Ratarea Europei

„80% din legislaţia naţională îşi are originea la Bruxelles” – este o afirmaţie frecvent auzită şi folosită diferit, în funcţie de cel care o face: euroscepticul care îşi „apără” ţara de ingerinţele Uniunii Europene sau euroentuziastul care visează la viitoarea federaţie continentală. Nici unul, nici altul,n-au dreptate. Ei preiau de fapt o veche previziune a lui Jacques Delors, pe-atunci preşedinte al Comisiei Europene, infirmată de realitatea sfertului de secol scurs între timp. Competenţele UE variază considerabil, la fel ca impactul său legislativ: unele politici sunt bine integrate – precum comerţul, agricultura, mediul sau competiţia – , altele, foarte puţin sau deloc– printre ele şi sănătatea.

Articolul referitor la sănătate publică din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că „responsabilităţile statelor membre includ administrarea serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală, precum şi repartizarea resurselor care sunt alocate acestora.” Bine sau rău, asta înseamnă că finanţarea sănătăţii, salariile medicilor, pachetul de servicii medicale de bază sau calitatea îngrijirii nu se decid la Bruxelles decât pentru Belgia. Pentru România, era probabil mai bine ca Uniunea să tragă sforile sistemului naţional de sănătate: conduşi de unii de-ai lor, eurofilii şi euroscepticii românii deopotrivă trăiesc mai puţin şi sunt mai bolnavi decât cetăţenii celorlalte 27 de state membre. Ştim asta pentru că UE influenţează totuşi politicile de sănătate – nu prin legi, ci prin discuţii, comparaţii şi dezbateri. Un studiu din primăvară aprecia succesele acestei abordări, amintind că Anglia, Franţa şi Olanda au fost în trecut convinse să ia măsuri împotriva cancerului, HIV şi mortalităţii perinatale de şocul vederii statisticilor comparative la nivel european.

Obişnuită să se caute direct în subsolul clasamentelor, România nu mai este de ani buni şocată de nimic: are cea mai mare mortalitate infantilă dar nu-şi educă mamele, are tot mai mulţi utilizatori de droguri infectaţi cu HIV dar nu le asigură seringi curate, are cea mai mare mortalitate prin cancer dar programele de screening sunt o glumă, cum nota un oficial zilele trecute. Colegele noastre de Uniune şi-au îmbunătăţit indicatorii de sănătate adoptând politici pe care noi nu le luăm în serios: depistarea hipertensiunii, screening pentru cancerul de col, eliminarea acizilor graşi trans din compoziţia alimentelor, creşterea taxelor pe tutun şi alcool. Mulţumită Europei, România ştie ce are de făcut – dar nu face. Şi nu doar din cauza sărăciei – unele din măsurile de mai sus costă puţin sau chiar aduc bani – ci şi a celei mai scăzute eficienţe guvernamentale din spaţiul comunitar: indexul Băncii Mondiale doar cuantifică ceea ce simţim cu toţii.

Posibilitatea ca în curând Europa să-şi ajute mai consistent membrul cel mai bolnav, acordându-i fonduri structurale pentru sănătate, nu trebuie deci să ne entuziasmeze: banii europeni vor intra pe aceleaşi mâini corupte sau incompetente. În cel mai bun caz, peste câţiva ani vom putea admira noile spitale europene, sărace în personal şi consumabile, dar bogate în infecţii nosocomiale – la fel ca azi. Europa ne dă exemple şi bani, dar nu ne bagă şi-n traistă.

* publicat în „Viața medicală”, numărul 51-52 (1249-1250) din 20 decembrie 2013

Avocatul europenilor

„... Şi atunci s-a petrecut un lucru important: a venit cazul Decker”, mi-a spus deodată profesorul Helmut Brand de la Universitatea din Maastricht, care-mi depăna istoria modelării, în ultimii 20 de ani, a politicii europene în domeniul sănătăţii. „Ştii povestea domnului Decker, nu-i aşa?”, şi-a întrerupt el expunerea. Până în acel punct vorbise, cum mă așteptam, despre contribuţia tratatelor, guvernelor naţionale şi instituţiilor comunitare; aşa că pomenirea unui om oarecare printre arhitecţii impersonali și omniprezenţi ai vieţii noastre m-a cam luat prin surprindere. „Nu, nu ştiu”, am răspuns curios.

