Zen Revelion

Parcă niciodată n-am avut atâtea vise şi idei şi niciodată nu mi-am realizat atât de puţine din ele. M-am zbătut 365 de zile într-o cămaşă de forţă, un an întreg am ţinut acceleraţia la podea într-o maşină cu frâna trasă; cusăturile s-au lărgit doar o idee, iar roţile abia s-au urnit. Lista pe care mi-o făceam când răsuna ultimul Pluguşor m-a urmărit tot timpul de pe birou, îngăduitoare la început, sceptică mai apoi şi cam dezamăgită, în final. Anul ăsta supravieţuieşte pentru mine prin câteva cărţi grozave pe care le-am citit şi una încă nu destul de bună pe care-am scris-o, printr-o excursie la Praga şi câteva la munte, prin primele –şi puţinele- contacte cu roata olarului, gheaţa patinoarului şi pista stadionului şi prin cele câteva articole din Adevărul. S-au adunat puţine bune, ar fi de spălat cam multe rele, iar lui 2010 s-ar cuveni să-i fie ruşine, dacă n-ar fi ceea ce este- o biată convenţie, care se pregăteşte-n aceste ore să predea convenţional ştafeta unei alte convenţii, numită 2011. Puterea e a noastră.

Figuranţii

Oriunde te-ai întoarce, dai peste ei. Te obligă să-ţi plastifici rucsacurile la intrarea în hypermarketuri, te urmăresc agasant printre rafturile farmaciilor, îţi cotrobăie prin lucruri când se declanşează alarma magazinelor, roiesc în jurul caselor de la supermarket sau supraveghează liniştiţi din scaun agenţiile bancare ori instituţiile publice- aceştia sunt agenţii de pază, poate singura breaslă căreia criza i-a îngroşat rândurile. Uneori femei dar de regulă bărbaţi, tineri sau vârstnici, bine clădiţi sau pirpirii, ei au între zidurile betonate ale oraşului funcţia sperietorilor de pe câmpurile de la ţară. Valoarea şi utilitatea acestor oameni -împodobiţi cu bocanci înalţi, cămăşi cu epoleţi, sprayuri şi bastoane- constă cel mai adesea în simpla lor prezenţă, prin care îi descurajează pe delincvenţi la fel cum arătările de paie îmbrăcate în gioarse ţin departe de lanuri păsările mai slabe la minte.

Când însă liniştea obiectivului e tulburată de indivizi pe care înfăţişarea lor fioroasă nu-i sperie, curajul agenţilor de pază se evaporă: se îndepărtează discret de scena certei pentru un loc de parcare la mall, ignoră şatrele ciorditoare de la rafturi şi întorc spatele matahalelor care intră la metrou fără să plătească. Putem înţelege astfel de reacţii- când ai familie şi munceşti pe un salariu de nimic, nu-ţi vine să-ţi rişti sănătatea sau viaţa punându-te cu infractori pe care justiţia nu-i pedepseşte. Mai greu de acceptat însă e felul în care aceiaşi oameni, speriaţi pe timp de pericol, îşi întremează orgoliul şi-şi restabilesc autoritatea când primejdia dispare- tracasând pe cei de bună-credinţă, umilind pe nevinovaţi şi agresând pe neajutoraţi. Emblematic -şi scandalos- este cazul de zilele trecute de la Timişoara, cu omul străzii găsit fără suflare în gerul de afară, unde fusese aruncat de vitejii agenţi ai Gării de Nord.

Hotărât lucru, sperietorile în uniformă care împânzesc România ar avea nevoie, spre deosebire de confratele lor din poveste, de un mic adaos de curaj şi de-un supliment generos...de inimă.

Ceasul rău

De mai multă vreme mi-am dat seama despre mine că-s genul de om ataşat de lucruri. Fără să fiu obsedat sau rapace, am în jurul meu câteva obiecte pe care-mi place să le deţin, să le folosesc, să le port cu mine sau doar să le admir. Lucruri frumoase ori utile, purtătoare ale unor poveşti care mă ajută să mă recunosc şi să constat, din când în când, că am un trecut la care mai merită să şi ţin. De dragul lor am inaugurat anul ăsta pe blog o categorie numită chiar „lucruri”, modest reprezentată momentan prin povestea unor bocanci greu încercaţi şi a unor haine cumpărate din străinătate. Am tot vrut de atunci să spun şi altele- povestea unui „swiss army knife”, a câtorva cărţi, a unui dicţionar Lilliput german-român- dar mi-a fost atât de teamă că o idee greşit formulată sau un eveniment uitat ar putea să destrame vraja mea interioară, încât n-am ştiut cum să încep.

