Chin

De când mă ştiu, suport foarte greu aşteptarea. Într-o lume care are nevoie de timp ca să cerceteze, să evalueze, să delibereze, eu aş prefera ca toate să se facă pe loc. Aş putea oarecum compara situaţia mea cu nerăbdarea dinaintea rezultatului la un examen; numai că potenţialele emoţii se desfac acolo într-un curcubeu de posibilităţi- cinciul poate fi izbăvire, şasele o reuşită iar şaptele un miracol, zecele poate fi obişnuinţă, nouăle o surpriză iar optule o deziluzie. Aşteptarea mea din zilele astea are însă doar două valenţe, doar doi poli- da sau nu, reuşită sau eşec, bucurie sau dezamăgire. Totul sau nimic. Îmi deschid căsuţa de mail de milioane de ori pe zi, îmi lustruiesc telefonul în mână de teama de a nu rata apelul, aştept cu sufletul jumătate înflorit de speranţă, jumătate otrăvit de tristeţe. Aştept să văd ce drum mi se deschide. La fel şi alţii, alături de mine..

Moţiune

Democraţia din ţara noastră, care de 20 de ani a dat uitării comunismul şi partidul unic, nu conteneşte să-mi stârnească admiraţia. La fel ca şi detestatul domn Boc, tinerii lideri ai opoziţiei avertizează că parlamentarii care nu se prezintă şi nu votează corespunzător astăzi, la moţiune, vor fi excluşi din partid. Pe parlamentarii Puterii care au anunţat că nu-l susţin pe prim-ministru, aceiaşi şefi de partide i-au lăudat însă pentru „gândirea liberă”. Cu alte cuvinte, cugetul liber e în regulă, atâta timp cât e la alţii, nu la noi.

În chestiuni politice, memoria românilor nu ţine mai mult de patru ani, adică ciclul electoral normal. Se concentrează atât de mult pe nelegiuirile Puterii din prezent încât uită cu totul ticăloşiile celei din trecut şi abia aşteaptă să o repună-n jilţuri. De aceea îmi şi doresc eu ca, în aceste vremuri de criză, să pice guvernul-pentru ca în interval de un an, toate partidele să aibă şansa de a conduce şi de a-şi demonstra negreşit corupţia şi nesimţirea. Aroganţa, girofarele şi excesele vor fi aceleaşi, doar clientela politică va face rocada, în vreme ce nivelul de trai îşi va continua prăbuşirea. Poate aşa ne vom dezmorţi cu toţii şi vom înţelege că de două decenii încoace nu am ales, din patru-n patru ani, între viziuni politice, sociale şi economice diferite, ci între modele diferite de sărăcie, umilinţă şi înapoiere, care ne-au adus în final la situaţia de azi. Poate aşa vom pricepe că soluţia la un edificiu în întregime putred nu e să-i schimbi periodic încuietoarea; ci să-l dărâmi cu totul.

Capătul răbdării

După Ungaria a venit şi rândul Olandei să voteze extremişti în vremuri de criză. Partidul lui Gert Wilders a terminat pe locul trei în alegerile parlamentare, depăşindu-i chiar pe foştii guvernanţi, creştin-democraţii. E treaba olandezilor cu cine voteză, iar într-o ţară democratică poţi spune până la urmă cam orice. Wilders vorbeşte împotriva imigranţilor, împotriva musulmanilor, împotriva integrării Turciei în UE, împotriva unor politici comune europene. Pe mine unul, nu mă deranjează, ba chiar îl pot înţelege până la un punct. Numai că o declaraţie de-a lui din timpul campaniei electorale, difuzată de Euronews şi neremarcată de jurnaliştii vigilenţi de pe la noi, m-a umplut de revoltă. Spunea el: „Ne-am săturat ca banii olandezilor să fie daţi fermierilor francezi şi polonezi sau să fie folosiţi pentru a face autostrăzi în Portugalia şi România”. Deci, până aici! Pot înţelege fanatismul, pot trece cu vederea discriminarea, pot să rămân tăcut în faţa rasismului, dar când cineva îmi calomniază ţara coruptă şi înapoiată, trebuie să reacţionez- domnule Wilders, la noi în România nu se construieşte nicio autostradă, aşa să ştiţi!

Cetăţean, caut ţară

O frumoasă vilă centenară a fost rasă de buldozere în mai puţin de o săptămână pe Dumbrava Roşie. În locul ei va apărea în cel mult un an o clădire înaltă şi profitabilă. Iar Parcul Ioanid îşi va continua probabil, încet-încet, transformarea într-o grădină înconjurată de blocuri.

Pe la jumătatea traseului între două staţii, tramvaiul în care mă aflam s-a oprit brusc. Câţiva băieţi aruncaseră cu pietre de peste drum, din spatele unui gard de sârmă. Nu ştiu sigur cum să le evaluez priceperea- dacă ţintiseră geamul, l-au nimerit şi l-au spart; dacă ţintiseră însă capul doamnei din dreptul lui, l-au ratat- de puţin.

O stradă veche şi umbroasă din cartierul meu a fost reabilitată. Pavajul vechi şi vălurit a fost scos şi înlocuit cu asfalt, iar vreo 3-4 copaci au fost puşi la pământ, ca să se poată lărgi carosabilul. Strada e acum netedă ca-n palmă; pietonii o străbat mai repede ca să se ferească de soare; iar banda nou creată este ocupată de maşinile parcate. O afacere bună, nu?

Dor de ducă

Chiar şi cărţile care nu mi-au plăcut îmi rămân în minte prin câteva imagini frumoase. În „Pacientul englez”, Hana îşi aminteşte de tatăl ei, care seara, când câinele lor semi-domestic se întorcea acasă, obişnuia să-i miroasă labele. Pretindea că poate afla astfel pe ce străzi păşise, ce cărări bătuse, ce grădini traversase: „Ce aromă! Ce ecouri de drumeţie!”

Mi-am cumpărat bocancii bej-cenuşii acum vreo şase ani de la magazinul unei fabrici din Berceni. Mai am unii frumoşi luaţi din State, în care m-am udat mereu la mersul prin apă sau zăpadă-bătrânii bocanci luaţi la reducere din cauza unui defect pe care nu l-am putut detecta nici până acum sunt aşadar de bază. M-au însoţit prietenos prin multe locuri şi chiar dacă i-am purtat bine, nu m-am îngrijit întotdeauna de ei cum ar fi trebuit. Aşa că, înşelat de culoarea lor, mi-am adus aminte foarte târziu, acum câteva săptămâni, că ar fi cazul să-i mai frec cu peria.

Şi uite-aşa, din praful care se-nălţa gros în jurul meu, mie mi se părea că recunosc miros de străduţe înguste din Sighişoara şi de poduri medievale din Praga, aromă de pajişte de munte şi adiere de insule din Stockholm. Picioarele să nu-mi obosească doar, că bocanci am.