Drumul magnoliei în floare

Acum vreo două săptămâni am parcurs prin Bucureşti itinerariul pe care l-am aşteptat aproape un an. Dacă mi-a luat atâta să-l încep, a fost fiindcă reperele drumului ăsta nu erau, cum se obişnuieşte, intersecţii, case sau străzi, nu- drumul meu era marcat de magnoliile înflorite. La început de aprilie, aşadar, mi-am pus camera foto în rucsac şi voia bună-n suflet şi-am ieşit pe uşă, urmând fără şovăială harta amintirilor.

Magnolia înaltă şi îmbujorată din spatele casei cu ieşire la bulevardul Dacia, am salutat-o emoţionat şi sfios ca pe-un vechi amor. La ambasada Ungariei am urmărit discuţia sfătoasă dintre două magnolii, mamă şi fiică. În curtea unui sediu de bancă de pe Calderon am trecut pe lângă o magnolie adolescentă, sfioasă şi abia înmugurită; o magnolie studioasă lucrează la o miopie la Casa Oamenilor de Ştiinţă, iar în Grădina Icoanei am urmărit vreo cinci prichindei jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Am făcut apoi câte-o vizită de curtoazie doamnelor din preajma fostelor reprezentanţe diplomatice de pe Polonă şi Dacia; excelenţele lor, magnoliile-ambasador ale Malaieziei, Japoniei, Canadei şi Palestinei au înclinat uşor capul văzându-mă –doar ne ştim de mult. Am luat apoi metroul până la Victoriei şi-am luat-o pe jos spre Aleea Alexandru; aici, o magnolie cam subţirică din grădina unui sediu de firmă se plânge de orele suplimentare, privită de sus de vis-a-vis de una boierească de lângă un vechi conac. Doar o magnolie m-a ignorat- cea din faţa Ministerului de Externe; acolo, pozatu-i interzis.

Aşteptări de-un an ca acestea sunt mai uşor de suportat când sunt atât de frumos răsplătite. Şi zău dacă pricep de ce-i aşa blamat săritul din floare-n floare..

Joi, 15

Vânez magnolii pe Aleea Alexandru; din faţă, de la câţiva metri, vine un miros de florărie, iar după un cot de stradă apare şi maldărul de buchete sprijinite de-un gard: e numărul 23- Ambasada Poloniei.

Cobor la staţia Piaţa Victoriei; după câteva secunde, realizez care-i magistrala de care am nevoie şi o iau într-acolo. Metroul vine după vreo 5 minute, intru şi iau o bară în braţe; din difuzor aud „urmează staţia Aviatorilor”- eu voiam să merg la Romană; cobor la prima şi schimb peronul- am reuşit ca-n loc de o staţie, să merg trei. Şi totuşi în metrourile din afară nu prea mă rătăcesc. Doar o dată mi s-a întâmplat să mă pierd cu totul, la New York; am lăsat-o pe S. pe un peron cât să caut eu nu-ştiu-ce; când mă-ntorc, ajung în alt loc, dar o văd pe S., de ea mă desparte o şină de metrou; e cu spatele la mine, o strig, dar n-are cum să m-audă; tot urc şi cobor scări, dar mereu ajung aiurea şi mereu o zăresc pe S.- văd unde trebuie s-ajung, dar capul şi picioarele o iau greşit. Până la urmă cer ajutorul unui uriaş negru în uniformă „I keep trying to get there, but I can’t find the way”. Colosul urcă cu mine, m-aduce-n capul altei scări şi-mi face semn să cobor pe-acolo. M-am simţit ca un pici sau un nonagenar- neajutorat.

Citesc în 24 Fun un articol de Jean-Lorin Sterian despre numere vechi de telefon din agendă. N-am ţinut niciodată o agendă; dar mai ţin şi-acum minte câteva numere: 6.10.94.XX -o fată de care-ncercam să nu par îndrăgostit prin gimnaziu; 6.87.00.XX- o colegă din liceu cu care vorbeam ore-n şir la telefon; 6.10.46.XX şi 6.19.03.XX- doi colegi şi prieteni de generală cu care n-am mai ţinut legătura decât până printr-a unşpea. Îmi trec prin minte toate feţele şi (aproape toate) numele colegilor mei, din clasa întâi până-n anul şase- oameni care-mi plăceau sau nu, prieteni, persoane indiferente; şi fără exagerare, nu-mi imaginez că există vreunul care să-şi fi băgat viaţa-n şanţ mai rău ca mine.