De câteva săptămâni de pildă, tot aş fi vrut să scriu povestea iPod-ului meu; să spun când l-am primit de la părinţii şi fraţii mei, ce apariţie elegantă şi sofisticată are, cu ce accesorii l-am echipat şi cât de frustrant de complex şi deştept este- cum îi descopăr de-abia acum, după ani de zile, mereu noi funcţii şi facilităţi, toate susţinute de o memorie atât de mare, încât pare imposibil de umplut. Dar nu s-a nimerit să scriu; n-a fost momentul.

Sunt unele momente în care, retrospectiv privind, evenimentele par a fi fost anume proiectate, desfăşurate şi succedate astfel încât rezultatul să fie unul bun, frumos şi strălucitor. Mai sunt şi momente în care toate se potrivesc perfect, ca într-un rebus, dar într-un scop diabolic, întunecat şi hâd. Fie că-s uituc, fie că-s nerecunoscător, despre primele n-aş şti ce să zic- în clipa asta nu găsesc c-aş fi trăit prea multe, nici că mai pot avea aşteptări pentru viitor în acest sens. Pot însă, în contul celei de-a doua categorii, să enumăr întâmplările inocente individual care, în mai puţin de o zi, s-au încolonat implacabil spre un rezultat care să-mi amărască şi mai mult sărbătorile de iarnă:

Miercuri seară am fost nevoit să plec de acasă înspre Valentina mai târziu decât de obicei, aşa că mi-am luat maşina; pe lângă iPod şi cărţi, am pus aşadar în rucsac actele SuperNovei şi, dată fiind libertatea de mişcare oferită de maşină, am luat şi aparatul foto, cumpărat de 7 luni, care se defectase şi cu care aveam în fine prilejul să merg la service; văzând c-am luat maşina, Valentina mi-a încredinţat pentru joi dimineaţa o misiune- să duc o plasă cu nişte lucruşoare la bunica ei, vizavi de Parcul IOR; astăzi, ajuns la faţa locului, am parcat maşina, am luat plasa şi am decis, din comoditate, să las rucsacul în portbagaj; ajuns la destinaţie, la etajul 7 al unui bloc cu ascensor vechi şi lent, am stat vreo 5 minute discutând câteva nimicuri cu gazdele.

Rezultatul acestui lanţ de întâmplări care n-ar fi trebuit în mod normal să se petreacă mă aştepta jos, la parcare, sub forma maşinii mele cu portierele descuiate. O mulţime de poveşti mari şi mici – cea a semnului de carte cumpărat din Praga, a unei sacoşe vesele de pânză luate din Stockholm, a unei cărţi îndelung căutate şi de-abia găsite, a insignei cu renul care ţinea-n braţe un steag suedez, a drumurilor înregistrate de camera foto şi a iPodului meu negru, cel mai valoros obiect pe care-n sărăcia mea îl mai deţineam- nu vor mai fi spuse de mine, ci de cel în mâinile căruia, separat sau împreună, toate obiectele astea, dragi mie cândva, vor ajunge.

Hoţi au fost şi vor fi mereu, nu putem schimba asta. Închei însă cu o urare de sărbători, anonimă şi amară, dar sănătoasă şi lucidă; ca om care din principiu n-a cumpărat niciodată ceva de furat, îi doresc celui care de Crăciun se va bucura, la preţ de nimic, de amintirile mele, să păţească în curând la fel ca mine.

Mesajul de la Herning

Două săptămâni au trecut, cu pumni strânşi, nervi întinşi, voci gâjâite şi inimi chircite. Opt partide în care echipa favorită a făcut ce ştie mai bine- să joace handbal cu emoţiile noastre. După prea multe meciuri pierdute la ultima acţiune, după un deceniu în care mai numeroase au fost medaliile care-ar fi trebuit să fie decât cele care chiar s-au prins de gât, finalul meciului de ieri ne-a adus o certitudine nefamiliară- mai erau 30 de secunde, conduceam cu un gol, aveam posesia; jumătate de minut în care trebuia să te obişnuieşti cu gândul ciudat că nimic nu se mai poate întâmpla, că bronzul european e într-adevăr al nostru. Urmărind apoi sărbătoarea de la Herning a sportivelor noastre, am simţit cum se sparge ghinionul, cum dispare pesimismul, cum ne cuprinde bucuria.

