năzăriri

Toamnă târzie

2011-12-15T12:52:00.005+02:00

La câțiva pași de mașinile care urcă vuind spre Calea Victoriei, o mamă și fetița ei coboară pe Câmpineanu ținându-se de mână. Merg pe lângă blocurile vechi fără să se uite-n jur, cu un aer serios, femeia-de eleganța sobră a unui angajat la sediul central al vreunei bănci, copilul- înfofolit ca pentru iarnă, chiar dacă Moș Nicolae a trecut, iar afară e tot cald și soare. Deodată, fetița se oprește; boticul se deschide într-un zâmbet larg, capul se dă pe spate atât cât permit gluga, căciulița și fularul, degețelul țintește înainte, iar glasul subțire tâșnește răgușit de emoție: ”Uite, mami, ninge, niiiiiiinge!”. Femeia privește încurcată pentru o clipă fulgii rotunzi și cam solizi din față, se uită apoi în sus, deasupra ei, după care coboară către copil un zâmbet cald, un pic dezolat, și-i spune: ”Dar n-o să țină prea mult, să știi”. Pornește din nou la drum, trăgând-o ușor pe micuța care rămâne, visătoare, un pic în spate. La următorul bloc, din cer deja nu mai pică nimic. ”Asta a fost doar așa, de repetiție. În curând o să vină și aia serioasă”, dă mama să-și consoleze fiica, care însă a luat-o deja înainte țopăind, spre Cișmigiu- poate spre locul de joacă, să le povestească tuturor despre zăpada care a căzut câteva clipe doar pentru ea. În urma lor, sus pe schelă, muncitorii taie mai departe polistirenul pentru izolație.

Eliberare

2011-12-03T01:05:00.004+02:00

După patru luni, patul nu mai înseamnă doar partea de la margine- pot să dorm oriunde-mi place, în orice poziţie-mi convine. Merg şi alerg în fine prin oraş fără să mă întreb la fiecare colţ de stradă dacă nu cumva mi-am făcut vreun rău de ultima dată când am verificat. După patru luni, nu mă mai spăl pe bucăţele, frustrant, lent, anevoios: pot să mă bucur pe deplin de apa fierbinte, lăsându-mă în bătaia duşului sau tolănindu-mă în cadă- n-o să păţesc nimic. Intru pe poartă fără s-o mai gonesc cu strigăte pe Vera, care vine mereu să mă salute fluturând din coadă şi sărind vijelios pe mine cu labe mari şi ascuţite. După patru luni, furtunurile şi pansamentele au dispărut, luând după ele grijile şi restricţiile.

Am căutat atât de mult în viaţă să devin sau să fiu în preajma specialului şi a memorabilului; zilele astea mă întreb dacă obişnuitul şi normalul, atât de evitate şi dispreţuite, nu sunt cumva, de fapt, o binecuvântare.

Obsedantul deceniu

2011-11-09T06:14:00.003+02:00

În dimineaţa ultimei zile de vineri a lui iulie, înainte de serviciu, mă duceam la spital pentru o procedură neplăcută şi îndelung amânată, dar rapidă şi de rutină, care să-mi mai cumpere câteva săptămâni de linişte. Lucrurile îmi mergeau bine: nu trecuse mult de când Viena îmi împuiase capul cu visuri, un editorial cu al cărui sarcasm mă mândream apărea chiar în ziua aceea pe tarabe, iar august aştepta după colţ, cu promisiunea unui concediu memorabil prin ţară. Câteva ore mai târziu, după ce procedura eşuase, doctorul meu îmi explica, cu calmul pe care ţi-l dau experienţa şi seriozitatea, intervenţia de urgenţă pe care era nevoit s-o efectueze. Rămas singur în salon ca să mă pregătesc, mă minunam, rememorând trecutele grozăvii care mă aduseseră-n acea situaţie şi contemplând-o pe cea inedită şi umilitoare pe care urma s-o trăiesc, că tot nu am pornirea de mă arunca de la fereastra etajului al treilea, unde mă aflam.

Problema mea nu este una spectaculoasă- n-am căpătat-o în împrejurări remarcabile şi n-ar declanşa o campanie frenetică de strângere de fonduri în reţelele sociale. Dar din momentul în care, pe la sfârşitul liceului, a început să-şi etaleze simptomele, mi-a schimbat viaţa. Acţiuni uzuale până la desconsiderare ale corpului uman au devenit pentru mine, rând pe rând, dificile, chinuitoare, imposibile. Am căpătat astfel, în timp, obiceiurile, grijile, ciudăţeniile şi suspiciunile unui pensionar, cu o viaţă socială pe măsură, iar bucuriile mi-au înflorit, rare şi plăpânde, într-o umbră în care s-au ofilit rapid. Boala mi-a prezidat aceşti 10-11 ani de prietenii abandonate, ocazii irosite, iubiri tensionate şi cariere ratate- să mă gândesc la cine-aş fi fost astăzi în alte circumstanţe mă descumpăneşte.

În dimineaţa asta de început de noiembrie, merg spre sala de operaţie având în spate ruinele unui deceniu. La finalul zilei, îmi doresc ca viaţa mea să fi păşit pe-un drum mai bun.

Sfârşit de capitol

2011-09-04T21:15:00.017+03:00

Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă.

Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.

Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă.

De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.

Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011

Spectatori la CPR

2011-07-28T12:30:00.005+03:00

Către orele 7 ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe Şoseaua Ştefan cel Mare- supravegheate de jandarmi şi poliţişi, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv Dinamo. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă” nu răzbăteau scandările galeriilor- nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardio-respiratorie (CPR) din lume. Înăuntru, sub jumătate din cele 15.000 de locuri ale stadionului fuseseră ocupate: mult peste asistenţa medie la meciurile din sezonul trecut ale „câinilor roşii”, dar mai puţin decât numărul de 7.000 la care speraseră organizatorii. Eforturile de strângere a participanţilor erau aşadar în toi: începerea cursului se amâna; pe afară, reprezentanţi ai Salvării îndemnau trecătorii să intre; iar înăuntru, în dreptul meu, un angajat al firmei de pază şi un instructor de prim ajutor introduceau de zor câteva zeci de bilete în cititoarele ataşate turnicheţilor. Chiar şi aşa, la şapte şi jumătate, jandarmii din spatele meu estimau că se adunaseră doar vreo 6.700. Cinci minute mai târziu, toată lumea se ridica în picioare pentru intonarea -cam improvizată- a imnului naţional al României; cel al Mexicului, „adversarul” nostru şi deţinător, cu 6.577 de cursanţi, a recordului de doborât, n-a răsunat însă din amplificatoare- meciul acesta se juca de la distanţă.

Filmul proiectat pe tabela stadionului, în care dna dr. Alis Grasu, managerul Serviciului local de Ambulanţă, explica şi demonstra etapele asigurării sprijinului vital de bază a fost, fireşte, concis şi corect, deşi nu ştiu câţi dintre cei prezenţi înţelegeau termeni precum „ram mandibular” sau „decubit dorsal”. Partea cea mai importantă a adunării de-abia începea; observând poate fluxul nu masiv, dar vizibil, de oameni care părăseau incinta la finalul proiecţiei -„Important a fost biletul!”, spuneau unii din cei începeau să plece pe la casele lor- , vedeta TV responsabilă cu întreţinerea atmosferei avertiza că, pentru validarea recordului, cei prezenţi trebuie, vreme de jumătate de oră, să şi aplice noţiunile tocmai vizionate. Aplecaţi aşadar deasupra scaunelor de la peluze şi tribune -gazdele restricţionaseră accesul pe pistă şi gazon- câteva sute de binevoitori au purtat, cu mai multă sau mai puţină convingere, lupta pentru salvarea celor 700 de manechine special achiziţionate pentru această ocazie. Compresiile erau făcute în ritmul şi cu forţa de care era fiecare în stare, iar ventilaţiile artificiale - însoţite de râsetele anturajului sau chiar ale salvatorului- rareori ajungeau să şi destindă toracele ipoteticei victime. În acest timp, alţi câţiva comentau de pe margine, iar majoritatea îşi documentau cu telefonul sau aparatul foto participarea la eveniment. Cu 15 secunde înainte de împlinirea sorocului, amfitrionul serii a dat prin staţie startul numărătorii inverse, încheiate cu chiote, aplauze şi manechine aruncate spre cer de bucuria intrării în istorie. După puţin timp, reprezentantul Guiness Book înmâna fericiţilor organizatori dovada obţinerii rezultatului înscris şi pe tabelă: evenimentul adunase 7.402 „spectatori” -un termen care cred că descrie foarte corect gradul de implicare al mulţimii adunate.

Pe la opt şi jumătate, oamenii părăseau zâmbind incinta Stadionului Dinamo, bucuroşi că au intrat în Cartea Recordurilor. Mă întreb însă câţi dintre ei ştiau măcar să enumere, nu să şi pună în practică, noţiunile pe care se presupune că le învăţaseră: verificarea conştienţei victimei, deschiderea căilor aeriene şi verificarea respiraţiei, aşezarea în poziţie de siguranţă, efectuarea compresiilor şi a ventilaţiilor. Aceasta-i nenorocirea cu recordurile-ele consfinţesc ce-i puţin sau mult, scurt sau îndelungat, mic sau mare. Dacă s-ar putea însă contabiliza şi concepte precum corectitudinea, eficienţa sau utilitatea, mă tem că manifestarea de marţea trecută n-ar fi oferit nimănui motive de mândrie.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 30 (1.124) din 29 iulie 2011

Lecţii ratate

2011-07-08T17:13:00.003+03:00

În urmă cu doi ani, când încă încerca să se acomodeze cu ideea unei crize economice de amploarea celei interbelice, omenirea era lovită şi de pandemia de gripă porcină, hotărâtă să egaleze „performanţele” ucigaşe ale celei spaniole- molima care prefaţase, cu nouă decenii mai devreme, Marea Depresiune. Privită iniţial cu scepticismul izvorât din controversele suratei aviare, gripa porcină a ajuns la un moment dat să fie luată în serios şi prin România. Oamenii îşi anulau călătorii îndelung plănuite sau porneau cu presimţiri sumbre la drum spre ţările afectate, făceau ocoluri largi pe lângă grupurile mari de oameni, aruncau ocheade diagnostice oricărui individ suspect, ba chiar se apucaseră să poarte pe faţă măşti de genul celor cu care asiaticii ne amuzau odinioară. În aceeaşi perioadă, tot mai mulţi dintre concetăţenii noştri descopereau şi aplicau una din miraculoasele recomandări venite pe calea mesajelor de interes general: folosirea, în caz de tuse sau strănut, a unei batiste de unică întrebuinţare.

Acum câteva săptămâni, panica lovea din nou, de această dată nu din aer, ci din farfurie, şi nu la nivel mondial ci pe plan mai restrâns, european. Prin pieţe, primejdiile pândeau la tot pasul, aleile dintre tarabe deveniseră la fel de periculoase ca şoselele din Afganistan, ca să mănânci o tradiţională salată de vară, trebuia să ai curajul nebun al consumatorilor de peşte toxic japonez Fugu, iar doamnele excludeau legumele din tratamentele cosmetice- bacteria E. Coli stricase pofta de legume a unui continent întreg. În timp ce suspecţii -castraveţi sau salate, soia sau muguri de fasole- erau anchetaţi, recoltele erau irosite şi embargourile impuse, specialiştii prescriau deja antibioticul-minune: spălarea atentă a legumelor -iar pentru zeloşi, şi a mâinilor- înainte de masă.

Dacă am încerca să găsim partea bună a unor epidemii care au adus groază, suferinţă, faliment şi moarte, aceea ar fi că le-a oferit unora dintre noi şansa de a deprinde noţiunile de igienă pe care nu şi le însuşiseră în primii ani de şcoală sau cei şapte de acasă. În realitate însă, nu ne-am ales nici măcar cu atât. După ridicarea alertelor şi risipirea interesului mediatic, compatrioţii noştri au renunţat rapid la precauţiile de-abia adoptate: zi de zi, pe stradă, în metrou sau la serviciu, recepţionăm în faţă strănuturile sau tuşiturile celor din jur, iar la piaţă, covrigărie sau restaurant, primim alimentele din aceeaşi mână care încasase banii. Lecţia predată de A/ H1N1 şi ECEH n-a fost învăţată, ci doar memorizată, aşa că bacilul Koch şi virusul hepatitic A ne prind în continuare cu temele nefăcute.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 27 (1.121) din 8 iulie 2011

Bacul meu

2011-07-06T23:22:00.009+03:00

Mare lucru nu mai ţin minte. Ştiu de pildă că-n seara dinaintea oralului la română, toceam la lumina becului din curte, în timp ce la televizorul din casă Franţa şi Italia jucau finala Euro 2000. Absolventă de Pedagogic, sor-mea mă ajuta să îngraş porcu-n ajun, revăzându-şi fişele pe care le făcuse cu 7-8 ani înainte. Subiectele pe care le-am extras în dimineaţa următoare nu le mai ştiu. Îmi amintesc doar că pe unul îl învăţasem foarte bine, iar pe celălalt- deloc. Cu toate astea, l-am stors pe cel cunoscut în asemenea hal, încât comisia, convinsă că nici nu mai are rost să mă asculte la celălalt, mi-a dat 10. Dar la fel de bine aş fi putut să iau orice notă până la 6. A urmat oralul la engleză unde, cu toate că limba principală în cei patru ani fusese franceza, am luat tot 10, fără emoţii.

Cum se împlineau 150 de ani de la naştere, cu toţii ne aşteptaserăm ca Eminescu să aibă monopolul la română- dar n-a fost aşa. La scris, subiectul principal –şi singurul pe care mi-l amintesc din toată suita de examene- este „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, pe care o ştiam foarte schematic, aşa că aceeaşi idee am scris-o, cred, de cinci ori în cinci feluri diferite, doar-doar oi reuşi să umplu mai multe foi. Deşi am beneficiat de colaborarea şuşotită cu colegii şi –din câte reţin- de atmosfera familiară a sălii unde studiasem în trei din anii de liceu, aici am luat cea mai mică notă: 8,90.

Din proba la mate nu-mi amintesc decât că primele câteva probleme erau cumva legate între ele- dac-o greşeai pe prima, le greşeai şi pe celelalte. Sunt destul de sigur însă că n-am făcut de unul singur descoperirea asta, ci că m-a ajutat colegul din spate care, dintr-un noroc alfabetic, era, dacă nu mă-nşel, fostul meu coleg de bancă. Dacă n-aş avea dovezi scrise, aş fi uitat până şi nota obţinută- 9,30.

Examenul de care cred că mi-a fost cel mai frică a fost cel scris la informatică. Dacă ar fi să privesc în urmă în căutarea sursei cele mai îndepărtate a problemelor mele de adult, aceea ar fi faptul că, din dorinţa stupidă de-a mă afla printre elevii „de elită”, am optat pentru profilul de informatică. O materie predată de incompetenţi, din care n-am înţeles decât cele mai banale aspecte, pe care an de an am trecut-o târându-mă, picurând în mine o neîntreruptă stare de nesiguranţă, care mă caracterizează şi acum. Mi-e clar acum că, odată greşeala comisă, ar fi trebuit s-o repar reprofilându-mă cel târziu după primii doi ani; dar n-am făcut-o, şi mi-o reproşez mai mult decât opţiunea iniţială, luată din ignoranţă. Am făcut toată această introducere ca să explic faptul că la această probă m-am bazat exclusiv pe copiat din carte şi de la alţii. Patru ani de chin sunt aşadar încununaţi printr-o notă de 9,05 din care aş fi meritat probabil doar punctul din oficiu.

Examenul la alegere, cel la fizică, a fost singurul unde n-am avut niciun sprijin din partea prietenilor, fiindcă nimeni altcineva din clasa mea n-a mai optat pentru materia asta- la care eu mă pregătisem în vederea Medicinei. Doar la un subiect de fizică nucleară a trebuit să caut o formulă lungă cât casa, dar în rest am fost cuminte. Am avut, ce-i drept, norocul ca printre corectori să se numere şi meditatorul meu, dar nota de 9,40 n-a fost umflată prea mult.

Pe diploma eliberată în urmă cu aproape 11 ani, media înscrisă în josul rubricii de Bacalaureat este de 9,44- una mediocră în acel an la profilul meu, dar cea mai bună din familia mea. Niciodată însă, de la afişarea notelor şi până acum, nu m-am mândrit cu rezultatul ăsta- aşa mi s-a părut că e decent, de vreme ce îl împart cu norocul, colegii şi supraveghetorii. De altfel, decenţa a caracterizat, din câte ţin minte, abaterile din sesiunea aceea şi din locul acela: nu s-au dictat subiecte, nu s-a vorbit gălăgios, nu s-a copiat grosolan.

Două motive am pentru această rememorare cu iz de autodenunţ. O dată, ca să-mi fixez pe un suport tot virtual, dar mai trainic, nişte amintiri care se împuţinează. Şi-n al doilea rând, ca să adaug o perspectivă mai nuanţată intransigenţilor care, trecuţi prin sita largă a Bacurilor din ultimele decenii, îi critică pe cei eşuaţi acum pe capete în plasa vigilenţei sporite. Sigur că de câţiva ani, decenţa fusese călcată în picioare, iar examenele se transformaseră în dezmăţ şi formalitate. Dar cred că dacă doar cei care, la vremea lor, n-au folosit copiuţe, nu s-au sfătuit cu colegii şi nu s-au uitat în lucrarea vecinului, ar avea voie să vocifereze, atunci corul acuzării de azi n-ar mai fi chiar aşa de puternic.

Explicaţii

2011-06-23T23:05:00.005+03:00

Am vrut să scriu despre multe-n ultima vreme. Despre cele două excursii la munte, de Paşti şi de Rusalii. Despre traseul făcut cu Valentina într-o sâmbătă seară de Noaptea Muzeelor, nu ca să privim exponate, ci ca să aniversăm trei ani. Aş fi vrut să scriu despre cele două filme pe care le-am văzut în Retrospectiva Jiri Menzel la dragul meu Cinema Studio. Despre convingerea mea că trebuie să merg la un curs unde să-nvăţ să mă cert brutal şi ilogic, aşa cum se ceartă lumea astăzi. Aş fi vrut să povestesc despre 1 Iunie şi copilărie, aşa puţin cât mi-o mai amintesc şi aşa mult cât mi-o imaginez. Sau despre toate câte le-am simţit vâzându-l şi ascultându-l pe Sting. Dar n-am făcut-o şi m-a acaparat un sentiment de vinovăţie pentru toate lucrurile astea nespuse pe care probabil că-n curând o să le uit. Am încercat să-mi găsesc justificări -vremea urâtă, lipsa de timp, concentrarea de la muncă, pana de idei; dar s-a făcut şi frumos, programul s-a mai şi eliberat, la ziar au fost şi zile uşoare, ideile mi s-au tot înghesuit în minte, iar eu tot n-am scris mare lucru.

