They say it's my birthday

Ţin minte destul de bine ziua de acum zece ani. Nu m-am dus cu bomboane la şcoală- era cred al doilea an de când se făcuse trecerea de la trimestre la semestre, iar ziua mea ajunsese să pice-n vacanţa dintre cele două jumătăţi de an şcolar. Era o zi cam cum au fost şi cele din ultima vreme din Bucureşti, ploioase şi cam triste. M-am dus pe jos până la Cinema Studio ca să văd „American Beauty” , iar pe drum am mers pentru prima dată cu o umbrelă-n mână- eram aşa de nepriceput, că era să scot câţiva ochi ce treceau fără bănuieli pe lângă mine. M-a impresionat tare mult filmul ăla, care a rămas unul din favoritele mele şi care simt uneori că mă urmăreşte ca o umbră. Pe drum spre casă am trecut pe la sala de gimnastică a liceului, ca să-i spun „la mulţi ani!” profului de sport. Am primit atunci de la ai mei un mic televizor color pe care-l mai am şi acum în camera mea; şi am mai primit, ca de altfel toţi cei care au devenit majori în anul 2000, o scrisoare de la Constantinescu împreună cu un exemplar al Constituţiei.

A trecut de atunci un deceniu care se-nchide ca un cerc în jurul unei mulţimi de zbateri şi eşecuri. Şi am parcă senzaţia ciudată că toate au început din acea zi mohorâtă-n care mă simţeam amărât şi singur, aşa cum aveam deseori să mă simt în anii ăştia. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci ce vreau să fac cu viaţa mea, ce vreau să ajung, aş fi zis „nu ştiu”- şi exact asta am ajuns. Reuşitele cu care-n zilele vesele îmi place să mă mândresc îmi par tare mici şi tare vechi în lumina rece de neon a aniversării. Iar visele din trecut ale mele şi ale altora mi se perindă acum prin faţă sub formă de coşmaruri.

E ziua mea; şi trebuie s-o îndur.

IV1/3

[..]Doi dintre pereţii de la etajul al doilea al facultăţii mele sunt acoperiţi de aviziere. Sunt în total opt, câte patru pe fiecare perete, şi te însoţesc, preluând ştafeta unul de la celălalt, pe tot traseul tău universitar, de la admitere şi până la licenţă, trecând prin cei şase ani de studiu. Eram la prima mea toamnă în acea clădire, cercetând orarul de la avizierul pentru anul întâi şi priveam descurajat înspre şirul parcă nesfârşit de aviziere care mi se-ntindea în faţă, mă uitam cu invidie şi respect la studenţii care erau înaintea mea la coada ce începea sau mai bine zis se sfârşea la panoul pentru licenţă. Îmi era imposibil să mă imaginez ajungând vreodată în faţă la coadă, drumul era prea lung, iar timpul- nesfârşit şi imobil. Încă nu auzisem că şi cel mai lung marş începe cu primul pas şi nu-mi dădeam seama că eu îl făcusem deja: mă mutasem de la avizierul dedicat admiterii la cel pentru boboci.

.....................................................................................

Aşa că singurul lucru pe care-l simţeam în ziua-n care, plimbându-mi privirea pe cel de-al optulea avizier, îmi aflam notele de la licenţă, era uşurarea că scăpam de locul ăla. Drumul pe care pornisem cu nerăbdare durase cu un an mai mult decât ar fi trebuit şi nu-mi răsplătise cu nimic aşteptările şi ambiţia de a-l duce până la capăt. Îmi dădusem din primii ani seama că nu alesesem bine, că n-aveam ce căuta aici, dar mi-am ignorat îndoielile şi mi-am ascuns angoasele, preferând să mă-ngrijesc mereu mai mult de următorul examen decât de ce voi putea face când toate astea vor fi trecut. Priveam acum spre celălalt perete, spre panourile-n faţa cărora stătusem cu mult timp în urmă, în anul doi sau trei şi mă-ntrebam de ce nu renunţasem atunci. Nu-i adevărat că numai laşii renunţă; uneori e nevoie de mult curaj ca să poţi lăsa totul baltă.[..]