În 1995, luxemburghezului Nicolas Decker i s-a refuzat de către casa de asigurări rambursarea costului unei perechi de ochelari pe care îi cumpărase dintr-un alt stat membru. Fiind avocat și făcându-i plăcere – conform propriei mărturisiri – să dea lumea în judecată, el a pretins ca și sistemele de sănătate, considerate o competență strict națională, să respecte dreptul liberei circulații a bunurilor, unul din principiile de bază ale Uniunii Europene. Trei ani mai târziu, Curtea Europeană de Justiție îi dădea dreptate, hotărârea încurajând și pe alți cetățeni europeni să reclame în instanță dreptul de a accesa în străinătate, fără autorizare prealabilă, tot felul de servicii medicale pe care propriul stat nu le putea asigura în timp util – sau deloc. Deciziile repetate ale Curții au obligat în cele din urmă Comisia Europeană, Parlamentul și Consiliul să clarifice printr-o directivă drepturile pe care pacienții europeni le au în cadrul  îngrijirilor transfrontaliere. Aceasta transformă din regulă în excepție acordul prealabil al autorităților pentru un tratament programat în străinătate, obligă statele membre să ofere informații despre calitatea și siguranța serviciilor medicale și – pentru a garanta continuitatea îngrijirilor de la o țară la alta – , prevede recunoașterea între state a prescripțiilor medicale și sprijină comunicarea între sistemele informatice naționale de sănătate. Desigur, preferința pacienților de a fi tratați în țara lor, unde cunosc limba, sistemul și au familia aproape și faptul că rambursarea serviciilor se va face la nivelul tarifelor practicate la ei acasă (foarte scăzute, de pildă, în România față de celelalte state membre) va face ca puțini dintre ei să apeleze la dreptul de a-și îngriji sănătatea altundeva. Însă departe de a avea impact doar asupra procentului redus de pacienți care merg să se trateze în străinătate, legea europeană încurajează sisteme naționale foarte diferite să coopereze, să conveargă spre aceleași standarde, fiind, așadar, în beneficiul tuturor cetățenilor.

„Lucruri asupra cărora nu ne-am putut pune de acord în ultimii 20 de ani sunt acum reglementate prin această directivă”, a rezumat situaţia profesorul Brand. Cu alte cuvinte, dacă un avocat luxemburghez ar fi preferat să plătească niște ochelari de 150 de euro în loc să treacă prin ani de procese, decizia politică de mai târziu nu s-ar fi produs. „Domnul Decker a schimbat lumea pentru 500 de milioane de europeni”, concluzionează interlocutorul meu. Este poate o coincidență fericită că directiva asistenței medicale transfrontaliere a intrat în vigoare în 2013, Anul european al cetățenilor. Ea le arată acestora ce poți obține când ai curajul să-ți aperi drepturile.

*Postare realizată pentru concursul Blogger European

Luddiţii

Mi-am adus deodată aminte astă-seară de minunata pildă pe care o citeam acum cinci ani în Un om fără de ţară, cărticica de eseuri a lui Kurt Vonnegut: un capitolaş în care îşi descrie experienţele  de utilizator anacronic al unei maşini de scris în epoca modernă a calculatoarelor. Povesteşte cum scrie vreo douăzeci de pagini, pe care le adnotează şi corectează abundent cu creionul; cum îşi sună apoi dactilografa, care locuieşte într-un orăşel din afara New Yorkului, cu care discută pe-ndelete despre pasiunea ei pentru sturzi şi multe altele, înainte de a-i propune să-i bată la maşină manuscrisul; cum  coboară să-şi ia un plic de la chioşcul de vizavi, unde intră-n vorbă cu cei de la coadă şi, la final, cu  proprietara dughenei; cum merge cu manuscrisul în plic la oficiul poştal de lângă sediul ONU – pe unde se învârt oameni caraghioşi din toate colţurile lumii –, unde socializează/polemizează la o nouă coadă, admirând-o în acelaşi timp pe femeia de la tejghea, pe care o iubeşte în taină („Ea nu ştie. Ştie în schimb soţia mea. Dar nu o să întreprind nimic.”); în fine, cum bagă plicul în cutia poştală şi se întoarce apoi acasă. După ce parcurgi cu mintea veselul periplu, pe care Word-ul şi internetul l-ar fi zădărnicit, nu poţi să nu-i răspunzi cu un „Da!” entuziast lui Vonnegut când te întreabă din carte: „Ia spuneţi, nu merita să fac drumul ăsta?”. Concluzia lui? „Comunităţile electronice nu construiesc nimic. Nu te alegi cu nimic. Suntem animale dansatoare. Şi cât de frumos este să te ridici în picioare şi să faci ceva!”

Aşteptam de vreun sfert de oră la 135 pe bancă lângă Valentina, când în staţie a intrat încet un Passat imaculat, din care mă priveau două feţe dezorientate: „Bună seara! Ştiţi cumva unde este strada Salcâmilor?”. „Bună seara”, le răspund Feliciei Filip şi soţului său, aflat la volan, înainte să le explic în amănunt pe unde s-o ia, ţinând cont şi de sensurile unice din cartier. Nu ştiu dacă claxonul isteric al 135-lui din spate a întrerupt atunci o discuţie memorabilă. Dar ştiu că, dacă cei doi ar fi avut în maşină atât de utilul GPS, nici măcar n-ar fi început.