O scuză-mi mai rămăsese de câteva săptămâni- că monitorul calculatorului din camera mea s-a stricat: cum să scriu de plăcere la calculatorul de la redacţie (din care, ca un făcut, de câteva zile doar ecranul mai funcţionează), cum să mă concentrez la al lui taică-miu din sufragerie, printre mieunaturi de pisică, puricări de câine şi conversaţii de om, cum să mă repliez la cel al Valentinei din Dristor, când de-abia ajung acolo că mă şi ia somnul? Numai că zilele trecute s-a rezolvat şi problema asta. Ecranul stricat şi subţire ca o carte aşteaptă acum în curte ploile din week-end, în timp ce biroul meu se-ndoaie sub unul gros cât o valiză dar funcţional, adus de tata de la cabinet.

Acum am monitor. Şi-am cam rămas fără scuze.

Prefăcuta

2011-06-14T00:53:00.015+03:00

Coborând către centru dinspre Mănăstirea Sinaia, ne-am hotărât din două vorbe să facem un ocol pe o străduţă aşternută cu pietriş alb, pe lângă care eu unul trebuie să fi trecut de 20 de ani fără s-o bag prea mult în seamă. Ne-am întrecut în exclamaţii privind vilele cu turnuri ascuţite, cu tâmplărie-pe alocuri- originală şi vitralii jucăuşe, cu verande îmbietoare care priveau spre grădinile întinse, ornate cu bănci vechi de piatră. Am mers de-a lungul gardurilor mai vechi sau mai noi, orbitând în jurul tihnitelor case boiereşti pe care drumeagul le înconjura, înainte de-a se opri în faţa altei vile- strada era de fapt o fundătură. De pe gard, rotundă, cu gâtu-ncins într-un colier roşu, stăpâna domeniului ne arunca priviri galbene, tăioase. Am salutat-o mieros ca un intrus care cerşeşte bunăvoinţă, ea mi-a răspuns plesnind din coadă şi îndreptând spre mine smocurile negre de păr din vârful urechilor- moştenire din neamul râşilor. M-am apropiat de zid cu pasul uşor şi privirea plecată, întinzând încet o mână sinceră şi temătoare. N-a aşteptat însă s-ajung eu la ea, ci a ţâşnit deodată înspre mine, mai iute decât panica gândului, mai rapid decât înfiorarea pielii- într-o clipă, era la mine. Nu ca să mă scuipe, să mă muşte sau să mă zgârie, ci ca să-şi mângâie capul, gâtul şi pieptul de mâna mea, cea tardiv şi inutil cuprinsă de frică.

Sărbătoarea cărţii

2011-06-03T19:29:00.008+03:00

Cititorii care se simt în largul lor în spaţiile mari şi liniştite ale bibliotecilor preferă să meargă târgurile de carte în primele zile de la deschidere. Cei care parcurg filele agăţaţi de bare, imuni la zgomotul şi înghesuiala vagoanelor de metrou, vizitează fără teamă standurile la sfârşit de săptămână. În ce mă priveşte, nu aş putea să mă bucur de aceste sărbători ale cărţii dacă nu le-aş surprinde atât în toropeala începutului, cât şi în agitaţia din toi. Aşadar, joi de dimineaţă, atmosfera la Bookfest era ca într-un apartament în care locatarii de-abia s-au mutat: unele edituri încă mai lucrau la expunerea mărfii iar altele tot nu apucaseră să afişeze preţurile la cărţi, într-un loc primeai scuze în loc de pungile pe care uitaseră să le aducă, iar în altul te anunţau trişti că POS-ul nu funcţionează. Cum însă la asemenea ocazii musafirii sunt puţini, aveai şansa să te plimbi nestingherit printre rafturile cu cărţi, să cercetezi atent titlurile atrăgătoare, ba chiar să citeşti câteva pagini într-un scaun, ca să poţi lua o decizie informată. Sâmbătă, în schimb, ajungeai parcă în toiul unei petreceri de casă nouă la care toată lumea este invitată: ca să răsfoieşti un volum sau achiţi cumpărăturile trebuia să stai la rând, lansările de carte le urmăreai în vârful degetelor şi cu gâtul întins la maximum, iar pentru un moment de linişte trebuia să te retragi în pavilioanele rezervate editurilor mai mici.

Nu pretutindeni atmosfera a fost veselă. Printre afişe îndoliate, cărţile lui Fănuş Neagu au fost aduse în primul rând de cei câţiva expozanţi mărunţi care, dacă târgul s-ar fi derulat cu o săptămână mai devreme, nu i-ar fi acordat probabil aceeaşi atenţie recentului dispărut. În pavilionul marginal oferit micilor jucători pe piaţa de carte, comercianţii priveau cu tristeţe către uşile pe care nimeni nu se înghesuia să intre. La standul unei foste mari edituri, exilată într-o zonă ocolită de vizitatori, doamna din spatele tejghelei mi-a împărtăşit cu melancolie pentru câteva minute amintiri din vremuri mai bune. Cărţile digitale stârneau oareşce curiozităţi, dar fără să convingă portofelele să se deschidă. Iar până la îndepărtatul pavilion al Ungariei- ţara invitată la această ediţie a Bookfest- ajungeau fie rătăciţii, fie cei aflaţi în căutarea unui scaun în care să se odihnească. Vizitatorii care au ignorat prezenţa vecinilor noştri la acest târg au ratat o splendidă expoziţie de fotografie dedicată satului Holloko, o aşezare intrată în patrimoniul UNESCO, în care casele de secol 17 şi 18, castelul şi biserica, portul popular şi meşteşugurile tradiţionale sunt protejate, ducând mai departe în noul mileniu un stil de viaţă practic apus- o lecţie la care prea puţini s-au găsit să asiste.

Tot marile edituri atrăgeau cel mai mult atenţia. Humanitas a ieşit la rampă cu Omul este un mare fazan pe lume, un nou-vechi titlu în stilul consacrat indigest al Hertei Muller, cu Ultima ispită a lui Hristos scrisă de fermecătorul Kazantzakis, cu Zen, jurnalul lui Mircea Cărtărescu din ultimii şapte ani şi, pentru copii sau nostalgici, în prag de 1 Iunie, cu Habarnam în Oraşul Soarelui, de Nikolai Nosov. Polirom s-a prezentat cu Lumea regelui, editată de Principele Radu -un omagiu pe care personalităţi din toată lumea îl aduc fostului suveran la împlinirea a 90 de ani- şi a tradus Harta şi teritoriul, romanul de Goncourt al lui Michel Houellebecq, dar a dat lovitura cu Întreabă-mă orice, volumul cu care Mihaela Rădulescu a strâns la lansare mai mulţi oameni decât orice alt autor. RAO a mizat pe Nu am venit să ţin un discurs al lui Garcia Marquez, Nemira, pe Urzeala tronurilor, iar Paralela 45- pe Falsul Don Quijote al misteriosului Alonso Fernandez de Avellaneda.

Din noianul de lansări de week-end, două au fost cele la care am decis să mă prezint. Prima, a amicului Adrian Georgescu, editorialist la Gazeta Sporturilor şi Adevărul, care a debutat cu volumul Câteva sfârşituri de lume, ingenios precedată de o campanie de promovare pe Facebook. Prezent la lansare, Radu Paraschivescu, coordonatorul colecţiei „Râsul lumii” de la Humanitas, a subliniat că „Adrian Georgescu mai demolează o prejudecată, aceea că ziaristul e doar ziarist”. Încurajat de aceste vorbe, am furat startul la sesiunea de autografe, smulgându-i lui Adrian promisiunea că va veni şi el la prima mea lansare. Odată rezolvată această problemă, nu-mi mai rămâne decât să scriu o carte... şi să găsesc pe cineva s-o publice. M-am îndreptat apoi spre standul Polirom, unde prietenul Vieţii Medicale, dl dr. Bogdan O. Popescu, şi-a marcat debutul în proză cu volumul de povestiri Viaţă de aruncat. Mircea Cărtărescu a lăudat calitatea prozei celui cunocut până acum pentru poeziile sale, oprindu-se asupra a două din cele opt povestiri ale cărţii: „Viaţă de aruncat” -„una din cele mai frumoase povestiri de dragoste sau de după dragoste din câte am citit”- şi „Şobolanii se lovesc de ziduri - o poveste incitantă şi foarte cinematografică, pe care i-a recomandat-o regizorului Cristi Puiu, aflat în asistenţă, pentru un viitor film...

Deşi nu cu plasele pline - nu ocolesc librăriile de-a lungul anului- şi nici pe deplin liniştit asupra viitorului editorilor noştri, am părăsit mulţumit această nouă vizită prin cetatea cărţii româneşti. Şi mi-am trimis deja, la sfârşit de primăvară, un gând nerăbdător către târgul Gaudeamus, care mă aşteaptă în prag de iarnă.

* apărut în Viaţa Medicală, numărul 22 din 3 iunie 2011.

Poveste pe roţi

2011-04-30T15:40:00.008+03:00

Înscrisă la concursul bicla.ro

Când vine vorba de vehicule acţionate prin forţa picioarelor, nu mă pot mândri cu prea multe succese.

Părinţii povestesc şi astăzi pe la reuniuni de familie cum se străduiau, mai cu blândeţe, mai cu ameninţări, să mă convingă să stau pe şaua tricicletei când aveam 3-4 ani- eu nu acceptam şi pace. Neastâmpărat cum eram, n-aveam pesemne răbdare să m-aşez şi să dau la pedale: ţineam doar tricicleta de ghidon şi alergam pe lângă ea ca nebunul, făcându-i pe ai mei să coboare privirea-n pământ, ruşinaţi de aşa progenitură. După Revoluţie, când băieţii se strângeau pe la colţ de stradă în grupuri de câte patru şi purtau măşti colorate ca să semene cu Ţestoasele Ninja, părinţii mi-au făcut rost de un skateboard, care să desăvârşească transformarea mea din Mihăiţă în Michelangelo. N-am reuşit niciodată să fac salturile, flipurile şi slideurile eroilor mei animaţi din vremea aceea; dar ce zic eu, n-am putut nici măcar să-mi menţin echilibrul cât să rulez dintr-un capăt în altul al curţii- pe stradă mi-ar fi fost prea jenă să mă arăt. Aşa că magnificul meu skateboard albastru, decorat cu capete de mort în flăcări, a devenit util abia când ai mei s-au gândit să-l ataşeze la coşul de rufe murdare. Mai spre zilele noastre, cu tot scepticismul izvorât din experienţele anterioare, m-am văzut nevoit să-mi cumpăr din banii de bursă o pereche de role- fetele nici nu-ţi răspundeau la bună ziua dacă n-aveai aşa-ceva. Mi-ar fi greu să rememorez toate dezechilibrările, alunecările şi împiedicările pe care le-am îndurat până să-nvăţ să-mi menţin echilibrul; cert este că, în numele iubirii, am reuşit. Un lucru n-am putut totuşi să-l deprind odată ce m-am pornit, şi anume...cum să mă mai opresc; aşa că, după ce-am folosit de prea multe ori oamenii, copacii şi maşinile pe post de frână, am decis să-mi atârn rolele-n cui şi să pornesc în căutarea unor fete mai puţin pretenţioase.

Nu-mi rămâne deci să mă laud decât cu mersul pe bicicletă. Pe la 6 ani, tot părinţii mi-au făcut cadou una albastră, cu nume de căluţ înaripat, produsă-n fabrica de la Tohan- amănunt care pentru mine nu însemna nimic. Dar când mi-a adus-o, tata s-a declarat fericit că găsise una gata asamblată, şoptindu-mi, după ce-i făcuse mamei cu ochiul, că cine încearcă s-o îmbine de unul singur obţine de fiecare dată un obuz. Nu-nţelegeam eu cum vine treaba asta, cert este că potenţialul exploziv al bicicletei aparent atât de inofensive m-a făcut să păstrez pentru multă vreme roţile ajutătoare din spate- nu voiam să cad şi să sar în aer. După vreo doi ani, când până şi copiii mai mici începuseră să m-arate cu degetul, am ajuns însă la o concluzie profundă pentru vârsta aceea: că prefer să-mi risc viaţa, decât să fiu de râsul lumii. Câteva zile mai târziu, tata demonta rotilele şi mă lua cu el într-un parc să mă-nveţe cum să merg cu adevărat pe două roţi. Când am pornit, îl simţeam ţinând cu putere şaua bicicletei, explicându-mi cum să pedalez şi să-mi ţin echilibrul, suflându-mi în ceafă pe măsură ce prindeam viteză. După câteva secunde, când mi-am întors precaut capul după el, l-am văzut mult în spate, privindu-mă cu mâna streaşină la ochi, uşurat că mezinul nu-l mai dezonora ca pe vremea tricicletei.

Din acel moment puteam să ţin pasul cu oricine, iar familia noastră a-nceput să iasă prin oraş la pedalat. Ca un cârd de gâşte- părinţii în faţă, pe bicicletele MMVZ verzi şi pliabile, fratele meu, puţin mai în spate, pe una mai mărişoară decât a mea, portocalie şi cu coarne, iar la urmă eu- băteam aleile parcurilor şi străzile oraşului- maşinile erau puţine, iar la sfârşit de săptămână circulau cu rândul. N-avea totuşi să ţină prea mult- după vreun an, cineva a sărit gardul curţii şi mi-a furat bicicleta. De-atunci, mă mulţumesc cu statutul de ciclist invitat. Am mers o vreme pe cea a fratelui meu, până a rămas prea mică- şi pentru el, şi pentru mine. Apoi, pe cele ale prietenilor şi colegilor de şcoală. Iar de curând, pe bicicletele pe care părinţii mei ne deschideau calea acum vreo 20 de ani.

S-au schimbat multe de atunci. Maşinile au cucerit încet-încet oraşul, iar muncitorii de la Tohan nu mai sunt la fel de pricepuţi- de câţiva ani, nu le mai ies din mâini decât obuze. Dar eu şi-acum mă gândesc la bicicleta mea albastră cu nume de căluţ înaripat. În seara zilei în care mă-nvăţase să merg fără roţi ajutătoare, tata mi-a zis că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată- şi-a avut dreptate. Ce nu mi-a spus atunci este că niciodată n-o să-mi uit prima bicicletă.

Drumul-II

2011-04-17T13:53:00.003+03:00

Cele două sandvişuri le-am mâncat pe culoarul liber al vagonului de la Clasa I. Cafeaua am început să mi-o beau când trenul pornea în drumul lung către capătul ţării. Perdeaua de nori mohorâţi se descususe pe alocuri, cât să vezi că-n spatele lor o zi nouă stă să-nceapă. În compartimentul meu mai erau doar doi călători, bărbaţi asemănători ca vârstă, diferiţi prin aspect, preocupări şi naţionalitate. Românul palid privea fără ţintă pe geamul întunecat, străinul cu ten aprins ţinea între degetele muncite o carte; m-am chiorât puţin ca să desluşesc titlul- „The best of men”, de Claire Letemendia. M-am aşezat vizavi de locul meu din bilet, agitându-mi puţin cartea în poală, poate-l fac pe anglo-saxon s-o remarce şi el pe a mea: „Paddy Clarke, ha, ha, ha”; niciun rezultat.

Alternez paginile de lectură cu minutele de somn- de ani de zile cafeaua nu mă mai ţine treaz, doar tabietul a rămas. După 30 de minute, oprim într-o staţie; vagonul meu a trecut de gară, aşa că nu ştiu în ce localitate. Văd însă firma pentru Billa şi, ceva mai departe, tramvaiul care-şi croieşte drum pe un bulevard- am ajuns deja la Ploieşti, ce repede ne-am mişcat! Satisfacţia faţă de eficienţa CFR-ului se evaporă însă după Câmpina- de acolo, ne târâm pe şine. Cu câteva zile mai devreme, TGV-ul francez îşi aniversa trei decenii de existenţă care a scăzut timpii de călătorie la jumătate; de 20 de ani, noi îi lungim tot mai mult.

Cel mai mult am mers cu trenul pe la începutul studenţiei, iar ultima dată a fost acum vreo 5 ani, când mă-ntorceam de la Galaţi într-o Săgeată albastră cochetă, dar incomodă. Aşa că lucrurile din jur îmi par noi şi curioase- măsuţa de lângă geamul compartimentului, geamurile care nu se mai trag în jos, ci basculează spre interior, uşile acţionate de buton, semnalele de alarmă. Un copilaş din „Paddy Clarke...” visa ca la primul salariu să-şi ia bilet de tren, să tragă pe la mijlocul drumului semnalul de alarmă şi cu banii câştigaţi să plătească amenda- mi se pare foarte frumos.

Trenul ăsta m-a trecut în câteva ore prin toate anotimpurile. Zorile au fost răcoroase şi incerte ca orice primăvară, după Ploieşti geamurile s-au udat de o ploaie deznădăjduită de toamnă, la Buşteni şi Predeal ninsoarea nu cădea, ci zbura paralel cu pământul, suflată de vânt, iar după Braşov soarele a ars fără milă din mijlocul cerului curăţat de rivali. Călătoresc în timp pe şine.

După Braşov, toate aşezările au case cu acoperişuri roşii, ţuguiate, biserici vechi şi impunătoare şi cimitire cocoţate sus, pe dealuri- ca fiecare să se obişnuiască din timp cu ce urmează.

Primii tovarăşi de drum mă părăsesc pe rând. Românul coboară la Braşov, cărând după el o plasă de rafie de la Carrefour, englezul se opreşte la Sighişoara. Îl ajut cu valiza grea la coborârea abruptă din vagon şi ne luăm la revedere. Din uşă, pe sub streaşina peronului, privesc cu drag spre vechea Cetate, pe care de la distanţă o văd în întregime: Biserica din Deal, scara acoperită, Turnul Ceasului, turnurile breslelor şi zidul. Trenul o ia din loc, iar eu arunc un zîmbet oraşului şi amintirilor mele- tot ce-am trăit în Sighişoara este memorabil.

Clujul se apropie, compartimentul se aglomerează, cititul nu mai are haz. Închid ochii, îmi înfund căştile-n urechi şi plutesc pe muzică. Ipod-ul de acum e tare mic, aşa că n-a mai rămas nimic de umplutură, doar cele mai frumoase, cele mai personale melodii- esenţa. Under pressure, One love, Vis de primăvară, Sfârşitul nu-i aici, Don’t look back in anger...Inima mi se strânge: La tortura; au trecut şase ani şi eu tot aşa tresar. Oare locomotiva asta a timpului ar putea să mă ducă înapoi până acolo? Şi oare cât i-ar lua?