Pro + contra = $

Există multe motive pentru care ne cheltuim banii, iar eu crezusem că le ştiu pe toate. Cheltuim de nevoie- ca să supravieţuieşti îţi trebuie mâncare, haine şi-un acoperiş deasupra capului; cheltuim de plăcere- iei cărţi sau bilete la film ori concert şi aşa te relaxezi sau te binedispui; cheltui de plictiseală sau depresie- există se pare studii care confirmă că o partidă de cumpărături face minuni pentru moral; sau cheltuim, după cum spun americanii, din impuls- îţi face cu ochiul vreo prostioară de genul semn de carte cu Twilight sau un scărpinător telescopic de spate, deşi bineînţeles că nu le vei folosi vreodată sau eşti poate încântat de o super-ofertă precum „cumperi trei savoniere la preţ de două”, deşi nu ai nevoie de savoniere. Şi, în fine, cheltuim fiindcă „aşa se face”, cheltuim din obicei- şi ocazii de genul ăsta, cele mai multe ciclice, sunt destule, doar dacă ne gândim la sărbătorile anuale: 1 Martie, Paşti, Moş Nicolae, Crăciun, Anul Nou- toate ocazii să ne plângem de cât de comercială a devenit lumea; oftăm adânc, dar nu ne oprim. Ba mai mult, nu ratăm ocazia de a lărgi hora sărbătorilor comerciale, aşa că de câţiva ani buni Valentine’s Day s-a transformat în prilej numai bun să achiziţionezi bomboane sau inimioare roşii.

Numai că aici unii s-au hotărât să tragă linie –gata cu prostiile, astea-s pretexte inventate de mafia pluşului, florilor şi ciocolatei ca să-şi crească profiturile! Şi aşa a apărut un destul de puternic curent anti-Valentine’s Day care denunţă sărbătorile mercantile şi imperialiste. Însă mereu inventivii comercianţi şi-au dat seama că membrii acestei caste nu sunt neapărat mai luminaţi decât cei care-au acceptat moda de peste ocean, ci au doar alte slăbiciuni, alte resorturi; au înţeles că şi din frondă se pot scoate bani- şi aşa a fost scoasă de la naftalină defuncta sărbătoare românească a iubirii, ocazie anuală obligatorie pentru patrioţi să cumpere turtă dulce şi ceramică de Horezu „Made in China”.

Iar anul ăsta e prima oară când portofelelor ambulante li s-a dat şi şansa de a decide pentru ce să-şi deşerte banii; sloganul de la The Light Cinema spune: „îndrăgostiţi sau nu, Pro sau Anti Valentine’s Day, o întreagă noapte de filme vă aşteaptă, intrarea: 20 lei”, nu ştiu care bar organizează party-uri pro şi contra, Casa de Cultură a Studenţilor reuneşte împăciuitor ambele curente sub titulatura foarte deşteaptă de „Dragolentin”, iar cei de la libhumanitas.ro m-au lăsat mască: au creat „5 pachete (carte + audiobook) pentru cei care iubesc/urăsc Valentine’s Day, reducere 25%”. Şi uite că a mai apărut un motiv să cheltuim: din ciudă sau ură faţă de societatea de consum. Pentru vânzător n-are nicio importanţă -preţul cărţilor sau biletelor, aţi ghicit, este acelaşi şi pentru cumpărătorii pro, şi pentru cei contra; banii se scurg în buzunarele diferite ale aceluiaşi pantalon şi n-au nici miros, nici principii.

Capcana grabei

Anul trecut pe vremea asta citeam o carte numită Elogiu lentorii, care descoperă originile luptei noastre cu timpul şi descrie goana bezmetică a lumii moderne în toate domeniile, unele evidente –hrană, muncă, transport, sex- şi altele, la care ne gândim mai rar, precum muzica şi lectura. Pe prima o ilustrează cu povestea unei sonate a lui Liszt, pe care autorul o interpreta într-o oră şi pe care pianiştii moderni o cântă în 35-40 de minute. Iar în ce-o priveşte pe-a doua, aminteşte de pildă că romanele lui Dickens apăreau mai întâi în foiletoane săptămânale care se-ntindeau pe luni întregi, pe când acum un pasionat le poate lectura pe fiecare-n câteva zile. Şi-ntr-un caz, şi-n altul, ce câştigi în viteză pierzi în înţelegere, în nuanţe, în trăiri.