O nouă religie

Mi-am amintit azi-noapte că acum nişte luni primeam un premiu pentru scris sportiv, aşa c-am profitat de meciul de aseară, Barcelona-Arsenal, să mă mai exersez un pic pe frontul ăsta; ce-i drept, m-a împins de la spate şi faptul că mi s-a cerut o probă pentru „Adevărul”. Iată ce-a ieşit, pe la 4 dimineaţa:


În tribunele de pe Camp Nou, o sută de mii de spectatori ţopăie, agită fulare şi-şi intonează victorioşi imnul. Iar jos pe gazon, privirile şi felicitările tuturor- oficiali, coechipieri şi adversari- se-ndreaptă spre un singur jucător. Dacă nu ştiai deja cum îl cheamă, e suficient să priveşti acum tabela care sub scorul final îi repetă ca într-o scandare, de patru ori, numele: Messi. În seara în care a îngenunchiat de unul singur o mare echipă, acest jucător de doar 22 de ani îşi pune deja amintirile la adăpost; mai potrivit la prima vedere ca înălţime unei cariere de jocheu sau cârmaci într-un echipaj de opt plus unu, tânărul care o partidă întreagă a împărţit spectacol cu generozitate dă în fine dovadă de puţin pragmatism: nu face schimb de tricou şi primeşte de la arbitru mingea pe care-o va pune în vitrina de acasă, alături de Balonul de Aur.

Cuprins parcă de visul nebun de a înscrie într-o singură seară cât în precedentele opt meciuri europene, timp de 90 de minute el a driblat, pasat şi şutat, zburdând pe gazon la fel de liber ca un căluţ prin pampasul argentinian. Două şuturi din marginea careului, unul de pe stânga la colţul lung şi celălalt de pe dreapta către vinclu prevesteau la 0-0 ceea ce jucătorul cu înfăţişare şi entuziasm de copil avea să dezlănţuie îndată după golul miraculos al lui Arsenal. O lovitură-n forţă de la douăzeci de metri şi bucuria oaspeţilor se stinge, un şut sub bară din suprafaţa de pedeapsă şi Barca preia conducerea, cursă rapidă încheiată cu o scăriţă peste portar şi emoţiile se duc, încă un şut la colţul scurt printre apărători şi sărbătoarea începe.

La sfârşitul partidei, suporterii strigă numele celui care le-a dat dreptul să spere că după derby-ul din week-end vor avea şi la sfârşit de Mai ocazia să viziteze Bernabeul. În seara în care a devenit întâiul marcator din Liga Campionilor pentru cea mai bună echipă din lume, noul mare mic jucător argentinian le-a dat împătimiţilor fotbalului încă un motiv să pună bazele unei noi biserici: Biserica lui Messi.

Surprize

Cele trei zile petrecute la munte mi-au adus câteva surprize bune de pus în album; nu-i vorba de drumuri ca-n palmă, de trasee turistice curate sau de o asistenţă respectuoasă la slujba de Înviere. Ci de lucruri mici, ascunse şi, poate de aceea, mai entuziasmante:

-la munte timpul ajunge cu întârziere; o fi mergând încet pe serpentine, s-o fi căţărând anevoios pe creste, cert este că acolo mai toate anotimpurile debutează când prin alte părţi ele s-au înstăpânit de-a binelea; la Sinaia, aşadar, primăvara încă era cam incertă- la Cotă s-ar mai fi putut schia, în vale mai găseai zăpadă de-o bulgăreală, iar pădurile de pe versanţi şi copacii din parcuri nu dădeau semne de înmugurire; însă tocmai fiindcă abia îşi făcea intrarea, primăvara de la Sinaia ne-a oferit la Peleş, la început de aprilie, o peluză plină de ghiocei şi brânduşe.

-de Înviere, la coborârea de la Mânăstirea Sinaia, la poalele drumului spre Furnica, cimitirul dedicat morţilor din Primul Război Mondial era luminat de lumânări aduse de câţiva oameni de la slujbă; înghesuiţi de mai bine de 90 de ani unii lângă alţii, românii, maghiarii şi germanii căzuţi prin părţile locului au primit, împreună, lumina.

-duminică dimineaţa, pe traseul spre Susai, un căprior ne-a sărit atletic în cale, ne-a mai privit câteva clipe curios din desiş şi-a zbughit-o mai departe- tot restul drumului am uitat de oboseala urcuşului.

-în holul blocului de garsoniere din Sinaia, două puştoaice repetau visătoare la chitară; am trecut repede pe lângă ele, să nu le deranjăm, iar eu am urcat scările reflectând nostalgic- parcă mai ieri fratele meu cobora aceleaşi trepte cu chitara în mână; corzile ciupite se auzeau până sus, la noi din casă, însoţite de două voci tinere; viitorul îţi zâmbeşte când nici nu te aştepţi- dacă eşti atent, poţi să-l şi recunoşti.