Visăm cu toţii să ajungem prin teleportare la momente din trecut pe care să le îndreptăm sau retrăim. Dar dacă nu poate fi atât de simplu? Dacă ar trebui să stăm pe drum exact atâta timp cât s-a scurs de la momentele alea şi dacă tot atâta ar lua şi drumul de-ntoarcere? Dacă ar trebui să petrecem zeci de ani pe bancheta unei maşini sau în compartimentul unui tren, doar ca să schimbăm un detaliu, să retrăim o clipă? Am mai face-o, sau am renunţa descurajaţi, am părăsi prezentul confortabil, sau am lăsa imaginaţia şi îndoielile să ne populeze mai departe trecutul? Ni s-ar mai părea oare eşecurile atât de amare, fericirile atât de mari, iubirile atât de intense- încât să ne întoarcem?

Drumul-I

2011-04-10T22:45:00.002+03:00

M-a condus tata. Când ieşeam pe uşă în curtea întunecată, ţopăind printre isprăvile de peste noapte ale Verei, el era deja în maşină, cu motorul pornit. Era cam 5.15 când am plecat spre gară, pe drumul dintotdeauna- Eminescu, Romană, Catargiu, Lemnea, Buzeşti, Polizu, Griviţei. Am ajuns după un sfert de oră, iar tata a plecat dup-aceea înapoi spre casă, unde mama-l aştepta cu cafeaua între timp răcită, cum îi place lui. Întotdeaua poţi conta pe el să te ducă la gară sau la aeroport, cu cât mai devreme, parcă cu atât mai bine. N-aş şti să zic de ce- eu îmi imaginez că aşa participă un pic la călătoriile pe care şi el le plănuieşte, dar rareori le face. E un gând care mă întristează de fiecare dată.

Trenul pleca la 6.15. Am trecut pe la bancomat să-mi scot hârtii mici, pe la farmacie să iau pastile pentru răceala care se manifesta-n cascade de secreţii şi rafale de strănuturi şi pe la supermarket, să-mi iau apă pentru drum; „Doi litri ar fi bine să bei până acolo”, mă sfătuise Valentina. M-am lămurit la ce linie va trage trenul, după care am intrat la Mc. Singura dată când am mâncat meniul matinal al lor a fost în State, acum mai bine de 5 ani, tot într-o dimineaţa somnoroasă, înaintea altui drum lung-cel de întoarcere. Unele schimbări trec mai greu oceanul, aşa că meniul de până-n ora 10 a ajuns la noi abia anul trecut- iar eu l-am testat tocmai acum. Am stat la o coadă lungă şi înceată: erau deschise doar două case, iar clienţii, adormiţi şi zăpăciţi de lipsa cartofilor şi Big Macurilor, se hotărau după lungi deliberări. Aşa se face că, după ce-am primit în pungă sandvişurile şi cafeaua, am ieşit în fugă de-acolo- în difuzoare se anunţa că trenul pleacă-n 5 minute, iar vagonul meu era în faţă de tot. Îmi pare rău că te-am sculat aşa devreme, tată. La cum am ajuns în cele din urmă să gonesc pe peron, aş fi putut să plec de-acasă pe jos şi să te las pe tine să te-odihneşti.

Clipe sinăiene- partea a II-a

2011-03-30T23:23:00.006+03:00

Pe terasa bătută de soare din apropierea Castelului, ne-am sorbit lent cafelele, pe deplin cufundaţi în contemplarea cerului albastru şi a brazilor verzi, până ce-am fost întrerupţi de inevitabilii cerşetori. Era vorba de doi căţei, mamă şi pui, care cu privirile lor impresionante de escroci notorii, ne-au smuls rămăşiţele de chipsuri şi pateuri de care mai dispuneam. La urma urmei, dacă unii semeni de-ai noştri umblă c-un copil de-o mână şi cu cealaltă întinsă, de ce n-ar proceda la fel şi cel mai bun prieten al omului?

Am descoperit la Peleş o foarte simpatică expoziţie temporară, intitulată Mon boudoir, dedicată cochetăriei feminine. Am admirat tot felul de obiecte ale Reginei Elisabeta şi mai ales ale Reginei Maria- superbe servicii de toaletă, delicate flaconaşe de parfum, poşete de argint, ace de pălărie, mobilier şi multe altele, care te fac să crezi că vremurile trecute erau mai frumoase şi să uiţi că asemenea minunăţii nu erau pentru oricine. De la ghidul nostru am aflat cu această ocazie că de ceva vreme s-a deschis spre vizitare şi al doilea etaj al Peleşului; a fost suficient un schimb scurt de priviri cu Valentina ca să fim de acord: data viitoare, mergem şi noi.

În ultima zi ne-am plimbat prin cartierele care se ascund pe versanţi de şoseaua din centru. Am admirat casele vechi şi frumoase, le-am deplâns pe cele renovate de vandali şi am oftat pe lângă multele vile de care atârnau anunţurile de vânzare- poate într-o altă viaţă...

De dragul vremurilor când mă plimbam de mână cu ai mei, căscând încântat gura la toate nimicurile, am făcut apoi o vizită în fostul magazin Carpaţi, a cărui esplanadă arată, în centrul staţiunii, precum craterul de la Mihăileşti. În afară de parter însă, locul este aproape abandonat, obligându-mi memoria să umple cu amintiri spaţiile părăsite de comercianţi. Am făcut totuşi o descoperire- la primul etaj, în magazinul naturist de pe colţ, în timp ce Valentina cerceta în amănunt fulgii, tincturile şi cremele, eu am găsit nişte sticle haioase cu Ginger Beer. Cum de vreo doi ani, de la Soup Nights-ul din Tineretului, ghimbirul este la noi un ingredient mai folosit decât morcovul, am cumpărat imediat una, în timp ce-n cap îmi pâlpâiau amintirile americăneşti cu faimoasa Root Beer. Ambele sunt dulci şi în afară poate de procesul de fabricaţie –la care nu mă pricep- n-au nicio tangenţă cu berea, dar denumirea i-o fi mângâind pe toţi puştii de peste ocean care aşteaptă vârsta la care să poată bea „the real thing”. În orice caz, cu prima ocazie îmi mai iau.

Parcă nici nu simt c-am ajuns la Sinaia dacă nu mănânc pâine coaptă în cuptoarele de acolo- o pâine proaspătă, densă şi grea, care miroase a brad şi drumeţie. În ultimii ani, locurile unde se găsea produsul băştinaş au dispărut unul câte unul. Eu unul mai cunosc o brutărie, în cartierul Mal, unde am tras înaintea ultimului prânz ca să luăm o franzelă şi-o baghetă, care Valentinei i-au încălzit palmele iar mie mi-au activat parotidele. Bagheta am dat-o gata la dejun, franzela am luat-o suvenir acasă.

Am pornit relaxaţi spre Bucureşti pe la ora 15, sperând ca la revenire să mai avem clanţă la uşă. Dar de cum am ieşit în D.N, ne-am şi pomenit în coloană. Nici nu părăsisem locul fericirii noastre de două zile, că ne scufundam deja în coşmarul oricărui şofer. S-ar fi zis că toţi turiştii se-ascunseseră de noi în week-end şi aglomerau acum şoseaua doar ca să ne facă-n ciudă. Am avut tot timpul să trec în revistă alternativele – de la prelungirea şederii, la drumul îngust spre Târgovişte- în timp ce negociam serpentinele în viteza a doua. Dar după vreo doi kilometri, după ce-am trecut de-o groapă lungită pe sensul nostru de mers, maşinile s-au risipit ca prin minune. Aşa e traficul pe Valea Prahovei- o groapă în Sinaia te ţine-n loc până la Predeal.

Buna Poftire

2011-03-25T17:59:00.009+02:00

Un vechi obicei copilăresc de-al meu este ca an de an, din ianuarie până-n noiembrie, să anunţ în fiecare lună, în data de 25, cât a mai rămas până la Crăciun. Cum sunt o fire mai puţin religioasă, admit că rareori conştientizez cu fiecare fibră a fiinţei mele că această sărbătoare nu semnifică venirea Moşului, ci naşterea lui Hristos. Aşa că mi-a luat ceva şi până să aflu că pe 25 martie se celebrează Buna Vestire. Iar când am înţeles -de la persoane foarte răbdătoare cu nişte străini de biserică aşa cum sunt eu- şi ce semnificaţie are această sărbătoare, mărturisesc că am fost uimit de perfecţiunea procesului care a făcut ca venirea pe lume a lui Hristos să se-ntâmple la exact nouă luni de la concepţie. Realitatea zilelor noastre, pe care am trăit-o cândva la stagiile de obstetrică-ginecologie şi pediatrie, îmi produsese convingerea că majoritatea copleşitoare a copiilor sunt mai mult sau mai puţin prematuri, eu fiind, conform mitologiei familiei mele, unul din mult mai rarele cazuri care şi-au prelungit dincolo de termen şederea în pântecele matern. Probabil că n-ar trebui totuşi să mă mire această sarcină precisă ca un ceas elveţian- prin comparaţie cu Imaculata Concepţie, această dilemă se transformă instantaneu în certitudine.

Nu cred însă că prea mulţi credincioşi din grădina Carpaţilor se muncesc astăzi cu asemenea raţionamente. Ca la orice sărbătoare mare şi de Buna Vestire principala preocupare este mai degrabă de natură gastronomică- mai precis, dezlegarea la peşte, pe care tot creştinul o marchează, cu evlavie şi după posibilităţi, cu conserve de macrou, icre tartinabile, ciorbă pescărească, plachie sau platouri cu fructe de mare. Nu mai contează că-n perioada asta prea puţini dintre noi am încetat să păcătuim cu stomacul, cu vorba şi cu mintea- noi ţinem dezlegările, nu postul.

Foto: 220.ro

Clipe sinăiene- partea I

2011-03-22T23:24:00.004+02:00

Am fost la munte acum două săptămâni, în primul –şi până acum, singurul- week-end de primăvară din acest sezon. Am profitat de programul meu scurt de serviciu şi de îngăduinţa şefului Valentinei şi am pornit spre Sinaia pe la 5 după-amiaza, dar chiar dacă drumul n-a fost aglomerat, tot n-am reuşit să ajungem pe lumină la destinaţie. Prima surpriză am primit-o chiar la uşa garsonierei- butonul soneriei fusese furat. Maică-mea n-a fost deloc mirată când am sunat-o să-i dau vestea- ea constatase grozăvia încă de la ultima ei vizită din octombrie, când observase că mai lipsea şi becul de deasupra intrării. Faptul că mi-a atras întotdeauna atenţia să nu las preşul afară când mă-ntorc la Bucureşti nu mi s-a mai părut, dintr-o dată, atât de deplasat. Am spus-o şi-o mai spun: ţară de rahat, furturi de rahat.

De-ndată însă ce am intrat pe uşă, furia a-nceput să mă părăsească pe măsură ce mă cuprindeau frisoanele: în căsuţa noastră nelocuită pe toată durata iernii, temperatura ajunsese la 9 grade. După câteva secunde-n care am cântărit posibilitatea de-a dormi-n maşină sau în pădurea din spatele blocului, ne-am decis să mergem în oraş după cumpărături, pornind mai întâi centrala, ca măcar la întoarcere să găsim cald şi bine. Am mers la singurul hypermarket al staţiunii, de unde am luat fel de fel de alimente indispensabile omului: fructe, lapte, caşcaval, măsline umplute cu ardei şi sosuri pesto. Entuziasmul produs de preţurile foarte mici a îngheţat de cum ne-am întors acasă, unde mercurul din termometru se târa cu greu spre 11 grade- cum orele erau înaintate, n-am mai avut unde să fugim, culcându-ne îmbrăcaţi, înfofoliţi şi îmbrăţişaţi, glumind ca să mai scuturăm ţurţurii de pe noi.

A doua zi, pe drumul pavat care leagă Mănăstirea Sinaia de Peleş, ne minunam de liniştea din jurul nostru- temperaturile din acel week-end i-au convins pe iubitorii de zăpadă să-şi abandoneze iluziile, iar orăşelul din munţi îşi trăgea sufletul cu burta la soare. Pe alei, comercianţii stăteau resemnaţi în faţa tarabelor pline de chinezării, printre care am remarcat nişte produse până acum necunoscute mie- perne de forma cocoaşelor unei cămile, care la o privire mai atentă s-au dovedit a fi nişte sâni mari de pluş. Mă şi întreb ce mi se pare mai trist în toată treaba asta- că există un asemenea produs sau că, mai mult ca sigur, se găsesc şi cumpărători pentru el.

2 în 1

2011-03-16T19:02:00.003+02:00

Nouă şi zece

Cam puţin timp şi cam puţine de spus despre ultimele două săptămâni. Am intrat în ritmul de care uitasem de când nu mai lucram: mă trezesc în acelaşi timp cu Valentina în loc să mai moţăi încă mult timp după ce ea pleacă; din Dristor merg cu metroul iar de la mine, pe jos, către redacţia plasată-n buza Cişmigiului; acolo abia îmi beau cafeau de dimineaţă, după care încep ştirile de redactat şi textele de corectat. În funcţie de încărcare, plec la două jumate sau trei- după-amiaza o am pentru mine. Iar seara, Valentina îmi face, nu fără un sentiment de mândrie maternă, sandvişurile pentru a doua zi.

Am fost la două conferinţe de presă- într-un cadru elegant şi simplu, Rompetrol a anunţat o donaţie Spitalului Grigore Alexandrescu, iar a doua zi GSK a lansat cu pompă exagerată o pastă care pretinde că repară dinţii.

Lunea trecută, la Documentary Mondays de la Centrul Ceh, a rulat Alda, un film despre o pacientă bolnavă de Alzheimer, în mare parte filmat chiar de ea, cu camera furnizată de regizoare. Mulţi din sală au râs copios de aparenţa amuzantă a unei realităţi tragice- erau probabil prea tineri ca să-şi facă griji.

Joia trecută am fost la Spitalul Obregia, la dezintoxicare, ca să iau un interviu şefului de secţie. În faţa secţiei împrejmuite cu garduri înalte şi cu porţi bine ferecate, familiile aşteptau ciorchine să-şi viziteze sau interneze suferinzii. Înăuntru, cum avea să-mi spună doctorul Vasilescu, toţi sunt acum dependenţi de etnobotanice. Pentru curioşi, articolul de o pagină despre subiectul ăsta apare în numărul de vineri.

Week-endul trecut, întâiul de primăvară veritabilă, l-am făcut la Sinaia, unde-a fost aproape la fel de cald ca la Bucureşti. Plimbări, relaxare, entuziasm, beatitudine, aer limpede. Multă odihnă, mult soare, multe săruturi.

Broken flowers

2011-03-09T19:56:00.002+02:00

De vreo 14-15 ani, de când maică-mea nu se mai ocupă cu târguielile mele de sezon, zilele din preajma lui 1 Martie înseamnă pentru mine trotuare îngustate, pline de tinichele şi vechituri supraevaluate. La fiecare sfârşit de iarnă rătăcesc prin talciocurile răsărite de-a lungul bulevardelor în căutarea celor mai originale, haioase şi sugestive mărţişoare. Începută-n timpul şcolii, continuată la facultate şi preluată-n viaţa profesională, cariera mea de culegător sporadic de simboluri cu şnuruleţ nu mi-a adus însă prea multe satisfacţii. Arareori cunoştinţele, prietenele sau iubitele mi-au lăsat impresia că sunt cu adevărat impresionate de micile accesorii de primăvară pe care le-am ales, nu la întâmplare, pentru ele. Dintr-un motiv sau altul, mărţişorul nu mai generează fetelor decât două stări: indignare când nu-l primesc şi indiferenţă când îl capătă- în zilele noastre, tradiţia asta milenară îmi pare că-şi cam dă sufletul.

Nu-i de mirare deci că lunea trecută, în timpul unei călătorii cu metroul, fixând geamul pe care n-ai niciodată ce să vezi, am scormonit în van după vreo amintire deosebită legată de întâia zi de primăvară. Printre atâtea aniversări, onomastici, Învieri, Crăciunuri şi revelioane memorabile, se pare că 1 Martie n-a lăsat în memoria mea nicio urmă- la asta mă gândeam pe când duceam în rucsac punguţa plină cu mărţişoare proaspăt cumpărate. Abia pe seară, cercetând distrat raftul de cărţi din camera mea, un filament uzat a-nceput să pâlpâie, luminând cu întreruperi nişte timpuri de mult rătăcite prin cotloanele memoriei.

Eram într-a şasea şi mă-ndrăgostisem pentru prima oară. O colegă de clasă, zglobie, înaltă şi brunetă, stârnise în mine un sentiment pe care nu-l mai trăisem şi nu-l înţelegeam. Nu ştiam ce speranţe, ce revendicări s-ar cuveni să aibă un băiat de la fata care-i taie respiraţia şi-i tulbură inima prin simpla prezenţă, nu mă gândeam la săruturi sau îmbrăţişări- singurul lucru pe care simţeam că trebuie să-l fac cu iubirea mea era s-o mărturisesc. Eram atunci în altă lume, mai mică, mai înapoiată şi mai bună- nu aveam filme sau siteuri din care să mă inspir, n-aveam nici măcar Valentine’s Day; aşa că pretextul destăinuirii mele avea să fie...Mărţişorul.

Vehiculul declaraţiei mele era o felicitare obţinută de la sor-mea, cu un iepuraş care-l întreba pe destinatar „Ştii cât de mult te iubesc?”, pentru ca în interior să-şi deschidă la maxim braţele şi să spună „Uite atât de mult!”. Din cauza formatului felicitării, singurul loc unde puteam să-mi detaliez gândurile era pe spate, unde am trasat cu rigla câteva linii şi am scris cu creionul prima mea declaraţie de dragoste: nişte epitete stângace –„frumoasă”, „curată”, bună”-, o cascadă de sentimente –„te admir, te iubesc, te preţuiesc”-, câteva urări bătrâneşti –„fericire”, „sănătate”, „bunăstare”- iar la final un nume fictiv, Asterix, cu precizarea de rigoare între paranteze- „e un pseudonim”.

Adevărul e însă că nu-mi amintesc mai nimic din acel 1 Martie. Nu ţin minte mărţişorul pe care i l-am dat atunci dragei mele. Iar dacă ştiu aşa de-amănunţit ce i-am scris atunci, e doar fiindcă am dat peste acea felicitare 17 ani mai târziu, seara, într-un raft de cărţi de la mine din cameră.

Opt

2011-03-03T18:46:00.006+02:00

Cam târziu m-am urnit să pun în album a opta săptămână a anului- încă puţin şi se termina şi a noua.

Luni am revenit pentru prima oară-n 2011 la Documentary Mondays, la Centrul Ceh , pentru Afonka does not want to herd reindeer anymore, un film despre păstorii de reni din Siberia. Oameni prinşi între modernitatea sărăcăcioasă şi tradiţiile care nu ţin de foame. Am văzut cum se coace pâine într-o vatră improvizată-n mijlocul câmpului, cum se construieşte o sanie în pădure, un câine pedepsit c-o botniţă improvizată dintr-o sticlă de ketchup, un ritual de scăpare de deochi.