Şi deşi mie unuia rareori îmi ia mai puţin de o săptămână să-mi termin cărţile – mai ales datorită mărimii lor- sunt cu totul de acord cu concluziile acestea, asupra cărora, într-o altă formă, reflectasem deja şi eu. Fiindcă văzusem ce face din mine dragostea până la identificare pentru anumiţi autori- mă transformă uneori în cititor până la epuizare al scriitorilor acelora, până nu mai rămâne nimic, până când singurele opţiuni sunt aşteptarea unui nou titlu sau recitirea celor vechi. Iar la cel mai mare risc în receptarea operelor sale e autorul mort sau în vârstă, a cărui operă e deja mai mult sau mai puţin încheiată.

În 2007 pasiunea mea literară s-a numit Kundera. În cam jumătate de an, am citit tot ce se găsea la ora aceea în librării, adică toate cele zece romane ale sale. Le-am citit unul după altul, pentru că pofta-mi creştea citind, la un moment dat realizasem că aveam licenţa de dat în câteva zile dar eu nu puteam să las din mână Nemurirea; iar pe 31 decembrie terminam ultima carte rămasă, Cartea râsului şi-a uitării. Dar încă din timpul lecturilor ăstora, încântarea îmi era umbrită de o realitate care tot creştea-n faţa mea: la 25 de ani, epuizasem în 6 luni rezultatul a treizeci de ani la maşina de scris şi a aproape 80 de ani de viaţă, trăire şi gândire ai autorului său.

Şi mă întreb de atunci: pentru cine o fi mai mare drama care-l leagă astfel pe scriitor de cititorul său devotat- pentru primul, sau pentru al doilea?

Dancing in the snow

Aş fi foarte curios să văd o cronică serioasă a spectacolului la care-am fost ieri, "Rhythm of the dance"; aşa aş şti dacă în părerea mea despre acest show sunt obiectiv sau răutăcios şi cusurgiu. Oricum ar fi, eu unul m-am simţit înşelat aseară. Ar fi trebuit probabil să mă aştept la asta. Înainte de Bucureşti, trupa mai fusese pe la Craiova şi Sibiu- n-am nimic cu dorinţele oltenilor şi ardelenilor de a vedea dans irlandez la ei acasă, ci trag pur şi simplu concluzia că dacă şi-au permis să-i aducă, probabil că nici nu costau aşa de mult-Madonna şi Depeche n-au plecat de la Bucureşti către Iaşi şi Constanţa, numai în Germania, Franţa sau Marea Britanie fac veritabile tururi toţi marii artişti. Mai era faptul că în enumerarea celor trei trupe irlandeze care ţopăie de jur împrejurul lumii, "Rhythm of the dance" era mereu ultima. Chiar şi aşa însă, aseară ne aşezam pe locurile noastre de câte un milion din spatele sălii cu oareşce speranţe, care s-au spulberat însă când luminile s-au stins, iar în raza reflectorului de pe scenă a apărut...Octavian Ursulescu! De cum l-am văzut pe omul care de zeci de ani se asociază cu mediocritatea-n toate formele ei de manifestare artistică, orice iluzie mi s-a destrămat.

Pornind din acel punct, tot ce-a urmat în restul serii aproape că avea sens: bătăile de step care mie mi s-au părut puse pe bandă, muzica foarte puternică şi pe alocuri stridentă, menită probabil să acopere sunetul picioarelor, scenariul care, deşi anunţat de amfitrion, nu părea să aibă vreo legătură cu ce era pe scenă şi care eu unul bănuiesc că nici nu există, pauzele dintre dansuri plictisitor umplute de gurişti şi instrumentişti, pauza de 20 de minute de la jumătatea spectacolului care ni se spusese că va fi neîntrerupt...

Una peste alta, la sfârşit am ţâşnit din scaune înspre garderobă, ca să părăsim mai repede locul în care speranţele ne-au fost asasinate. Nu înseamnă totuşi că seara a fost absolut compromisă; fiindcă acest spectacol ne-a dat ocazia să ne plimbăm pe cod portocaliu prin Cişmigiu. La ducere am trecut dansând în viscol pe lângă patinoarul pe care maşina Zamboni îl curăţa de zăpadă pentru cei 4-5 temerari care abia aşteptau să alunece pe gheaţă; iar la întoarcere, după spectacol, ne-am plimbat pe-ndelete prin bătrâna grădină învelită de plapuma albă, mare şi ondulată, întreruptă doar pe alocuri de îngeraşii de zăpadă ai copiilor sau de amprentele vreunui căţel fără adăpost; parcul era gol la ora 10 seara iar noi eram stăpâni absoluţi; copacii şi statuile-şi purtau coifurile şi fularele albe, zăpada scârţâia sub tălpi iar lumina se reflecta zăpăcită-ntre felinare şi omăt.