Europa, față-n față cu cetățenii

Nici într-o zi normală, cetățeanului obișnuit nu-i este greu să viziteze instituțiile europene de la Bruxelles. Comisia  nu e păzită, ca unele guverne, de soldați înarmați a căror principală misiune e să-i împiedice pe trecători s-o fotografieze, iar Parlamentul nu este un uriaș cocoțat în vârf de deal și înconjurat de ziduri de doi metri, îmbietor ca o cazemată. Dar sâmbăta trecută, 18.000 de rezidenți bruxellezi și turiști le-au trecut pragul de ziua porților deschise, ocazie pentru Uniunea Europeana, cu puțin înaintea aniversării sale, să-și demonstreze realizările, printr-o serie de evenimente distractive sau serioase.

Coadă la Parlamentul European

Pe holurile Parlamentului European, bunăoara, diferitele grupuri politice (popularii, social-democrații, liberalii, verzii, stânga nordică, conservatorii și reformiștii) încercau să-și promoveze viziunile, fiecare în felul său. Câștigători la creativitate –și la număr de vizitatori– păreau să fie social-democrații care, pe lângă obișnuitele broșuri, organizau jocuri de Jenga pentru a arăta cât de dificil e de menținut echilibrul... politic sau de șotron, pentru a ilustra etapele drumului către o Europă, desigur, a bunăstării. Într-una din săli însă, eurodeputați din mai multe țări și grupări politice au discutat despre euroscepticism, moneda unică, fonduri structurale, piața muncii și multe altele, în cadrul dezbaterii despre „Europa cetățenilor” , răspunzând întrebărilor informate ale pubicului. Una din idei- statele membre nu recunosc întotdeauna rolul financiar și organizatoric decisiv al Europei în proiecte (economice, educaționale) de succes.

Politicieni europeni, față-n față cu cetățenii

Poate de aceea, la sediul său principal din clădirea Berlaymont, Comisia a evidențiat câteva din acțiunile concrete ale diferitelor directorate generale (DG- echivalentul european al ministerelor naționale). De pildă, DG Educație și Cultură și DG Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune, au subliniat rolul UE în încurajarea tinerilor să studieze și lucreze peste hotare, DG Agricultură și Dezvoltare Durabilă și-a propus să arate impactul schimbărilor propuse în Politica Agricolă Comună și să ofere exemple de sprijin pentru fermieri, iar DG Mobilitate și Transport și-a demonstrat preocupările și reușitele în domeniile siguranței rutiere, drepturilor pasagerilor (UE este singura regiune din lume unde cetățenii beneficiază de drepturi ale pasagerilor în toate mijloacele de transport), combustibililor nepoluanți și infrastructurii.

Dar sănătatea? Ei bine, DG Sănătate și Consumatori a prezentat expoziții interactive pe tema etichetării alimentelor, risipei de mâncare și protecției consumatorului împotriva produselor periculoase. Dar cea mai îndrăgită activitate a fost cursul de gătit, la care, de la spălatul pe mâini și întinderea blatului, până la pizza gustoasă de la sfârșit, copiii erau inițiați în tainele alimentației sănătoase de un simpatic bucătar bruxellez. Nu a lipsit campania de succes „Ex fumătorii sunt de neoprit”, ai cărei reprezentanți împărțeau cărticele cu poveștile unor foști fumători (printre care și Iulia, din România) sau pușculițe în formă de pachet de țigări, ilustrând și beneficiul economic al renunțării la acest obicei nesănătos: cine obișnuia să fumeze un pachet pe zi economisește în jur de 1.800 de euro pe an! Iar într-un spațiu special amenajat, un scurt chestionar – din care aflai ca în cinci decenii, numărul persoanelor de peste 65 de ani aproape se va dubla; că o cincime din anii celor născuți în 2011 vor fi marcați de boală sau dizabilități; ca principalele cauze de mortalitate sunt bolile cardiovasculare, cancerul și bolile respiratorii; dar și, suprinzător, ca cei mai fericiți suntem la peste 50 de ani – a fost pretextul unei dezbateri pe tema îmbătrânirii active și sănătoase.

Lecția de gătit sănătos

Cel mai generos spațiu a fost acordat DG Cercetare și Inovare: în ultimii șapte ani, peste 18.000 de proiecte de cercetare din diverse domenii au fost finanțate de UE. Iar printre proiectele prezentate cu această ocazie, câteva au fost din zona medicală. De pildă, un studiu clinic pentru nitisinona (tratament pentru alcaptonurie), un proiect care caută să trateze diabetul de tip 1 utilizând imunomodulatori naturali sau, vedeta standului, promovată și pe rețelele sociale – proiectul pentru dezvoltarea unui exoschelet controlat de creier, destinat persoanelor cu dizabilități ale membrelor inferioare.

Însă dacă această zi a porților deschise, parte a marii acțiuni de PR numită „Anul european al cetățenilor”, a și convins cu adevărat, vom afla cu alte ocazii. Peste un an, de pildă, la alegerile europarlamentare.

*publicat în "Viaţa medicală", numărul 19 (1.217) din 10 mai 2013, cu titlul "Care e cel mai creativ partid european?"