Uşor, uşor, mi-am intrat în pâine la Viaţa Medicală. Am birou lângă fereastră, cu vedere spre Cişmigiu. Mi-au intrat două articolaşe, cu „dr.” în semnătură, ceea ce i-a umplut de mândrie pe ai mei. În rest, corectură de texte, cap-limpede şi un seminar la Novotel.

Am citit Groapa bunei speranţe, primul roman al lui Romain Gary, despre un grup de partizani polonezi ascunşi prin păduri în timpul Celui de-al Doilea Război. O colecţie de poveşti despre revoltă şi colaboraţionism, resemnare şi încăpăţânare, despre graniţele arbitrare pe care războiul le trasează între oameni uniţi de principii, dar despărţiţi de naţionalitate. Un roman de debut, mai stângaci decât cele care aveau mai târziu să-l facă celebru pe Gary, cu o concluzie greu de combătut raţional- viaţa e o luptă fără sens.

Sâmbătă seara, mult aşteptatul True grit, la Patria. Un film foarte bun, cu o Haillee Steinfeld – în vârstă de 13 ani la turnarea filmului-excepţională în rolul orfanei care vrea să răzbune uciderea tatălui şi un Jeff Bridges admirabil ca Rooster Cogburn, şeriful chior, alcoolic şi falit, angajat să-l caute pe criminal. Un film făcut cu toată ştiinţa fraţilor Coen, pe care l-am revăzut cu acelaşi entuziasm şi-n seara următoare, acasă, cu ai mei. Luni dimineaţă însă, mi-a părut rău să aflu că din cele 10 nominalizări la Oscar nu s-a ales cu nici măcar un premiu.

Things I've heard today

2011-02-28T22:02:00.012+02:00

Am auzit că Academia Română intenţionează să demareze proiectul-mai vechi- de întemeiere a unui Pantheon românesc. Construcţia ar urma să fie realizată prin subscripţie publică, iar campania s-ar intitula „Daţi un ron pentru Pantheon”. Mie în principiu mi se pare o idee bună- deştept şi sufletist condusă, chestia asta ar putea redeştepta nişte idealuri adormite-n comunism şi căsăpite-n tranziţie. Sceptic cum mă găsesc însă, tare mi-e că Pantheonul dâmboviţean va fi şi el înghesuit lângă Casa Poporului şi Catedrala lu’ Peşte - „mamutul de lângă mastodont”-, un edificiu din beton, termopan, faianţă şi tablă tip ţiglă, în care, pitiţi pe după eroi, vizionari şi făurari, îşi vor petrece veşnicia lichelele, trădătorii şi călăii noştri- şi ai lor.

Şefa Institului de Antropologie ne atrage atenţia asupra piramidei populaţionale din ţara noastră- îngustă la bază, unde-s tinerii, lată la mijloc, unde-s cei de 40 de ani. Stimularea natalităţii din anii comunismului, suntem avertizaţi, îşi va arăta colţii peste vreo două-trei decenii, când „decreţeii” vor ieşi la pensie, dar nu va avea cine să le-o plătească. Acum vreo zece ani, unii economişti încercau timid să explice că pensionările anticipate şi pensionările masive pe caz de boală sunt o bombă cu ceas pentru bugetul asigurărilor sociale. Azi, când urechile ne sunt asaltate de efectele surzeniei de atunci, poate vom şti să ascultăm avertismentele zilei de mâine.

Apropo de vârstnici: „Când moare un bătrân, o bibliotecă arde”.

Nu numai Twain a aflat din presă c-a murit. De fapt, lista e chiar lungă: În 1888, când Ludvig Nobel a încetat din viaţă, unele jurnale l-au confundat pe acesta cu fratele său, Alfred. Se pare că acesta din urmă, şocat de titlul cu care un ziar franţuzesc îşi deschisese relatarea – „Negustorul de moarte a murit”-, a decis ca, atunci când decesul său va fi oficial ( şi confirmat din trei surse independente) , să-şi doneze averea pentru o invenţie mai mare decât dinamita: premiile care-i poartă numele. A păţit-o şi Kipling; de-ndată ce a citit ştirea, el a trimis pe adresa revistei care-o publicase câteva cuvinte: „Tocmai am citit că sunt mort. În consecinţă, nu uitaţi să mă ştergeţi de pe lista dumneavoastră de abonaţi.”

29- şapte

2011-02-23T18:53:00.005+02:00

Săptămâna trecută am tot aşteptat telefonul să sune şi s-aducă veşti-asta mi-a ocupat cam tot timpul. Am fost, ce-i drept, la un interviu la Casa Scânteii, am mers chiar şi la teatru, la o piesă insipidă- ...Escu, la Comedie. Am fost apoi invitat la eronat rebotezata Casă a Presei Libere pentru al doilea interviu, cu sarcina să concep ditamai proiectul de marketing şi PR pentru revista respectivă- cam multe pretenţii pentru salariul ce m-ar fi aşteptat la capătul drumului. Când munceam mai febril la chestia asta, telefonul a sunat –cu trei zile întârziere- şi mi-a adus vestea nesperată: sunt noul redactor de la Viaţa Medicală; am celebrat vestea cum numai eu ştiu- cu o plimbare prin centru şi două cărţi de 2 lei cumpărate din anticariat. Ca un făcut, vineri, când m-am prezentat pentru discuţiile de rigoare, era ziua mea, aşa că tipul cel nou a stârnit ceva rumoare când s-a prezentat cu bomboanele festive. Acest succes mic a fost cel mai frumos cadou al unei aniversări memorabile, a cărei seară am petrecut-o cu Valentina într-un local de pe Lipscani. Sâmbătă seară am sărbătorit în familie -părinţi, bunică, fraţi şi drăguţă- cu râsete, amintiri şi ultimul tort al celei de-a treia decade.

Foto: 4interior.ro

Despărţirea

2011-02-19T14:43:00.005+02:00

Prima oră la patinoarul din Cişmigiu era un spectacol. Atraşi de accesul gratuit pe gheaţă, oamenii se-nghesuiau să facă tururi în mijlocul lacului golit de apă. Doamne venerabile lunecau graţios în patine vechi de piele, cu lame înguste ca nişte cuţitaşe, iar domnii grizonaţi se plimbau agale cu mâinile la spate, făcând din timp în timp câte-o piruetă, să le-arate tinereilor de ce sunt în stare. Aduşi cu forţa de prietene zvăpăiate, câţiva băieţi păşeau prudent cu mâna încleştată pe mantinelă, privind cu tristeţe la aşii care se dădeau în spectacol mergând cu spatele, făcând salturi sau stârnind nori aroganţi de zăpadă la fiecare frână. O divă blondă în fustiţă de concurs tulbura asistenţa masculină, iar câţiva zgâmboi abia ieşiţi din scutec se ţineau după instructorul lor, ca un cârd zgomotos de răţuşte îmbujorate. La 12, când maşina Zamboni apărea ca să lustruiască gheaţa, ultimii entuziaşti ieşeau de pe patinoar, readaptându-se cu greu la deplasarea pe asfalt. Îşi schimbau ciorapii, îşi puneau pantofii, ştergeau atent lamele şi băgau patinele-n genţi şi sacoşe, dându-şi întâlnire a doua zi, la aceeaşi oră.

Ieri, pe la zece, patinoarul era gol. Boxele amuţiseră, gheretele dispăruseră, iar gheaţa se descompunea în bălţi uriaşe. Sezonul s-a-ncheiat, iarna-şi ia la revedere, floricele galbene au explodat pe peluzele din parc. Vârstnicii şi-au cremuit patinele şi le-au pus la păstrare; băieţii nepricepuţi au răsuflat uşuraţi printre suspinele iubitelor; experţii-şi fac revizia la role, iar prichindeii visează de pe-acum la iarna următoare- când patinele de anul ăsta le vor fi deja prea mici.

Foto: studentie.ro

Şase

2011-02-16T11:18:00.003+02:00

Proiectul clopoţelului a intrat în pană de idei. Căutăm de zor piesa lipsă.

Trei veri, de Julia Glass, un triptic elegant şi confortabil, un roman de debut care descurajează un biet aspirant ca mine; o descoperire întâmplătoare, cum sunt cam toate iubirile.

Probă de redactare la Viaţa Medicală- lipsă de inspiraţie şi dezvăţ de lucru cu pixul, reţetă pentru aşteptări tensionate şi regrete presimţite.

Fără obligaţii, la Patria, sau uite cum în acelaşi an ajungi să joci într-o comedie fără pretenţii şi-n multi-laureatul Black Swan. Ce-i drept, Natalie Portman n-o va egala probabil pe Sandra Bullock, care-n 2010 reuşea să câştige şi Zmeura, şi Oscarul. Penne alla puttanesca, cu anşoa, capere, măsline, vin, roşii, ceapă, usturoi şi busuioc- nu excepţionale, dar destul de bune; şi până la urmă, plăcerea de-a găti în doi e totul. Copiii sunt bine-mersi, la Studio- poveste interesantă, Julianne Moore adorabilă şi Mark Ruffalo care stârneşte suspinele fetelor şi invidiile băieţilor.

Multe speranţe mocnite pentru săptămâna aniversară.

Vise pentru altădată

2011-02-14T23:35:00.011+02:00

Inspirat de Fenno, scoţianul gay din Trei veri care-şi deschide în New York o librărioară intimă şi cochetă, am început să mă gândesc cum ar arăta librăria pe care-aş înfiinţa-o eu aici, în Bucureşti.

S-ar afla, în primul rând, într-o căsuţă veche cu grădină din zona paracentrală. În curte ar fi şezlonguri, umbreluţe, mese lungi şi poate şi un hamac. Pe verandă ar sta rafturi cu cărţi despre grădinărit, ghivece, saci de pământ, greble, foarfeci şi plicuri cu seminţe. Înăuntru, autorii ar fi rânduiţi în două camere: clasicii, premiaţii şi „serioşii”, în general, s-ar reuni în salon să fie răsfoiţi în fotolii şi canapele cu toată atenţia cuvenită; iar umoriştii, romanticii, neruşinaţii şi senzaţionaliştii ar fi în dormitor, aşteptându-şi cititorii care preferă lecturile uşoare dinainte de culcare. În birou s-ar găsi cărţile de specialitate, iar la bucătărie, în preajma cuptorului, ar fi aliniate cele de gastronomie. Cine doreşte o gustare simplă, un sadviş sau o plăcintă, poate mânca din cele făcute chiar în casă. La mansardă ar fi colţul prichindeilor, cu poveşti noi sau vechi şi-o groază de jocuri şi jucării, iar în şopron, în spatele casei, dintre unelte ilustrative, ar îndemna la aventură cărţile de hobbyuri- bricolaj, sport, călătorie. Vara toate scaunele din grădină ar fi ocupate de oameni care citesc cu un pahar de limonadă-n mână, iarna toată activitatea s-ar muta pe lângă sobele înalte, la o cană de cacao.

Şi după ce-ar plăti la casa din hol, oamenii ar ieşi pe poartă zâmbind şi programându-şi deja reîntoarcerea în locul ăsta vesel şi liniştit, pentru care am deja un nume: Căsuţa cărţilor.

Prostia omenească

2011-02-12T23:02:00.005+02:00

Un bărbat intră într-o benzinărie de la marginea autostrăzii, împingând maşina la volanul căreia stă soţia. Aflând că nu poate plăti cu cardul, deşi ar avea destui bani în portofel, tipul scuipă-n palme, îşi încordează muşchii şi porneşte cu rezervorul gol spre o staţie mai civilizată. Benzinarul, mai modern decât casa de marcat, îl întreabă, pe post de la revedere, cu cine face banking- vrea şi el să ştie ce bancă o fi preferând un individ care pleacă de la pompă aşa cum a venit- în pana prostului.

Undeva în Alpii elveţieni, alt tip îi dăruieşte iubitei o cutie de bomboane albastră în formă de inimioară. Asta după ce renunţase să-i ofere un imens cord roşu de pluş, fiindcă nu-l dusese mintea c-ar putea încerca să-l treacă prin uşă pe grosime, nu pe lăţime. Cum spunea nemuritorul Charlie din „Doi bărbaţi şi jumătate”: „love isn’t blind- it’s retarded!”

Exerciţiu de admiraţie

2011-02-11T21:26:00.009+02:00

Ea- fiică de grădinari din Connecticut, pictoriţă ratată, văduvă de două luni. El- născut în America din părinţi greci, fiul proprietarului apartamentului din New York în care stă ea. Se cunoscuseră-n seara când el a anunţat-o că soţul ei s-a omorât. Acum se-ntâlnesc într-un magazin, iar el o invită între două comisioane la un ceai. O duce la casa părinţilor lui, unde trece să ude florile. Îi arată grădina cu arbuşti şi mirodenii. După ceai şi discuţii:

„ Stavros i-a spus că peste jumătate de oră trebuie să fie la cursul de greacă, dar înainte să plece a luat o foarfecă şi o papiotă de aţă din sertar şi s-a dus iar în grădină. Când s-a întors, i-a dat trei bucheţele de oregano.

- Dacă vrei, agaţă-le undeva vreo două săptămâni să se usuce. Dar să le ţii în borcane separate, ca să nu se amestece aromele.

(La întuneric, în borcane de sticlă, departe de aragaz, Fern ştia lecţia de la mama ei.)” *

Ce mod simplu şi graţios de-a surprinde începutul unei idile- printr-o tăcere bine plasată.

* Trei veri, Julia Glass, Editura Niculescu

Montagne russe

2011-02-09T11:37:00.009+02:00

Săptămâna cinci

Trenuleţul vieţii mele nu pare învăţat să meargă la câmpie, el ştie să ruleze numai în sinusoide. Din micuţul pisc în care ajunsese spre sfârşitul săptămânii precedente, la începutul următoarei se prăbuşise deja sub nivelul mării. Motivele nu le-nţeleg nici eu. Să fiu eu un mecanic incompetent, ori să-mi fi fost tocmai mie trasată dinainte şina asta indecisă? Cert e că săptămâna trecută tare-mi mai doream să fiu ocolit de speranţe, uitat de deznădejdi şi să pot să merg măcar oleacă pe drumul lin al resemnării. Să nu mai colind nici drumul înalt al setei de a trăi, să nu mai bat nici ruta adâncă a preferinţei pentru moarte, ci să păşesc uşurel, un timp, pe calea cuminte a renunţării la viaţă- să văd doar pentru viitor dacă terasamentul mă ţine. Trei zile am reuşit să ţin calea asta. Locomotiva a tremurat un pic, vagoanele-au protestat pe-alocuri, dar trenul a trecut testul şi ştiu că, atunci când va fi vremea, mă va duce unde trebuie.

Săptămâna 4

2011-01-31T10:30:00.002+02:00

Unul din angajamentele pe anul ăsta a fost să nu-mi mai cumpăr atâtea cărţi. În primul rând, pentru că –eufemistic vorbind- nu stau atât de bine cu banii încât să mai dau milioane pe lună pe romane. Şi-n al doilea rând fiindcă, dus un pic de val, ajunsesem să cumpăr anual de două-trei ori mai mult decât citeam, oricât de mult m-am dedicat lecturii. La ritmul meu obişnuit de 30 de volume pe an, am aşadar în bibliotecă material să-mi ajungă până prin 2015. Graţie acestei noi cumpătări, am ajuns săptămâna trecută să citesc Tu-al meu de Erri de Luca, cumpărată de la reduceri în vara lui 2007 şi lăsată de atunci s-aştepte în raft. O mică bijuterie italiană, despre maturizarea prin pescuit, istorie şi iubire a unui băiat care-şi petrece vacanţa de vară pe o insulă de lângă Napoli. Mi-a luat vreo trei ani jumate s-o descopăr, dar poate c-aşa trebuia să fie.

Interviu la Viaţa Medicală. Sediu simpatic, lângă Cişmigiu, oameni drăguţi, atmosferă bună, motive destule ca să-mi pâlpâie din nou entuziasmul şi să se dezmorţească iarăşi visurile. Dacă nu reuşesc nici acum, rămân măcar cu o concluzie pozitivă- încă mai am puterea să sper.

Sâmbătă seara, Zdob şi Zdub în Godot. Unii un pic mai plinuţi, alţii un pic mai ridaţi, zdubii s-au dezlănţuit ca de fiecare dată, punând la grea încercare scena de sub ei cu vibraţiile şi ţopăiturile. Am ajuns acasă un pic răguşit şi cu urechile zdruncinate, mirosind nu atât de la berea băută, cât de la cea vărsată pe mine de rockerii hipnotizaţi din jurul meu.

Trage-mi-o!, de Virginie Despentes, în seria Eroscop de la Editura Trei, o carte mai degrabă violentă decât erotică, surprinzătoare şi cam atât, luată de la un târg prin toamna lui 2009. Puteam să mai aştept oricât, că tot n-ar fi devenit mai bună.

Virtuţi desuete

2011-01-26T20:26:00.013+02:00

Pe Neagu Djuvara l-am descoperit prima oară acum vreo zece ani, când avea pe TVR o scurtă emisiune săptămânală în care analiza, împreună cu un invitat, diverse mituri şi aspecte încâlcite ori necunoscute din istoria noastră. Nu doar manierele şi accentul său m-au atras, ci şi talentul şi francheţea cu care aborda subiecte atât de propagandistic tratate prin manuale. Cartea lui, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” ar trebui să se afle în toate bibliotecile de oameni cu facultate, iar teoria pe care-o expune în „Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane” este cuceritoare şi memorabilă.

Am pomenit doar două din multele cărţi pe care le-a publicat de la întoarcerea în ţară. La aproape 95 de ani, are activitatea frenetică a celui care nu ştie de cât timp mai dispune ca să-şi pună proiectele-n aplicare. Oricând e întrebat ce planuri are pentru viitor, răspunsul e că speră să termine cutare sau cutare carte. Poate că şi frecvenţa interviurilor pe care le acordă în ultimul timp stă sub semnul dorinţei de-a spune tot ce are de spus.

Am fost cumva surprins să dau –din întâmplare- peste interviul său de sâmbătă noapte de la Antena 3. Nu fiindcă l-a acordat, ci fiindcă i-a fost luat tocmai de acel post, care în niciun caz nu-i împărtăşeşte opiniile politice. A fost însă o plăcere să-l urmăresc, cu ochii şi urechile lipite de televizor, la ora la care Valentina doarme.

Spre finalul dialogului, la o întrebare a Paulei Rusu, el a identificat fără menajemente principala carenţă a noastră ca popor- cinstea, cu toate faţetele ei: „Problema numărul unu a românului este cinstea. Din motive istorice, românul a ajuns să nu mai considere importante cinstea, punctualitatea, valoarea cuvântului dat./ Cinstea să fie numărul unu, iar copilului de la 7 ani până termină şcoala să i se formeze onestitatea.” Încântată şi aprobatoare, Paula Rusu răspunde cu un etern clişeu –păi dacă n-avem modele veritabile, dacă sunt mediatizate toate non-valorile!- , pe care-l ilustrează întrebându-l pe venerabil dacă ştie el cine-i Bianca Drăguşanu. Amuzat, Djuvara admite că-i sună cunoscut, dar atât; aşa că Paula îi explică, deşertând în capul respectivei toată ironia şi dispreţul pe care le mai îngăduia timpul.