Se-ntâmplă câteodată, nu foarte des, ca speranţele eşuate-ntr-o parte să-ţi fie răsplătite în alta; aşa ne-am simţit ieri când, în drum spre şi dinspre un eveniment pe care-l vom uita repede, am dat peste o seară memorabilă de iarnă.

Viul mort

În ultimii ani de lectură mai intensă am ajuns să-mi sporesc numărul de autori preferaţi. De la Hamsun am ajuns la Bojer şi Kundera, Steinbeck şi Hemingway, Harper Lee, Bukowski şi Romain Gary. Sunt acei scriitori de care parcă nu mă pot sătura, care mă-ndeamnă să le caut febril cărţile prin librării, siteuri şi anticariate, pe care după ce-i epuizez aş vrea să-i pot împinge de la spate să mai creeze ceva. Oamenii ăştia mi-au înflăcărat imaginaţia, mi-au mânuit emoţiile, mi-au modelat percepţia şi mi-au transformat visurile. Prin toate astea m-au făcut să-i simt mai mult decât nişte simple nume pe coperta întâi a unui volum, mai mult decât nişte poze imprimate uneori de edituri la sfârşitul cărţii- mi-au devenit prieteni. M-am împrietenit cu ei citindu-le poveştile şi ideile scrise aşa cum nimeni până la ei n-o mai făcuse, luându-le la rând toate cărţile şi plesnind uneori de uimire şi bucurie la câteva cuvinte sau fraze prinse-ntr-o mică bijuteire stilistică. Şi prieten îţi e cel despre care ştii mai mult decât doar cu ce se ocupă; aşa că despre mai toţi autorii care-mi plac, nu mai zic de cei pe care-i iubesc, mă documentez din măcar trei surse constante: din informaţiile furnizate de editor chiar în cărţile lor, pe coperţile interioare sau pagina de început, din dragul meu Larousse de la capul patului şi, când vreau mai mult, de pe Wikipedia. Şi aşa ajung să aflu multe lucruri, de la pregătirea lor profesională la primele contacte cu literatura, despre viaţa personală, călătoriile iniţiatice, convingerile politice,etc; toate astea, ca să constat cât de variat poate fi geniul scrisului în forma lui cotidiană; şi chiar dacă nu le ţin minte pe toate, rămân măcar cu datele generale, ca de buletin, pe care le ştii despre mai toţi apropiaţii.

De aceea am fost surprins de reacţia pe care destui au avut-o săptămâna trecută la moartea lui Salinger, un clasic al literaturii americane. În România, oarecum surprinzător aş spune, „De veghe-n lanul de secară” se află de cel puţin trei ani de zile în topul vânzărilor; şi totuşi, mulţi din cititorii –unii cu pretenţii critice- acestui roman excepţional se mirau, pe twitter sau bloguri „eu credeam că murise demult!”. Acum, e clar că nu suntem şi nu trebuie să fim cu toţi la fel; dar pentru mine, dacă e să-ncerc să trag nişte concluzii, aş zice că fie cartea asta se vinde din snobism şi apoi rămâne nedeschisă-n raft strângând praful, ceea ce pot înţelege; fie că unora nu le-a plăcut şi nu şi-au mai bătut capul cu ea, ceea ce accept; fie că au citit-o, le-a plăcut, dar au uitat cu totul de autorul ei, ca şi când nu realizează că una e produsul celuilalt, că ea fără el n-ar fi existat. Să fie oare de vină faptul că, nefiind un prolific, librăriile nu erau periodic umplute de noi scrieri de-ale sale? Autorul e-n viaţă doar atâta timp cât scoate cărţi?

Ăsta-i unul din momentele în care realizezi, mai izbitor ca niciodată, cât de gol e unul din multele clişee cu care ne presărăm viaţa: „va trăi veşnic prin opera sa”. După cum se vede, pentru mulţi dintre noi, Salinger era deja mort când îl citeam.