Îmi pare rău –şi-n acelaşi timp, bine- că Neagu Djuvara nu-i mai bine pus la punct cu frivolităţile actuale. Ar fi putut astfel să-i răspundă: „Păi nu cumva lucrează la Antena1 ?” Reporteriţa Antenei 3 ar fi aflat astfel, fie şi cam târziu în viaţă, că cinstea, înainte s-o pretinzi, trebuie s-o oferi.

Foto:badpolitics.ro

Săptămâna 3

2011-01-25T13:14:00.005+02:00

Luni mi s-a refuzat o colaborare care mă încântase dinainte de-a o obţine. N-am dipoma care-mi trebuie. Tot luni am trăit câteva momente frumoase într-un McDonald’s şi de atunci încerc să le cuprind într-o povestire. Scriu şi rescriu noapte de noapte până la trei dimineaţa. Şi tot nu-s sigur c-o să iasă bine.

Am terminat Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte puţin ciudată şi parţial interesantă. Am mers la operă într-o dispoziţie neprielnică- Traviata. M-a exasperat mai mult ca niciodată subiectul fatalmente subţire şi repetarea de cinci sute de ori a aceleiaşi replici. Citită ca un dialog normal, o operă de trei ore n-ar depăşi treizeci de minute.

Pisicuţa Ţipi a murit călcată de o maşină pe strada noastră. Am avut-o aproape doi ani care n-au fost din păcate foarte liniştiţi pentru ea. Rămân în urma ei amintirile, fotografiile şi orfanul Ţiţi.

Clopoţelul are un nume, plătit şi înregistrat. Trebuie doar să-l mai facem să funcţioneze.

Am mers de două ori la patinoar. A doua oară se mergea în alt sens decât până atunci- a fost ca şi când aş patina pentru prima dată. Am încercat să merg şi cu spatele, dar încă n-am reuşit mare lucru. Poate ar trebui totuşi să învăţ mai întâi să pun frână.

Am ratat altă colaborare. Tiparul e acelaşi- mă entuziasmez azi, mă dezumflu mâine. Doar motivul a fost altul- n-am destulă experienţă. După doar trei săptămâni, disperarea dă târcoale.

Privilegiaţii

2011-01-23T20:36:00.005+02:00

În noiembrie, o femeie se arunca de la etajul 8 al unui bloc de pe Mihai Bravu. Ca toată lumea, şi Antenele au înşfăcat cazul ca un crocodil de presă. Ne-au informat că fata fusese mare directoare de cosmeticale, că tocmai îşi vopsise păru-n roşu, că-şi pregătise valiza la uşă, că ultimul om care-o văzuse bănuieşte că era drogată. Un corespondent de provincie, din locul unde se născuse nefericita, era postat în faţa blocului părinţilor, să transmită cele mai noi tânguiri.

Săptămâna trecută, corespondentul Antenei din Constanţa relata din faţa blocului din care, de la etajul 9, se aruncase un italian cu un sugar în braţe. Reporteriţa scormonea profesionist, comunicând la doar câteva minute de la eveniment toate informaţiile picante: despre ce se certaseră soţii, care fuseseră ultimele cuvinte ale sinucigaşului, cu cât se împrumutase acesta pentru afacerile sale şi care ar fi paternitatea bebeluşului care la ora aceea încă mai era în viaţă.

La mijlocul săptămânii ăsteia, de la etajul 5 al apartamentului din Drumul Taberei s-a mai aruncat un individ. Dar camerele Antenei nu s-au mai aprins, microfoanele nu s-au mai înghesuit, tastaturile n-au mai clămpănit. Mai mult, Intact dădea un comunicat emoţionant, care se încheie aşa: „ Dorim să facem apel la compasiunea tuturor colegilor din mass-media, pentru a trata această situaţie cu toată grija şi decenţa, cu atât mai mult cu cât tragedia familiei implică un copil aflat abia la începutul vieţii”. O atitudine surprinzătoare şi generoasă din partea acestor vulturi ai presei, cu atât mai mult cu cât cazul avea toate elementele unei noi investigaţii generatoare de audienţă: om tânăr, băiat de ştab, carieră strălucită.

Acest din urmă om era însă chiar director în trustul cu pricina. S-a bucurat astfel de o şansă de care colegii lui sinucigaşi, şi ei oameni cu familie şi reputaţii, n-au avut-o. Pentru ei compasiunea s-a măsurat cu picătura, iar grija şi decenţa au rămas nedestupate.

Săptămâna 2

2011-01-17T13:21:00.001+02:00

Am început să merg la patinoarul din Cişmigiu. M-a motivat şi scepticismul Valentinei, care nu prea credea că lipsa patinelor proprii mă împiedicase până acum. Am ajuns de două ori, am stat cam câte o oră şi n-am căzut până acum niciodată. Fiecare îşi măsoară succesele în felul lui.

Am terminat de citit prima carte din an, Beatles de Lars Saabye Christensen, o alegere fericită. În josul ultimei pagini, am trecut, cum fac de obicei, data la care am isptăvit-o -11.1.’11- zâmbind cu o mulţumire tâmpă primei înşiruiri de cifre identice din calendarul acestui an.

A doua zi, uitându-mă la ceas, am constatat că eram pe 13. Deci cu o zi înainte fusese de fapt 12. Din primele douăsprezece zile ale anului, eu am pierdut deja una- din neatenţie.

Cum n-a picat însă-ntr-o vineri, 13 n-a fost zi cu ghinion, dimpotrivă. M-am întâlnit prima oară cu partenerul de visare şi-am început să punem lumea la cale. Roţile bicicletei încep să se-nvârtă. Acum meşterim la clopoţel.

Săptămâna 1

2011-01-09T12:54:00.002+02:00

Anul 2011 a început cu unul din cele mai proaste filme ale lui 2010- „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, povestea unei jurnaliste cu prea mulţi bani şi prea mult timp, care se regăseşte pe sine graţie filozofiei ieftine cu care ţopăie timp de un an prin jurul lumii. Noroc cu spectacolul de prânz de la cinematograful meu preferat, Studio, datorită căruia am dat pe acest film exact cât merită-5 lei.

Marţi pe la 10.30 mă plimbam amărât pe stradă, privind în zadar printre gene la soarele care se dădea în spectacol pentru nişte oameni cam indiferenţi. Norocul meu cu doamna drăguţă de la un colţ de stradă care mi-a împrumutat pentru câteva clipe ochelarii păstraţi din ’99 într-un sertar. O oră mai târziu, la ieşirea dintr-o staţie de metrou, am traversat o stradă care-şi serba onomastica- Strada Eclipsei.

Am găsit pe cineva cu care să-mpart un vis mai vechi. Să visezi de unul singur e ca şi când ai pedala în gol; când ţi se alătură încă unul, e ca şi când ai găsi a doua roată la bicicletă- nu-ţi mai trebuie decât un clopoţel şi toată lumea va-ntoarce capul după visul tău cel iute.

După două ore, un interviu, un role-play, un test de cunoştinţe medicale, unul de engleză şi încă un interviu, toate trecute cu felicitări, am primit şi o ofertă- 10 milioane. Pe moment m-am simţit jignit, dar poate s-ar fi cuvenit să văd partea bună- încă s-a mai găsit cineva să-mi ofere un job.

Dacă faci rezoluţii de Anul Nou, în prima săptămână, când decizia încă-i proaspătă, trebuie să te pui hotărât pe treabă. Vrei să mănânci sănătos? Goleşte-ţi frigiderul de cărnuri şi ticseşte-l cu legume! Vrei să „intri-n formă”? Fă-ţi abonament pe un an la sală! Vrei să patinezi? Ia-ţi patine! Mi-am luat patine.

Dispariţia

2011-01-04T23:20:00.010+02:00

Azi am scos bradul din casă. I-am strâns calm rolele de beteală, i-am cules maşinal globurile, i-am tras plictisit luminiţele din priză şi i-am îndepărat precaut suportul.

Crăciunul acesta a fost cel mai ciudat de până acum- nu i-am aşteptat venirea, nu i-am simţit prezenţa şi nu i-am regretat plecarea. Or fi fost temperaturile prea mari, or fi fost grijile prea multe, o fi fost vârsta prea lucidă. Reclama de sezon de la Coca-Cola şi-a pierdut magia pe drum, colindele, demult în agonie, au murit din cauza crizei, iar bradul din Toamnei, pipernicit şi lipsit întâia oară de ornamentele vechi din copilărie, s-a furişat în living ca un străin. Masa festivă nu mi-a trezit apetitul, cadourile nu mi-au stârnit entuziasmul, programele de sezon nu mi-au câştigat atenţia, vestea minunată nu mi-a luminat sufletul.

Azi am dus afară, la ghenă, bradul din Dristor, de la Valentina. A lăsat în urmă un pumn de ace încăpăţânate, o mireasmă care-a zburat la prima aerisire şi un gol pe care nici nu-l umpluse vreodată. Poate sub bradul de la anul voi găsi, drept dar, Crăciunul pierdut iarna aceasta.

Zen Revelion

2010-12-31T18:07:00.004+02:00

Parcă niciodată n-am avut atâtea vise şi idei şi niciodată nu mi-am realizat atât de puţine din ele. M-am zbătut 365 de zile într-o cămaşă de forţă, un an întreg am ţinut acceleraţia la podea într-o maşină cu frâna trasă; cusăturile s-au lărgit doar o idee, iar roţile abia s-au urnit. Lista pe care mi-o făceam când răsuna ultimul Pluguşor m-a urmărit tot timpul de pe birou, îngăduitoare la început, sceptică mai apoi şi cam dezamăgită, în final. Anul ăsta supravieţuieşte pentru mine prin câteva cărţi grozave pe care le-am citit şi una încă nu destul de bună pe care-am scris-o, printr-o excursie la Praga şi câteva la munte, prin primele –şi puţinele- contacte cu roata olarului, gheaţa patinoarului şi pista stadionului şi prin cele câteva articole din Adevărul. S-au adunat puţine bune, ar fi de spălat cam multe rele, iar lui 2010 s-ar cuveni să-i fie ruşine, dacă n-ar fi ceea ce este- o biată convenţie, care se pregăteşte-n aceste ore să predea convenţional ştafeta unei alte convenţii, numită 2011. Puterea e a noastră.

Figuranţii

2010-12-30T19:20:00.010+02:00

Oriunde te-ai întoarce, dai peste ei. Te obligă să-ţi plastifici rucsacurile la intrarea în hypermarketuri, te urmăresc agasant printre rafturile farmaciilor, îţi cotrobăie prin lucruri când se declanşează alarma magazinelor, roiesc în jurul caselor de la supermarket sau supraveghează liniştiţi din scaun agenţiile bancare ori instituţiile publice- aceştia sunt agenţii de pază, poate singura breaslă căreia criza i-a îngroşat rândurile. Uneori femei dar de regulă bărbaţi, tineri sau vârstnici, bine clădiţi sau pirpirii, ei au între zidurile betonate ale oraşului funcţia sperietorilor de pe câmpurile de la ţară. Valoarea şi utilitatea acestor oameni -împodobiţi cu bocanci înalţi, cămăşi cu epoleţi, sprayuri şi bastoane- constă cel mai adesea în simpla lor prezenţă, prin care îi descurajează pe delincvenţi la fel cum arătările de paie îmbrăcate în gioarse ţin departe de lanuri păsările mai slabe la minte.

Când însă liniştea obiectivului e tulburată de indivizi pe care înfăţişarea lor fioroasă nu-i sperie, curajul agenţilor de pază se evaporă: se îndepărtează discret de scena certei pentru un loc de parcare la mall, ignoră şatrele ciorditoare de la rafturi şi întorc spatele matahalelor care intră la metrou fără să plătească. Putem înţelege astfel de reacţii- când ai familie şi munceşti pe un salariu de nimic, nu-ţi vine să-ţi rişti sănătatea sau viaţa punându-te cu infractori pe care justiţia nu-i pedepseşte. Mai greu de acceptat însă e felul în care aceiaşi oameni, speriaţi pe timp de pericol, îşi întremează orgoliul şi-şi restabilesc autoritatea când primejdia dispare- tracasând pe cei de bună-credinţă, umilind pe nevinovaţi şi agresând pe neajutoraţi. Emblematic -şi scandalos- este cazul de zilele trecute de la Timişoara, cu omul străzii găsit fără suflare în gerul de afară, unde fusese aruncat de vitejii agenţi ai Gării de Nord.

Hotărât lucru, sperietorile în uniformă care împânzesc România ar avea nevoie, spre deosebire de confratele lor din poveste, de un mic adaos de curaj şi de-un supliment generos...de inimă.

Ceasul rău

2010-12-23T18:15:00.005+02:00

De mai multă vreme mi-am dat seama despre mine că-s genul de om ataşat de lucruri. Fără să fiu obsedat sau rapace, am în jurul meu câteva obiecte pe care-mi place să le deţin, să le folosesc, să le port cu mine sau doar să le admir. Lucruri frumoase ori utile, purtătoare ale unor poveşti care mă ajută să mă recunosc şi să constat, din când în când, că am un trecut la care mai merită să şi ţin. De dragul lor am inaugurat anul ăsta pe blog o categorie numită chiar „lucruri”, modest reprezentată momentan prin povestea unor bocanci greu încercaţi şi a unor haine cumpărate din străinătate. Am tot vrut de atunci să spun şi altele- povestea unui „swiss army knife”, a câtorva cărţi, a unui dicţionar Lilliput german-român- dar mi-a fost atât de teamă că o idee greşit formulată sau un eveniment uitat ar putea să destrame vraja mea interioară, încât n-am ştiut cum să încep.

De câteva săptămâni de pildă, tot aş fi vrut să scriu povestea iPod-ului meu; să spun când l-am primit de la părinţii şi fraţii mei, ce apariţie elegantă şi sofisticată are, cu ce accesorii l-am echipat şi cât de frustrant de complex şi deştept este- cum îi descopăr de-abia acum, după ani de zile, mereu noi funcţii şi facilităţi, toate susţinute de o memorie atât de mare, încât pare imposibil de umplut. Dar nu s-a nimerit să scriu; n-a fost momentul.

Sunt unele momente în care, retrospectiv privind, evenimentele par a fi fost anume proiectate, desfăşurate şi succedate astfel încât rezultatul să fie unul bun, frumos şi strălucitor. Mai sunt şi momente în care toate se potrivesc perfect, ca într-un rebus, dar într-un scop diabolic, întunecat şi hâd. Fie că-s uituc, fie că-s nerecunoscător, despre primele n-aş şti ce să zic- în clipa asta nu găsesc c-aş fi trăit prea multe, nici că mai pot avea aşteptări pentru viitor în acest sens. Pot însă, în contul celei de-a doua categorii, să enumăr întâmplările inocente individual care, în mai puţin de o zi, s-au încolonat implacabil spre un rezultat care să-mi amărască şi mai mult sărbătorile de iarnă:

Miercuri seară am fost nevoit să plec de acasă înspre Valentina mai târziu decât de obicei, aşa că mi-am luat maşina; pe lângă iPod şi cărţi, am pus aşadar în rucsac actele SuperNovei şi, dată fiind libertatea de mişcare oferită de maşină, am luat şi aparatul foto, cumpărat de 7 luni, care se defectase şi cu care aveam în fine prilejul să merg la service; văzând c-am luat maşina, Valentina mi-a încredinţat pentru joi dimineaţa o misiune- să duc o plasă cu nişte lucruşoare la bunica ei, vizavi de Parcul IOR; astăzi, ajuns la faţa locului, am parcat maşina, am luat plasa şi am decis, din comoditate, să las rucsacul în portbagaj; ajuns la destinaţie, la etajul 7 al unui bloc cu ascensor vechi şi lent, am stat vreo 5 minute discutând câteva nimicuri cu gazdele.

Rezultatul acestui lanţ de întâmplări care n-ar fi trebuit în mod normal să se petreacă mă aştepta jos, la parcare, sub forma maşinii mele cu portierele descuiate. O mulţime de poveşti mari şi mici – cea a semnului de carte cumpărat din Praga, a unei sacoşe vesele de pânză luate din Stockholm, a unei cărţi îndelung căutate şi de-abia găsite, a insignei cu renul care ţinea-n braţe un steag suedez, a drumurilor înregistrate de camera foto şi a iPodului meu negru, cel mai valoros obiect pe care-n sărăcia mea îl mai deţineam- nu vor mai fi spuse de mine, ci de cel în mâinile căruia, separat sau împreună, toate obiectele astea, dragi mie cândva, vor ajunge.

Hoţi au fost şi vor fi mereu, nu putem schimba asta. Închei însă cu o urare de sărbători, anonimă şi amară, dar sănătoasă şi lucidă; ca om care din principiu n-a cumpărat niciodată ceva de furat, îi doresc celui care de Crăciun se va bucura, la preţ de nimic, de amintirile mele, să păţească în curând la fel ca mine.

Mesajul de la Herning

2010-12-20T12:00:00.013+02:00

Două săptămâni au trecut, cu pumni strânşi, nervi întinşi, voci gâjâite şi inimi chircite. Opt partide în care echipa favorită a făcut ce ştie mai bine- să joace handbal cu emoţiile noastre. După prea multe meciuri pierdute la ultima acţiune, după un deceniu în care mai numeroase au fost medaliile care-ar fi trebuit să fie decât cele care chiar s-au prins de gât, finalul meciului de ieri ne-a adus o certitudine nefamiliară- mai erau 30 de secunde, conduceam cu un gol, aveam posesia; jumătate de minut în care trebuia să te obişnuieşti cu gândul ciudat că nimic nu se mai poate întâmpla, că bronzul european e într-adevăr al nostru. Urmărind apoi sărbătoarea de la Herning a sportivelor noastre, am simţit cum se sparge ghinionul, cum dispare pesimismul, cum ne cuprinde bucuria.

Ce a fost important a trecut; ce-i încă şi mai important, abia urmează. Mulţi jurnalişti vor căuta zilele astea pe internet regulile unui sport despre care nu mai scriseseră de mult; şi mulţi cititori îi vor taxa pentru paginile pline cu fotbalişti rataţi, drogaţi şi agramaţi, trecând sub tăcere propriul rol în cercul vicios al tirajelor şi subiectelor. Poate că prin gâlceava tradiţională ce însoţeşte orice succes românesc, va răzbate măcar de această dată impresionanta lecţie a Cristinei Neagu, Talidei Tolnai şi a colegelor lor.

O generaţie talentată tehnic dar fragilă psihic şi-a stăpânit în fine vertijul în faţa marii performanţe. Nişte fete venite din zona cea mai săracă a Uniunii Europene au zădărnicit monopolul asupra podiumului al ţărilor nordice, acolo unde se concentrează bogăţia; şi, în anotimpul bilanţurilor şi al planurilor pentru viitor, au transmis naţiunii lor descurajate un mesaj mai valoros decât aurul: hai, România, se poate!

Secretul

2010-12-19T13:05:00.003+02:00

Jocul istoriei

La o aruncătură de băţ de Green Point, stadionul din Cape Town al Cupei Mondiale, în apele dintre două oceane se află o întindere micuţă de pământ, ca un punct pe hartă. O firmitură de uscat, capcana pe vreme de furtună a vechilor corăbieri şi locul în care, până nu demult, speranţa era trimisă să moară. Fiindcă din Insula Robben, acolo unde regimul apartheid îi întemniţa pe cei ce visau la egalitatea între rase, trebuia să ieşi deziluzionat, îngenunchiat, distrus, sau, cel mai bine, mort.

Dar cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, prizonierii fără nume şi fără drepturi ai acestui Alcatraz sud-african au făcut primii paşi spre recâştigarea umanităţii lor. Şi i-au făcut...cu mingea la picior. Mingi improvizate din carton, hârtie, sfoară şi alte lucruri interzise, cu care la început jucau pe ascuns miuţe haotice în celulele insalubre şi supra-aglomerate; pentru ca-ntr-un târziu, după ani de cereri neîntrerupte şi corespunzător pedepsite, jocul să se mute la vedere, în aer liber, iar deţinuţii politici de pe insulă să-şi înfiinţeze propria asociaţie fotbalistică. O federaţie în toată puterea cuvântului -cu echipe şi divizii, arbitri şi comisii, regulamente şi constituţie- care, botezată Makana după războinicul Xhosa ce crezuse cândva că poate transforma în apă gloanţele coloniştilor, le-a redat condamnaţilor schingiuiţi şi înfometaţi singurul lucru de care aveau nevoie pentru a supravieţui: speranţa.

Ocnaşii altădată epuizaţi de absurdul de a sparge piatra în carieră doar ca s-o vadă apoi aruncată în mare îndurau mai uşor abuzurile, de dragul unei noi duminici în care aveau să-şi încurajeze favoriţii. Deţinuţii anonimi din celulele ticsite deveneau vedetele unor echipe cu nume mândre ca „Gunners”, „Hotspurs” sau „Black Eagles”. Cei condamnaţi de legile strâmbe de afară învăţau înăuntru legile drepte ale regulamentului FIFA. Oamenii identificaţi de temniceri printr-un număr sau o înjurătură, îşi recuperau demnitatea în scrisorile oficiale dintre cluburi şi comisii care începeau cu „domnule” şi se încheiau cu „al dumneavoastră, întru sport”. Iar celor care avuseseră de gând, ca mulţi alţii înaintea lor, să-şi ia viaţa din cauza batjocurei şi torturii, cel mai iubit sport din lume le-a arătat că întotdeauna ai pentru ce trăi.

Din oamenii cărora acolo, pe Insula Robben, fotbalul le-a schimbat viaţa, mulţi aveau peste ani să schimbe la rândul lor chipul slut al Africii de Sud. Cel mai important deţinut de pe insulă, atât de periculos încât a fost împiedicat să mai vadă meciurile, devenea, după un sfert de secol, primul preşedinte de culoare al ţării sale. El depunea jurământul pe o nouă Constituţie, elaborată de chiar omul care cândva redactase şi statutul Makanei. Iar în iunie anul acesta, unul din cei mai aprigi fundaşi de pe insula-temniţă, ajuns între timp noul şef al statului, inaugura prima Cupă Mondială de pe tărâm african.

În zilele noastre, închisoarea de maximă securitate a devenit muzeu. Mii de microbişti îi treceau pragul astă-vară, bătând culoarele, cercetând celulele, străbătând curtea în care, indiferent de scor, un meci de fotbal era întotdeauna o victorie. Treizeci de minute durează drumul de întoarcere de la terenul îngrădit cu sârmă ghimpată la stadionul ultra-modern din Cape Town. Jumătate de oră pentru un drum de jumătate de secol.

Oraşe-n beznă

2010-12-14T13:02:00.011+02:00

Călătorului care nu se uită doar după muzee şi buticuri, un oraş precum Roma îi poate produce şi o mică revelaţie rutieră. Admirând maşinile cât nişte cutii de chibrituri pe patru roţi şi străbătând străzile înguste, străjuite de clădiri medievale, s-ar putea să constaţi cam care e relaţia dintre trafic şi bătrâna capitală: primul este subordonatul celuilalt; maşina s-a adaptat oraşului. Lucrurile nu stau însă peste tot la fel- mai la est, unde soarele răsare mai devreme dar lumina face cumva şi ajunge cu întârziere, capitalele preferă să se supună automobilului, renunţând de dragul lui la istorie, la specific şi, dacă e nevoie, la oameni.

Acum câţiva ani, un locuitor din centrul Pragăi îşi împacheta lucrurile şi se muta la periferie, epuizat de lupta sa cu maşinile; nu-l deranjau accidentele, ambuteiajele, hărmălaia sau poluarea, nicidecum- pe el îl doborâse incertitudinea locului de parcare din faţa casei. Povestea vecinului care a ales să-şi urmeze autoturismul spre zări mai albastre l-a inspirat pe Martin Marecek să întemeieze, împreună cu câţiva prieteni, mişcarea civică Auto*mat, a cărei poveste am văzut-o lunea trecută în documentarul cu acelaşi nume difuzat la Centrul Ceh.

Câţiva ani de activitate ai organizaţiei sunt comprimaţi în 90 de minute de film care înşiră simptomele unei dependenţe ucigaşe de automobil. Sunt comparate picturile luminoase ale pieţelor pragheze de la 1900 cu realitatea traficului încremenit din aceleaşi locuri în secolul 21; sunt puse faţă-n faţă o poză din 1976 a regizorului pe trotuarul larg din faţa casei şi fotografia băiatului său pe acelaşi trotuar, ocupat pe jumătate de maşini parcate, 30 de ani mai târziu; este amintit tristul raport de 2 oameni la un autoturism din cel mai mare oraş cehesc. Toleranţa la drog cere doze mai mari şi forme variate de administrare –la un show de tunning auto, lumea urlă de entuziasm la proba de spargere a pneurilor prin ambalarea la maximum a motorului. Se observă şi semnele obsesiei –în aşteptarea poliţiei, un şofer implicat într-un accident se menţine ocupat...lustruindu-şi maşina. Nu lipsesc nici manifestările sevrajului- claxoane şi înjurături când o stradă e transformată pentru o zi în zonă pietonală, ameninţări cu închisoarea adresate pâlcului de biciclişti care rulează prin oraş, distrugerea sistematică a mascotei Auto*mat, un bătrân FIAT pe care, sub mesajul „Sunt implicat!” , era descris impactul automobilului asupra mediului, sănătăţii, vieţii sociale şi economiei. Tratamentul propus pentru dependenţa de automobil este similiar cu cel de substituţie prescris de medic pacientului subjugat de opioide, numai că metadona e înlocuită cu linii de tramvai şi metrou, iar naloxonul, cu pistele de biciclişti.

S-au întâmplat multe cu Auto*mat de când şi-a început lupta şi până-n zilele noastre. În timp ce pedala spre casă, primul lor lider a fost lovit într-o noapte de-o maşină şi a murit după câteva zile; mişcarea s-a transformat treptat dintr-o gherilă urbană într-o organizaţie care luptă cu legea-n mână prin tribunale şi şedinţe de consiliu; s-au creat zone pietonale şi benzi pentru biciclişti. Lucrările la cel mai ambiţios proiect al municipalităţii, un mare bulevard parţial subteran, n-au putut fi însă împiedicate; primăria oraşului de pe Vltava a fost surdă la zicala urbaniştilor moderni- „semeni bulevarde, culegi trafic”.

Acolo totuşi încă e bine- ceva mai la est, pe malurile Dâmboviţei, întunericul e şi mai gros.

Promisiunea

2010-12-08T19:31:00.003+02:00

Trei dinţi care de ceva vreme îmi tot trag semnale de alarmă m-au determinat săptămâna trecută să merg să-mi fac radiografii. Bruma de cunoştinte rămasă din cei şase ani de facultate de stomatologie nu-mi dădea pace, chinuindu-mi gândul cu viziunea şlefuirilor, tratamentelor de canal şi a extracţiilor la care mi-am condamnat măselele prin neglijenţa mea. Aşa că marţea trecută, de Sfântul Andrei, mi-am luat inima-n...dinţi şi-am mers la Clinica Medident, pompos autointitulată „Institut de radiologie dentară”. Înăuntru, roiuri grăbite de asistente în halate albe întâmpinau, luau datele, dirijau spre sala de aşteptare, conduceau în cabinete, investigau şi chemau la ghişee mulţimea de pacienţi năuciţi de atâta eficienţă- în febrilitatea sa, Medidentul ăsta aduce mai mult a uzină decât a institut.

De cum am intrat pe uşă, am fost repede luat la procesat de maşinăria gândită parcă să-i împiedice pe nehotărâţi să facă cale-ntoarsă; o asistentă mi-a cerut numele, m-a întrebat ce fel de radiografii am venit să-mi fac şi ce medic m-a trimis. La ultima chestiune, înghiontit de o rămăşiţă de orgoliu şi mai ales de dorinţa de a preveni din start posibilitatea ca la final vreo asistentă să-mi interpreteze rezultatul radiografiilor –ceea ce, de bine de rău, încă mai ştiu să fac- am scos pieptu-n faţă şi am spus: „eu însumi”; am aşteptat apoi în sală să-mi vină rândul, ca toată lumea. De unde să ştiu eu că, între timp, informaţia se răspândea? Asistentele frumuşele de la cabinetul de radiografii unidentare m-au întâmpinat foarte călduros, gâdilându-mi apoi în mai multe rânduri ego-ul cu apelativul „domnu’ doctor”. Iar odată întors în sală, după câteva minute în care printr-un microfon au fost chemaţi la ghişeu Popescu Gheorghe, Boboc Elena sau Grozavu Andrei, mi-am auzit şi propriul nume, rostit solemn şi cu particula de politeţe în faţă: domnul Mihai Călin. Cu portofelul în mână, m-am îndreptat spre locul cu pricina, unde o altă asistentă m-a anunţat zâmbind că nu trebuie să plătesc; după obişnuitul balet de refuzuri şi reasigurări, chestiunea era definitiv tranşată. M-am ales însă şi cu o mustrare prietenoasă - „nu prea trimiteţi pacienţi la noi...”-, la care am minţit politicos -„nu-i nimic, poate de-acum înainte”-, ca să ne despărţim prieteni.

Din crâmpeiul ăla de lume în care mă dădusem drept cel care-aş fi putut să fiu, am ieşit simţindu-mă cu 20 de centimetri mai înalt, cu 10 kilograme mai slab şi cu 5 ani mai tânăr. Şi de atunci mă tot gândesc că poate nici n-am minţit-o pe asistenta amabilă de la ghişeu. Poate la anul, pe vremea asta, o să încep să-i trimit pacienţi.

Noaptea speranţei

2010-12-06T13:48:00.005+02:00

Am destule lucruri să-mi reproşez în acest an. Animalele au avut viaţă grea cu mine- pe căţeluşa Vera am tot alergat-o prin curte ca s-o înhaţ de botul mare, negru şi zemos, iar pisicile Ţipi şi Ţiţi au atârnat adesea de mâna încleştată în cefele lor blănoase. În cameră mi-am surclasat propriul record la dezordine, în principal datorită maldărului de ziare şi reviste gratuite pe care le aduc de 6 luni de la Adevărul. Nu m-am mai uitat atâta la televizor, în schimb am stat lipit de calculator, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Am înjurat nepermis de mult, chiar dacă de regulă doar pentru urechile mele. N-am fost săritor decât din întâmplare, obligaţie sau mustrări de conştiinţă, iar depresiile neclintite s-au manifestat cu predilecţie prin lene. Am fost egoist, am strâmbat din nas la sfaturile şi părerile celor din jur. În fine, a trecut mai mult de un an de când nu sunt angajat nicăieri- sau mai bine zis, de când fac degeaba umbră pământului. Pe scurt, în 2010 n-am fost deloc cuminte.

Mă aşteptam deci ca Moş Nicolae să-mi aprovizioneze noaptea trecută încălţările –pe care, apropo, nu le-am curăţat- cu un stoc de nuiele care să-mi înroşească fundul tot anul viitor. Când colo, nu numai că a trecut prin ambele locuri unde mi se odihnesc pantofii- în Toamnei şi în Dristor-, dar nici n-a venit cu tactici din şcoala de corecţie. Mi-a adus un ren albastru, care să-mi hrănească visele la dragul meu Stockholm, o ciocolată şi un chec cu marţipan care să-mi gonească amărăciunea şi să mă facă mai simpatic. Şi fiindcă n-a uitat cât de mult rău îmi face frigul la picioare de câţiva ani încoace, mi-a lăsat o perche de ciorapi şi una de papuci-ultimii, cu recomandarea să n-o mai necăjesc pe mama, purtându-i şi prin curte, şi în casă.

A fost de treabă Moşul la capătul celui mai rău an al meu de până acum. Cine ştie, o fi decis că nu-s încă irecuperabil.

Nostra culpa

2010-11-29T22:56:00.001+02:00

Intenţia de vot şi încrederea în persoanele publice se modifică de la o lună la alta, dar un lucru rămâne neschimbat în sondajele ultimilor ani: convingerea noastră că ţara merge într-o direcţie greşită. Cei pe care-i învinuim pentru această situaţie sunt şi ei mereu aceiaşi: preşedintele, guvernul, parlamentul, partidele- cu alte cuvinte, clasa politică. Şi atât.

Românul obişnuit trăieşte cu credinţa că poporul este un rezervor de pricepere şi moralitate absolută, peste care numai ghinionul face să se aştearnă, ca o mâzgă, incompetenţa şi corupţia politicienilor, această specie răsărită de cine-ştie-unde, imună la valorile noastre şi ajunsă pe căi obscure să ne conducă. Desigur însă că toate astea nu-s tocmai adevărate.

Cu doar o mână de conducători ticăloşi la 22 de milioane de cetăţeni virtuoşi, României i-ar fi fost greu să ajungă o ruină. În realitate, problemele noastre sunt rezultatul nu doar al marii puteri a câtorva sus-puşi, ci şi al micii puteri a multor supuşi. Numai că pe cât suntem de vigilenţi cu unii, pe atât suntem de indulgenţi cu ceilalţi. Ne deranjează mizeria sufocantă dar ignorăm cu consecvenţă coşul de gunoi, tânjim după spaţiu verde dar renunţăm entuziast la iarbă şi copaci pentru malluri şi locuri de parcare. Suntem nemulţumiţi de transportul public, dar compostăm biletele doar când apare controlorul, ne plângem că ţara-i în paragină, dar lăsăm faţadele să se scorojească şi frunzele să putrezească-n jgheaburi. Condamnăm corupţia, dar rezolvăm orice problemă cu plicul, ne dezgustă nepotismul, însă ne cultivăm asiduu relaţiile. Ne scandalizează lipsa de autoritate a poliţiştilor pe care îi intimidăm cu orice ocazie, pretindem o justiţie intransigentă după ce tocmai ne-am tocmit cu ea. Ne pensionăm cu boli inventate şi muncim apoi la negru, dar vrem sănătate gratuită şi pensii decente.

Cu mintea stimulată de dezastrul la care şi unii din noi am pus umărul, ne mândrim însă cu măsurile pe care le-am lua în caz că ne-am transforma peste noapte din opincă în vlădică: „Dacă m-ai pune pe mine să conduc...”. Ce uităm însă în timp ce stabilim priorităţi fictive, împărţim bugete inexistente şi elaborăm legi imaginare, este că până să devenim deputaţi, edili sau şefi de stat, suntem parlamentarii cartierelor în care trăim, primarii apartamentelor în care locuim şi preşedinţii vieţilor pe care le ducem. Şi că rareori performanţele în aceste poziţii ne recomandă pentru jilţurile puterii.

Detestaţii noştri politicieni nu sunt de altfel picaţi cu relele lor chiar din cer, ba mai mult, nici n-au fost dintotdeauna politicieni. Sunt şi ei oameni care au trăit cândva printre noi: au mers la aceleaşi şcoli, unde au învăţat aceleaşi lucruri ca şi noi, au locuit în acelaşi fel de apartamente şi au avut de regulă servicii ca şi noi. Iar în sezoanele electorale, tocmai cei cu care ne-am identificat, care au părut mai „de-ai noştri”, care au afişat toate atributele unor „oameni din popor”, au primit de la noi voturi şi poziţii înalte. Ajunşi acolo, aceşti români care defrişează pădurile, neglijează infrastructura, subminează instituţiile, deturnează fondurile şi îşi vând influenţa, n-au făcut altceva decât să replice, la alt nivel, cu alte pârghii şi alte consecinţe, ceea ce făcuseră şi înainte, când erau oameni de rând.

După zeci de ani teribili în care am fost conduşi de comunişti şi democraţi, de tineri şi bătrâni, de intelectuali şi analfabeţi, de specialişti şi habarnişti, a venit timpul să înţelegem că liderii nu pot fi mai buni decât poporul din care se trag. Şi că nu e suficient să-i schimbăm între ei o dată la câţiva ani. Noi toţi trebuie să ne schimbăm.

Tristeţe festivă

2010-11-27T11:45:00.009+02:00

Parcă toate au fost mai mici anul acesta la Gala Premiilor „Ioan Chirilă”. Sala părea să fie cam jumătate din cea de anul trecut, ceea ce te impresiona parcă mai mult decât faptul că se afla în centrul oraşului, la Athenee Palace, nu la Phoenicia, ca în 2009. Numărul categoriilor a fost şi acesta în scădere cu una, renunţându-se la cele pentru comentatori radio & TV şi ziaristul anului şi apărând emisiunea TV a anului şi premiul de excelenţă pentru întreaga carieră. Şi premiile propriu-zise au intrat la apă: sumele de bani acordate în trecut la fiecare categorie s-au tot micşorat de-a lungul anilor, până ce au dispărut cu totul; chiar şi plachetele de bronz înmânate câştigătorilor mi-au părut reduse-n dimensiuni faţă de cea pe care-am primit-o eu acum un an; singura dintre plachete care era intenţionat deosebită în trecut, cea oferită sportivului anului, din argint la ediţiile precedente, s-a transformat, discret, într-una tot de bronz. Iar sala a purtat de data aceasta însemnele unui singur sponsor- şi asta de fapt le explică pe toate celelalte.

Cea de-a şasea ediţie a Premiilor „Ioan Chirilă” a fost probabil cea mai apăsătoare dintre toate. Începute somptuos, la Ateneu, cu invitaţi de marcă, programe artistice şi mare atenţie mediatică, ele şi-au pierdut de la an la an tot mai mult din strălucire, vizibilitate şi prestigiu. „Criza”, cuvântul ăsta care după „tranziţie” şi „reformă” şi-a asigurat şi el locul în vocabularul detestat al ultimilor 20 de ani, a cusut rând pe rând buzunarele sponsorilor. Iar la asta s-a adăugat, cred eu, cu perspectiva mea mai îndepărtată decât a organizatorilor, dar mai apropiată decât a neimplicaţilor, o lipsă de idei, de energie şi chiar de voinţă a echipei din spatele Premiilor.

Chiar şi aşa, pentru mine seara de luni, despre care relatez tardiv, a fost una reuşită. M-am bucurat pentru „Replay”, extraordinarul program nocturn de pe TVR 2, care a luat premiul pentru emisiune sportivă; m-am bucurat şi pentru Viorel Moţoc, neaşteptatul editorialist al anului de la Caţavencu; şi m-am simţit special ascultându-l pe octogenarul Radu Cosaşu, recipientul premiului pentru excelenţă, cum citeşte o splendidă scrisoare adresată, la vârsta de 7 ani, editorului revistei „Football”, un anume Camil Petrescu. M-am amuzat de poantele şi giumbuşlucurile făcute lângă mine, în spatele sălii, de Florin Iaru. Şi la sfârşit, am purtat câteva discuţii care sper să dea roade cât de curând. Tocmai pentru că această seară m-a făcut să ţopăi spre casă cu capul vâjâind de bucurie, dar şi fiindcă, dacă voi ajunge vreodată cineva în lumea presei, totul va fi început de la Premiile „Ioan Chirilă”, îmi doresc din tot sufletul ca aceasta să nu fi fost ultima lor ediţie.

Ţopăind printre insule

2010-11-23T17:24:00.008+02:00

Am avut marea bucurie să pot scrie pentru suplimentul "Literar şi artistic" al Adevărului un jurnal cultural al celei mai frumoase excursii de până acum, cea de anul trecut, de la Stockholm. Cu mici modificări, articolul de jos îl găsiţi pe site-ul Adevărul sau în suplimentul ziarului de mâine (miercuri):

Vizitatorului crescut într-un oraş din mijlocul câmpiei, cu treceri puţine şi meschine peste un râu încins cu plăci de beton, Stockholm i se înfăţişează ca un mare joc de şotron, ale cărui căsuţe sunt insulele pe care ajungi nu sărind, ci traversând poduri.

14 sunt insulele şi 30 podurile pe care ţi le oferă capitala Suediei pentru acest joc, căruia ajungi să-i acorzi entuziasmul şi atenţia copilului pentru liniile trase cu creta pe asfalt. De pe fosta insulă-închisoare Langholm, pe care deţinuţii au transformat-o din stâncă seacă în grădină fertilă, ajungi în Södermalm, insula muncitorimii, a artiştilor şi a barurilor şi treci după aceea în Gamla Stan, Oraşul Vechi, mergând pe vechiul cadarâm aprins cândva de focuri şi stins cu sânge, martor al gloriei şi decăderii marilor suverani din trecutul Suediei; stai apoi cu un picior pe Helgeandsholmen, ocupată aproape-n întregime de clădirea parlamentului şi altul pe Riddarholmen, cu impunătoarea sa biserică-mormânt în care, printre mulţi alţi nobili, prinţi şi regi, îşi petrec veşnicia Gustav al II-lea, Carol al XII-lea sau Gustav al III-lea, niciunul mort de bătrâneţe, monarhi care cu secole-n urmă făceau istorie şi intrau în legendă. Păşeşti apoi pe continent doar o clipă, cât să te hotărăşti dacă o iei spre est, către insulele-muzeu Skeppsholmen şi Kastellholmen sau insulele-parc Djurgården şi Beckholmen, ori mai bine către vest; acolo te aşteaptă Kungsholmen, partea administrativă a Stockholmului şi locul unde s-au strâns să trăiască vârstnicii, nefamiliştii şi naturalizaţii, iar dincolo de ea, insulele-surori Lilla Essingen şi Stora Essingen. Şi dacă în final constaţi că nu-ţi iese numărătoarea, o iei de la capăt, la fel de neastâmpărat ca-n copilărie.

Oraşul dintre ape

Marea Baltică şi Lacul Mälaren se întâlnesc printre aceste insule, dând tot farmecul unui oraş care parcă pluteşte pe ape. Localnici şi turişti se plimbă, fac jogging sau pedalează de-a lungul kilometrilor de cheiuri, pescarii sunt invitaţi să-şi arunce lansetele după somon şi păstrăv în vârtejurile de lângă Palatul Regal, tinerii se scaldă în zilele lungi de vară printre nuferi înfloriţi, iar bărcile ancorate se leagănă aşteptând cu răbdare următoarea zi când proprietarii le vor scoate în larg. Fără ape, Stockholm n-ar exista, spun suedezii.
La fel ne zice şi ghidul nostru din primăria oraşului, arătându-ne marele mozaic din Sala Aurită, în care capitala este înfăţişată sub forma Reginei Lacului Mälaren, aşezată pe un tron în mijlocul valurilor, căreia i se închină Estul şi Vestul. În Sala Consiliului, după ce menţionează în treacăt că aleşii acestui organism au cariere stabile în alte domenii şi sunt plătiţi modic ca edili, acelaşi ghid ne povesteşte despre tradiţia vechilor vikingi de a se aduna la sfat sub corăbiile trase la mal şi întoarse cu susul în jos, după care ne invită să privim spre tavanul încăperii- acesta recreează tocmai interiorul unui vechi vas răsturnat.

Maşina timpului

Cu o asemenea tradiţie de navigatori, nu-i de mirare că cel mai original obiectiv turistic al oraşului e muzeul Vasa, ce poartă numele corabiei scufundate în 1628, chiar la călătoria inaugurală şi recuperată aproape intactă, 333 de ani mai târziu. Pe lângă povestea a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai impresionantă navă a flotei lui Gustav al II-lea, muzeul o spune şi pe cea a perseverenţei unui popor. De 5 ani a fost nevoie ca, din momentul în care a fost descoperită la 32 de metri adâncime, Vasa să fie adusă, încetul cu încetul, la suprafaţă; timp de alţi 17 nava a fost pulverizată cu substanţe chimice care să înlocuiască în lemn tonele de apă care altfel ar fi distrus-o; iar de 20 de ani încoace, de când este expusă în clădirea de pe Djurgården, se caută soluţii la mereu noile probleme care tind să degradeze această comoară naţională. Toate astea, pentru a oferi publicului o adevărată maşină a timpului către secolul al 17-lea şi în ciuda faptului că, o admit zâmbind trist chiar şi ghizii muzeului, se ştie că Vasa nu va rezista la nesfârşit. Venind dintr-o ţară în care patrimoniul e fie distrus, fie abandonat, lupta aceasta sisifică m-a impresionat şi ruşinat deopotrivă.

Preţul normalităţii

De-abia după ce părăseşti cel mai vizitat muzeu scandinav remarci parcă grija cu care oraşul îşi îngrijeşte moştenirea. Pe maluri vezi şi vechile căsuţe din lemn cu grădini de legume, şi noile blocuri de apartamente, în centru găseşti şi clădiri medievale, şi magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne -noul Stockholm s-a ridicat completându-l şi îmbunătăţindu-l pe cel vechi, nu distrugându-l. Iar respectul pentru mediu îl observi la tot pasul, de la curăţenia de pe străzi şi colectarea selectivă a gunoiului în restaurant sau camera de hotel, la autobuzele pe vază de etanol şi numărul mare de biciclete- deseori constaţi că la un stop aşteaptă mai multe biciclete decât maşini. Tot Stockholm a înfiinţat, în 1994, singurul parc naţional urban din lume, o semilună colţuroasă de parcuri şi păduri, întinsă de la insulele din centru până la 6 kilometri în nordul oraşului. Un plămân de 27 km2 pe care oamenii veniţi la picnic sau călărie îl împart cu vulpile, bursucii şi căprioarele.
Până şi Stockholm trebuia totuşi să aibă un dezavantaj: este într-adevăr un oraş foarte scump. Dacă nu vrei să ajungi să nu-ţi mai cumperi nimic, e mai bine să nu transformi în gând coroanele în euro sau lei; în şapte zile aici am cheltuit cât în zece la Paris. Dar dacă acesta-i preţul unei săptămâni în care te simţi mai tânăr, mai sănătos şi mai fericit decât oriunde altundeva, eu unul cred că merită.

Nu rataţi!

Cele două situri din patrimoniul UNESCO: Palatul Drottningholm, reşedinţa privată a familiei regale, un adevărat Versailles în miniatură şi Skogskyrkogården, cimitirul din pădure unde e înmormântată Greta Garbo şi în care veşnicia nu mai pare atât de apăsătoare.

Muzeul Nobel, unde veţi afla mai multe despre creatorul vestitelor premii, veţi vedea obiecte donate de-a lungul timpului de câştigătorii distincţiilor sau puteţi bea o cafea stând pe scaunele ce poartă fiecare câte un autograf al laureaţilor.

Muzeul Skansen de pe Djurgarden, primul în aer liber Suedia, deopotrivă grădină zoologică şi muzeu al satului, ale cărui case, ateliere şi biserici autentice rememorează felul de viaţă suedez de dinaintea Revoluţiei Industriale.

Fotbal cu suflet

2010-11-22T11:11:00.007+02:00

Ieri mi-am petrecut cam două ore şi jumătate pe terenul 2 de rugby din Ghencea, unde s-a jucat finala campionatului românesc de...fotbal american. Deşi ideea de a merge îmi făcuse un pic cu ochiul încă de când, cu vreo săptămână mai devreme, văzusem în parbrizele maşinilor din centru fluturaşii ce anunţau evenimentul, ieri aş fi renunţat cu dragă inimă să ies în vremea închisă şi ceţoasă de afară. Cum însă aveam de scris un articol pentru Adevărul, n-am avut de ales.

După modelul celebrului SuperBowl american, pe care ţin minte că ProTV-ul îl transmitea acum mulţi ani, probabil fără cine ştie ce audienţe, finala campionatului nostru s-a intitulat RomanianBowl. Mult spus campionat, de vreme ce competiţia a avut la start doar patru echipe, din care una a şi fost eliminată în ultima etapă, din cauza violenţei faţă de adversari. Dacă voiai neapărat să faci comparaţii cu strălucitoarea finală din NFL, n-ai fi avut cum să treci cu vederea terenul răscolit şi plin de frunze ude, tribuna mică şi ruginită, cu podiumul de lemn rupt ori furat şi cu scaunele de plastic găurite, sau asistenţa redusă, compusă mai ales din rude şi prieteni. Iar apoi, când meciul dintre Bucharest Warriors şi Cluj Predators a început, chiar şi un ignorant care a apucat să vadă „Any given Sunday” îşi putea da seama că echipele ce-şi disputau titlul n-au nimic din tactica şi priceperea idolilor de peste ocean.

Singurele asemănări au ţinut mai mult de suprafaţă: ţinutele de joc, auto-încurajările şi numele echipelor. Nu mi s-a părut ciudat să aud pe teren sau în comentariul de la staţia improvizată în tribune termeni netraduşi precum „down”, „out of bounds”, „punt”, „end zone” sau „touchdown”- la urma urmei, ofsaid, penalty, corner şi aut ne-au intrat demult în obişnuinţă. Cred însă că întrecerea şi-ar atrage mai multă simpatie dacă echipele ar adopta nume româneşti în locul celor de import, care sună un pic ridicol când le pui în faţă oglinda jocului prestat; fără să fiu un încuiat, m-aş simţi mai reprezentat de Războinici, Rechini sau Cavaleri, decât de Warrios, Sharks şi Crusaders.

Dacă însă te gândeşti la pasiunea pe care o mână de oameni au pus-o în desţelenirea unui teren virgin, cu banii băgaţi în echipamente, cu antrenamentele săptămânale şi cu ocazionalele deplasări în străinătate, atunci nu poţi să nu-i feliciţi pe cei care au pus pe picioare o astfel de competiţie desfăşurată-n anonimat. S-a jucat corect şi cu dăruire, iar din când în când contactele dure pe care le implică sportul au produs şi mici accidentări. Iar când unul din jucători rămânea întins pe teren, ambele echipe –inclusiv rezervele- se opreau şi aşteptau cu un genunchi în pământ până ce colegul lor se putea ridica: o manifestare bărbătească de respect care mie mi se pare poate cel mai mare câştig al unui joc pe care încă nu-l cunosc cu adevărat. S-a terminat 56-12 pentru bucureşteni care, împreună cu rivalii de ieri speră că-n viitor vor atrage mai multe priviri spre această întrecere încă firavă la noi. Eu unul le doresc, pe româneşte şi englezeşte, succes.

Buchetul de zâmbete

2010-11-15T21:25:00.002+02:00

Mai ţin încă minte cum mă dădea bunica în leagăn în Parcul Dero din Ploieşti şi ţin minte că veneam vara la ea la Bucureşti şi stăteam în curte la o masă, unde-i scriam scrisori lungi şi fără noimă cu creionul pe hârtie de împachetat. Mi-o amintesc aducându-mă acasă după primele zile de şcoală, când încă mai aveam bobocul în piept şi cum ne ducea, pe mie şi pe frati-miu, la Sala Sporturilor din Ploieşti, la cursurile de judo, unde ne urmărea de pe margine cu o mândrie exagerată. Acum 20 de ani eu şi frati-miu ne-am mutat la Bucureşti. Îmi aduc aminte cum ne urmărea cu privirea din poarta casei până se asigura că am traversat cu bine bulevardul în drum spre şcoală, sau cum mă clătea pe spate seara cu apă fierbinte. Încă ţin minte ce gust aveau atunci cacaua sau combinaţia de ceai şi sandvişuri cu brânză. Cum ne uitam împreună la Sandy Belle şi cum verifica dacă ne-am făcut temele.

O ţin minte făcând întruna câte ceva. Fie că mătura prin curte, că uda florile, că trebăluia prin pivniţă sau urca până-n pod, că gătea de prânz sau ne făcea vreo surpriză dulce, că spăla sau croia: cu siguranţă că în 28 de ani de amintiri cu ea, n-o să găsesc vreuna în care să stea- „Nu sta, că-ţi stă norocul!”, ăsta-i sfatul ei preferat. Cred că dacă într-o zi s-ar descoperi sursa care a ţinut-o-n mişcare tot acest timp, dilemele energetice ale lumii şi-ar găsi în sfârşit răspunsul. Şi tot ea întrupează principiul veseliei produse de munca fizică susţinută: râde, cântă, vorbeşte cu florile pe care le udă şi le urează poftă bună căţeluşelor când le toarnă mâncarea în bol- după un război, zeci de cutremure şi nenumărate lipsuri trăite de-a lungul vieţii, bunica mea rămâne ce mai optimistă persoană pe care o ştiu.

Doar două amintiri le am cu ea plângând de tristeţe. Prima, cu un an înainte de revoluţie, când a murit bunicul; mie nu-mi spunea nimeni ce se întâmplase, dar mi-a fost de-ajuns s-o văd pe ea ca să-mi dau seama că e ceva grav. Iar a doua oară, în 2005, când am sunat-o noaptea târziu din State, de ziua ei. N-a răspuns ea, ci sora ei, venită-n vizită, care mi-a spus că-i ieşită puţin până la piaţă-doar nu era să stea degeaba doar fiindcă se aniversează. Când să închid, mătuşa-mi spune că bunica tocmai intră pe poartă şi a-nceput să strige spre ea să vină mai repede, c-o sună nepotul cel mic din America. Parcă şi-acum, ca şi atunci, o urmăresc în minte cu ochi îngrijoraţi şi cu inima strânsă pe bunica mea, abia operată de apendicită la 75 de ani, cum aleargă prin curtea lungă ca să vorbim: „Mai încet mămăiţă, mai încet, că nu plec nicăieri!”. Atunci, după câteva cuvinte, felicitări şi urări, am auzit cum vocea bunicii mele cea veselă şi puternică mai întâi se gâtuie, apoi se sparge: „Eu cred că nu te mai întorci, nu cred că te mai văd vreodată...”

De atunci au trecut exact 5 ani. Şi în toamna asta mai frumoasă ca niciodată, cu trandafiri înfloriţi, păsări ciripind şi ţânţari bâzâind, bunica mea poate spune pe bună dreptate că a ajuns la 80 de primăveri. Iar eu, cel întors acasă-n trombă acum deja mult timp, îmi propun din nou, ca la fiecare jumătate a lui noiembrie, să n-o mai fac vreodată să plângă.

Minunate lipsuri

2010-11-13T12:29:00.004+02:00

Pentru călătorul modern, un week-end la Cheia implică o grămadă de lipsuri. În primul rând, drumul; cum o iei din Ploieşti către Vălenii de Munte, te trezeşti înghesuit pe şoseaua cu o singură bandă pe sens, plină de curbe şi înţesată de localităţi, parcă-n ciuda şoferilor care vor şi ei să meargă cu o viteză respectabilă de 150 la oră. Apoi, destinaţia. Hotelurile au deficienţe grave. Televizoarele tremură şi foşnesc, de nici nu-ţi mai vine să te uiţi la Realitatea, iar meniul la restaurant e de-a dreptul rudimentar. Cheia nu se poate chema o staţiune în toată puterea cuvântului. N-are baruri, n-are discoteci, dar ce zic, n-are nici măcar fast-food sau hyper-market cu coşuri pe rotile! De fapt, Cheia de-abia dacă poate aspira la statutul de aşezare omenească- n-ai putea învăţa să numeri până la zece socotind stâlpii de iluminat, care oricum nici nu prea mai au becuri în vârf.

Turistul care nu caută un loc în care toate să fie exact ca-n cel din care a plecat, găseşte însă-n toate aceste lipsuri o binecuvântare. Drumul domol te obligă să-ntorci capul după casele frumoase, să priveşti dealurile, să admiri brazii verzi din păduri desfrunzite şi cenuşii de foioase şi să te minunezi de marele lac de pe Teleajen. Televizorul necooperant te împinge seara spre lectură şi somn odihnitor şi lung, iar bucătăria sărăcăcioasă a restaurantului are efecte de dietă. Austeritatea localităţii te împinge de la spate să baţi drumurile întortocheate de munte. Iar dacă ai noroc, cum am avut noi, de o toamnă blândă şi senină, când ridici privirea-n timp ce baţi seara uliţele întunecate, vei vedea milioane de stele, turişti spaţiali care-ţi fac voios cu mâna de pe Calea Lactee.

Zero attitude 3 (vineri)

2010-11-08T23:37:00.006+02:00

Acum vreo 12-13 ani, când puneam mâna pe o carte de Knut Hamsun din biblioteca alor mei, începea povestea mea de dragoste pentru spaţiul nordic şi mai ales, pentru Norvegia. De atunci am citit tot ce-a scris el şi-a fost tradus de alţii în română, lărgindu-mi apoi sfera de autori şi naţionalităţi cu norvegienii Bjornson, Lie, Bojer şi Petterson, cu danezul Grondahl şi suedezii Strindberg, Soderberg, Pleijel şi Moberg. În tot timpul ăsta m-am molipsit –un pic prea tare, cred- de sensibilitatea nordică şi mi-am populat imaginarul cu păduri de pini şi ape reci, cu fiorduri şi insule, cu aurore boreale şi zile sau nopţi nesfârşite. Se-nţelege deci că de cum am aflat, cu săptămâni bune înainte, că-ntre 27 şi 29 octombrie la ICR se ţin Zilele filmului norvegian, mi-am încercuit cu roşu datele în agenda imaginară de activităţi. Din cele trei zile şi cinci pelicule ale evenimentului, intersectând disponibilitatea cu preferinţele, m-am hotărât să merg la un film numit Cel mai grozav lucru din lume.

Am ajuns în seara respectivă aşa cum nu-mi place, adică alergat, –deci transpirat- şi în timpul primei scene a filmului- Institutul Cultural Român, spre cinstea lui, pare că respectă orele anunţate cu stricteţe neromânească; sau punctualitatea o fi fost doar un trecător import norvegian. Spre surpriza mea, sala era plină iar locurile ocupate, dar am avut noroc să găsesc o stivă de scaune de plastic din care mi-am cules şi eu unul, cu care m-am instalat pe un holişor.

Filmul se inspira din romanul Fata pescarului al lui Bjornson –scriitorul, nu magazinul- pe care spre ruşinea mea încă nu l-am citit, deşi l-am găsit şi cumpărat anul trecut în ediţia BPT. Este povestea unei tinere pe care imaginaţia şi avântul cuplate cu naivitatea o bag în necazuri amoroase cuminţi pentru secolul 21, dar de neiertat în veacul al 19-lea; şi pe care hotărârea şi pasiunea pe care le descoperă în ea o scot la liman şi o transformă într-o actriţă celebră. Un film cu o poveste foarte frumoasă, cu actori pricepuţi şi complecşi, care te atrăgeau şi te făceau părtaş la trăirile lor –nu de puţine ori ne-au smuls oftaturi de îngrijorare sau zâmbete de uşurare- şi nu în ultimul rând cu nişte cadre splendide, parcă luate din visele mele, ale Norvegiei rurale. La sfârşit spectatorii au aplaudat încântaţi în timp ce făceau loc puhoiului de lume care aştepta în hol proiecţia de la ora 20.

Iar eu am luat-o spre casă, bătând cu calm la întoarcere drumul pe care alergasem la ducere, zâmbind în gând portofelului meu gol şi constatând şi eu, poate nu prea târziu, că lucrurile cele mai bune-n viaţă sunt gratuite.

Un om pe nişte scări

2010-11-06T00:19:00.005+02:00

Larma, controversa, vuietul au precedat ca niciodată parcă deznodământul unuia dintre noi. Multă ură şi mult dispreţ s-au strâns zilele astea în corul care-l conducea spre groapă. În ţara unde semnul crucii se face la foc automat, milioanele se bat pe aghiasmă şi se bulucesc la moaşte, s-au găsit mulţi creştini neprihăniţi care să arunce cu pietre.

Am trăit prea puţin înainte de 1989 ca să-l consider activist sau dizident. Citesc prea rar şi prea puţin poezie ca să-l numesc poet de geniu sau versificator. Eu ştiu doar că de pe la 10 ani nu pot să aud sau să citesc „Rugă pentru părinţi” fără să mi se pună un pietroi în gât sau să-mi simt ochii înotând. Şi că multe din versurile melodiilor cu care Pasărea Colibri mi-au hrănit adolescenţa sunt scrise tot de el. Asta-i tot; şi pentru mine e destul.

Zero attitude 2 (joi)

2010-11-05T14:00:00.005+02:00

Cu o invitaţie dublă primită de la "Adevărul", joi am fost la lansarea de gală de la Sala Palatului a Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu, filmul lui Andrei Ujică. Prima reuşită a zilei mă aştepta în faţa treptelor de la intrare, sub forma înfofolită şi zâmbăreaţă a soră-mii, cu care nici nu ştiu de când nu mai mersesem la cinema. Ora trecută pe invitaţie era 18, dar cum proiecţia începea abia 19, ne-am ocupat timpul la o eugenie şi un pepsi, care au trezit mici nostalgii printre invitaţii care au trăit vremurile din care filmul s-a documentat.

Filmul este, aşa cum o anunţă titlul, autobiografia imaginară a lui Ceauşescu, prezentată sub forma unui foarte lung flash-back -declanşat în timpul „procesului” de la Târgovişte- şi ilustrată de imagini ale lui în ipostaze oficiale sau private. Pelicula este o autobiografie tocmai prin faptul că montează doar imagini care-l înfăţişează pe Ceauşescu aşa cum voia el să fie văzut sau poate chiar cum el însuşi se vedea, - geniu al politicii externe, mare ctitor, om iubit de popor- fără să prezinte realitatea subterană –abuzurile securităţii- sau măcar pe cea de la suprafaţă –frigul şi întunericul din case, golul din magazine.

În cele trei ore cât durează proiecţia, urmăreşti o poveste cronologică în imagini de arhivă; unele, ultra-cunoscute –cuvântarea din 1968 de la invadarea Cehoslovaciei, jenanta înmânare a sceptrului (!) de preşedinte al ţării, vizitele lui de Gaulle şi Nixon la Bucureşti şi ale lui Ceauşescu la Jimmy Carter şi Regina Angliei, cutremurul din 1977, festivităţile grandioase de pe Stadionul 23 August, vizitele pe şantiere; altele, poate în primă vizionare- cuvântarea lui la moartea lui Dej, o conferinţă de presă din Cehoslovacia la care reporterii îl pun pe dictator în încurcătură, halucinante –şi timpurii!- întrevederi în mijlocul câmpului cu Decebal şi Mihai Viteazul, excursii la munte şi la mare, vizitele la Mao şi Kim Ir Sen, înmormântarea mamei sale la Scorniceşti. Faptul că avanpremiera filmului a avut loc tocmai la Sala Palatului m-a făcut să mă cutremur în mod special la scenele cu congresele partidului, cel mai puternic fiind episodul în care Constantin Pârvulescu vorbea în 1979 împotriva lui Ceauşescu: toate astea se petrecuseră cu 20-30 de ani în urmă, pe scena aflată la doar câţiva metri de mine; într-un fel, priveam istoria în locul în care fusese cândva scrisă.

Nu cred, aşa cum s-au avântat mulţi să recomande, că filmul ăsta ar trebui văzut negreşit de toţi elevii. Fiindcă prin perspectiva sa voit dezechilibrată, Autobiografia recrează nebunia urmărită de noi şi părinţii noştri la televizorul cu program redus de atunci, dar pe care n-o poţi recunoaşte ca nebunie dacă nu cunoşti realitatea din acei ani. Însă după trei ore care-ţi amorţesc şezutul dar îţi stimulează mintea, te întrebi cum de am acceptat şi noi atunci această nebunie, sau ca să-l citez pe Andrei Crăciun, „Cât de mic este poporul care a născut şi s-a lăsat condus de un cârmaci atât de «mare»?"

Zero attitude 1 (luni)

2010-11-04T12:08:00.005+02:00

Una din teoriile care-mi zbârnâiau în cap prin State era că poţi trăi destul de bine şi fără bani. De la întoarcere n-am mai avut timp să aprofundez ipoteza, dar aceasta mi-a revenit în cap săptămâna trecută, când am făcut un mic şi gratis tur de forţă al proiecţiilor de filme.

Luni am fost din nou la Centrul Ceh, la Documentary Mondays, programul în cadrul căruia vizionasem şi Cooking History. De data asta în program era un documentar românesc intitulat Migratorii, care îi aduce în discuţie pe românii plecaţi la muncă în străinătate. Deşi tema era foarte interesantă, exploatarea ei a fost însă cât se poate de banală -prea puţin din cele 55 de minute ale filmului a adus ceva nou faţă de ce am văzut cu toţii în sute de reportaje de televiziune despre acest subiect din ultimii ani. Singura „găselniţă”, pornită probabil dintr-o iniţiativă de imagine, a fost implicarea Adinei Vălean, europarlamentar PNL, în finanţarea şi realizarea peliculei; pe baza acestei prezenţe, Iulian Comănescu compara în cuvântul său de introducere demersul Migratorilor cu celebrul An Inconvenient Truth; comparaţie ridicolă, după părerea mea, fiindcă Adina Vălean nu are nici pe plan local notorietatea pe care o are Al Gore pe plan mondial, dar mai ales, fiindcă nu transmite faţă de subiectul abordat de ea pasiunea pe care o are –nu de ieri, ci de decenii- fostul secund al lui Clinton pentru problemele de mediu.

Mi-a rămas în minte şi argumentul unui şef de organizaţie a românilor din Castellion, supărat pe cei de-acasă care îi cataloghează –într-adevăr, peiorativ- pe conaţionalii plecaţi drept „căpşunari”: „Păi prin părţile astea nici nu cresc căpşune, noi aici suntem la cules de portocale!”. Pe omul nostru îl deranja nu conotaţia apelativului, ci inexactitatea lui! Singurul câştig al serii a fost berea Pilsner Urquell, pe care mai bine o plăteam decât să văd filmul pe care-l promova.

Halloweenul neaoş

2010-11-02T12:05:00.006+02:00

Prima dată auzeam de Halloween pe la jumătatea anilor 90, când un băiat de pe stradă, mutat în State pe undeva prin New Jersey –care pentru mine era atunci totuna cu New York- ne scria încântat despre o sărbătoare ciudată cu oameni costumaţi în vrăjitoare şi schelete. Dimpreună cu Valentine’s Day, evenimentul ăsta avea încet-încet să fie adoptat şi pe la noi, lăsându-mă pe mine cam ca pe morţii comemoraţi în ultima zi de octombrie: rece.

Am însă şi amintiri calde şi frumoase cu ziua asta, de acum cinci ani, când Halloweenul m-a prins în State. Era o toamnă plină de entuziasm, când studenţii însufleţeau din nou orăşelul Hanover şi Colegiul Dartmouth, zilele erau reci, dar senine, iar lumina ricoşa neobosită între soare şi straturile de frunze galbene de pe jos. Cam aşa pica Halloween în 2005, la graniţa dintre Vermont şi New Hampshire, unde mă aflam eu. Toată suflarea era cuprinsă de frenezia petrecerii, împodobindu-şi din timp camerele, ferestrele şi casele cu cele mai năstruşnice accesorii, un arsenal de băgare a spiritelor în sperieţi care creştea de la an la an. La marginea drumului ce lega două orăşele, cineva îşi realizase de pildă lângă cutia poştală o adevărată scenografie, cu mâini strecurându-se de sub pietre de mormânt, stafii şi doamne cu coasă. Prin comparaţie, dovlecii sculptaţi ce tronau pe gardul peluzei bătrânului colegiu erau de-a dreptul cuminţi.

În ziua cea mare, din cauza programului mai scurt de lucru şi a afluxului mare de clienţi la care se aştepta managementul fast-foodului la care lucram, am fost mutat din tura obişnuită de noapte în cea de dimineaţă. Ocazie cu care am constatat că toată lumea dăduse în mintea copiilor. În spatele tejghelei, o casieriţă micuţă şi sfioasă, cu faţa albă, pistruiată şi cam îmbătrănită, venise costumată în...văcuţă, încurcându-se la tot pasul în ugerul de pe burtă. Iar la drive-through, un ţărănoi gălăgios între două vârste rememora foarte vesel aşteptându-şi comanda o întâmplare petrecută cu câţiva ani înainte, când într-un hamburger servit de restaurantul respectiv fusese descoperit un deget de om; a plecat probabil un pic dezamăgit că n-a găsit ceva similar în meniul întins pe fereastră, dar mândru de manechinul decapitat şi vopsit cu roşu pe la gât pe care-l căra în spatele camionetei- hotărât lucru, dacă ai de gând să te plimbi în văzul tuturor cu o victimă reală fără să păţeşti nimic, cel mai sigur este s-o faci de Halloween.

Iuda cel bun

2010-10-25T12:31:00.002+03:00

Vineri am preluat o haioasă ştire englezească despre o echipă din primă ligă spaniolă care apelează la rugăciunile preoţilor pentru a ieşi din zona retrogradării. Cercetările pe care le-am întreprins pentru a face din ştire mai mult decât o simplă traducere mi-au produs o revelaţie de natură...teologică.

Dotat cu cunoştinţele rudimentare de religie din gimnaziu şi netrecut pe la biserică, am fost surprins să aflu că printre sfinţii creştini se numără şi un anume...Iuda. Nu-i însă vorba de un caz de reabilitare ca cele de care au avut parte oameni condamnaţi de comunişti; nu, aici e vorba pur şi simplu de un alt Iuda. Acest Iuda a fost fiul lui Iosif, viitorul soţ al Mariei, ceea ce face din el un soi de frate vitreg al lui Iisus; de aceea titulatura completă este ceva de genul „Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului”. Şi Iuda acesta are, ca orice sfânt, o fişă a postului, un talent special. El de pildă păzeşte câmpurile de fulgere şi grindină (nu v-aţi fi gândit că se ocupă cineva şi de asta, nu?) şi, mai mult, este mijlocitor în cauzele disperate (de-asta se şi roagă la el cei de la Deportivo la Coruna)- părerea mea-i că-n România sfântul ăsta ar merita o atenţie deosebită.

La noi însă, nu am auzit de nimeni care să poarte numele ăsta. Fiindcă aşa cum se întâmplă şi în lumea modernă, şi-n timpurile biblice răul i-a luat mediatic faţa binelui, iar noi mai ştim doar de Iuda trădătorul; serios acuma, dacă aţi fi avut la şcoală un coleg Iuda Popescu, nu-i aşa că l-aţi fi chinuit în ultimul hal?

Şi totuşi, în alte ţări, cu alte limbi, oamenii au rezolvat cum se cuvine această problemă. În engleză, ca să nu existe confuzii, lui Iuda cel rău i se spune Judas, iar lui Iuda cel bun i se spune Jude, un nume absolut respectabil- nu cred să fi râs cineva la grădiniţă de numele lui Jude Law. Şi nici nu cred să se fi scandalizat cineva când Beatleşii repetau de zeci de ori într-un cântec formula „Hei, Iuda”.

Vremuri

2010-10-21T22:56:00.001+03:00

Când eram mic şi părinţii m-au pus să învăţ numărul de telefon de acasă şi adresa unde locuiesc, credeam că Strada Toamnei era doar suta de metri de drum umbrit, un pic frânt la jumătate, dintre Eminescu şi Dacia. Lungimea s-a dovedit numai bună pentru atunci când, împreună cu băieţii de pe stradă, am organizat şi noi nişte Jocuri ca cele de la Barcelona. Desigur că trotuarul plin de hopuri de la rădăcinile copacilor bătrâni a complicat întrecerea de sprint, dar eu am abandonat, printre primii fiind, doar din cauza Ritei, un câine negru şi rău care a ţâşnit spre noi din grădina mare a caselor vechi de la colţul străzii. Mi-am luat însă revanşa la turneul de badminton, pe care l-am ţinut în mijlocul drumului- pe piatra cubică auzeai de la o poştă maşinile, care oricum treceau foarte rar.

Nici parcate pe trotuar nu erau prea multe maşini. Singura prezenţă constantă era Trabantul nemişcat cu anii al vecinului de vizavi; de fapt, bănuiam doar după formă că sub husa întărită de mizeria strânsă cu anii se afla un Trabant, care nu mai servea decât drept camuflaj la jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea.

După câţiva ani am constatat că tot Toamnei îi zicea la stradă şi după ce trece de Eminescu, într-o parte şi de Dacia, în cealaltă- lumea mea se lărgise deja. Ba mai mult, în drum spre şcoală am descoperit că prin zonă mai există şi o stradă a Verii, şi una a Iernii, dar când i-am întrebat pe ai mei, mi-au spus că Primăverii e cu totul altundeva.

De-atunci timpul a trecut şi tot trece. Trabantul a dispărut, iar la fiecare poartă a răsărit cel puţin câte-o maşină. Rita a murit demult şi buldozerele i-au ras domeniul de la colţul străzii, pe care acum cresc bălării şi se strâng gunoaie. Din copaci au rămas doar rădăcinile şi hopurile din trotuar, iar maşinile zburdă pe asfaltul de curând turnat. În doi ani va fi iarăşi o Olimpiadă; dar n-are nici cine, nici unde să se mai joace.

Revelaţii

2010-10-20T23:00:00.010+03:00

Despre presa sportivă n-avusesem în trecut o impresie prea grozavă. Nemulţumirile mele sunt aceleaşi cu ale tuturor: fotbalizare şi tabloidizare. Presa sportivă s-a degradat aşa cum a făcut-o însuşi sportul din România. Nu poţi să ai presa din Franţa sau Spania când sportul nu-i la nivelul celui de acolo.

Eu am ajuns în domeniul ăsta dintr-o întâmplare: simţeam că mă chinuie talentul şi singura competiţie în care m-am putut înscrie cu o creaţie cu pretenţii literare a fost la acea oră Premiile „Ioan Chirilă”. Premiul câştigat acolo a făcut ca într-un târziu, cu sprijinul lui Dorin Chioţea, să ajung în Redacţia Sport de la "Adevărul", chit că pe post de a 27-a (fără exagerare) roată la căruţă. Realizările mele odată nimerit aici sunt mai degrabă modeste: nu prea multe articole pe print şi cam prea multe pe on-line, unde nu am nici subiecte, nici audienţă.

De curând însă mi-am dat seama că timpul petrecut până acum acolo, chiar fără plată şi fără perspective, nu e chiar degeaba. Fiindcă scriind despre Campionatul Mondial am aflat mai multe despre Nelson Mandela, iar dând o ştire despre Tiger Woods am înţeles mai bine cum se joacă golful; pentru că în căutarea unui subiect am auzit de un ciclist francez care acum 20 de ani a pierdut Turul Franţei la 8 secunde, în etapa finală, cea formală de pe Champs-Elysees; fiindcă am descoperit care-i cea mai veche echipă de fotbal din lume şi am aflat că în Anglia există un stadion ecologic de fotbal; şi fiindcă astăzi, documentându-mă pentru un articol, am descoperit că în Formula 1 au concurat şi femei. Încet-încet, privind din interior, părerea despre presa sportivă mi s-a nuanţat.

Lunile astea nu mi-or umple buzunarele şi nu mi-or oferi certitudini, dar îmi lărgesc un pic orizonturile. Poate cândva o să conteze şi asta.