Ce a fost important a trecut; ce-i încă şi mai important, abia urmează. Mulţi jurnalişti vor căuta zilele astea pe internet regulile unui sport despre care nu mai scriseseră de mult; şi mulţi cititori îi vor taxa pentru paginile pline cu fotbalişti rataţi, drogaţi şi agramaţi, trecând sub tăcere propriul rol în cercul vicios al tirajelor şi subiectelor. Poate că prin gâlceava tradiţională ce însoţeşte orice succes românesc, va răzbate măcar de această dată impresionanta lecţie a Cristinei Neagu, Talidei Tolnai şi a colegelor lor.

O generaţie talentată tehnic dar fragilă psihic şi-a stăpânit în fine vertijul în faţa marii performanţe. Nişte fete venite din zona cea mai săracă a Uniunii Europene au zădărnicit monopolul asupra podiumului al ţărilor nordice, acolo unde se concentrează bogăţia; şi, în anotimpul bilanţurilor şi al planurilor pentru viitor, au transmis naţiunii lor descurajate un mesaj mai valoros decât aurul: hai, România, se poate!

Secretul

Jocul istoriei

La o aruncătură de băţ de Green Point, stadionul din Cape Town al Cupei Mondiale, în apele dintre două oceane se află o întindere micuţă de pământ, ca un punct pe hartă. O firmitură de uscat, capcana pe vreme de furtună a vechilor corăbieri şi locul în care, până nu demult, speranţa era trimisă să moară. Fiindcă din Insula Robben, acolo unde regimul apartheid îi întemniţa pe cei ce visau la egalitatea între rase, trebuia să ieşi deziluzionat, îngenunchiat, distrus, sau, cel mai bine, mort.

Dar cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, prizonierii fără nume şi fără drepturi ai acestui Alcatraz sud-african au făcut primii paşi spre recâştigarea umanităţii lor. Şi i-au făcut...cu mingea la picior. Mingi improvizate din carton, hârtie, sfoară şi alte lucruri interzise, cu care la început jucau pe ascuns miuţe haotice în celulele insalubre şi supra-aglomerate; pentru ca-ntr-un târziu, după ani de cereri neîntrerupte şi corespunzător pedepsite, jocul să se mute la vedere, în aer liber, iar deţinuţii politici de pe insulă să-şi înfiinţeze propria asociaţie fotbalistică. O federaţie în toată puterea cuvântului -cu echipe şi divizii, arbitri şi comisii, regulamente şi constituţie- care, botezată Makana după războinicul Xhosa ce crezuse cândva că poate transforma în apă gloanţele coloniştilor, le-a redat condamnaţilor schingiuiţi şi înfometaţi singurul lucru de care aveau nevoie pentru a supravieţui: speranţa.

Ocnaşii altădată epuizaţi de absurdul de a sparge piatra în carieră doar ca s-o vadă apoi aruncată în mare îndurau mai uşor abuzurile, de dragul unei noi duminici în care aveau să-şi încurajeze favoriţii. Deţinuţii anonimi din celulele ticsite deveneau vedetele unor echipe cu nume mândre ca „Gunners”, „Hotspurs” sau „Black Eagles”. Cei condamnaţi de legile strâmbe de afară învăţau înăuntru legile drepte ale regulamentului FIFA. Oamenii identificaţi de temniceri printr-un număr sau o înjurătură, îşi recuperau demnitatea în scrisorile oficiale dintre cluburi şi comisii care începeau cu „domnule” şi se încheiau cu „al dumneavoastră, întru sport”. Iar celor care avuseseră de gând, ca mulţi alţii înaintea lor, să-şi ia viaţa din cauza batjocurei şi torturii, cel mai iubit sport din lume le-a arătat că întotdeauna ai pentru ce trăi.

Din oamenii cărora acolo, pe Insula Robben, fotbalul le-a schimbat viaţa, mulţi aveau peste ani să schimbe la rândul lor chipul slut al Africii de Sud. Cel mai important deţinut de pe insulă, atât de periculos încât a fost împiedicat să mai vadă meciurile, devenea, după un sfert de secol, primul preşedinte de culoare al ţării sale. El depunea jurământul pe o nouă Constituţie, elaborată de chiar omul care cândva redactase şi statutul Makanei. Iar în iunie anul acesta, unul din cei mai aprigi fundaşi de pe insula-temniţă, ajuns între timp noul şef al statului, inaugura prima Cupă Mondială de pe tărâm african.

În zilele noastre, închisoarea de maximă securitate a devenit muzeu. Mii de microbişti îi treceau pragul astă-vară, bătând culoarele, cercetând celulele, străbătând curtea în care, indiferent de scor, un meci de fotbal era întotdeauna o victorie. Treizeci de minute durează drumul de întoarcere de la terenul îngrădit cu sârmă ghimpată la stadionul ultra-modern din Cape Town. Jumătate de oră pentru un drum de jumătate de secol.

Oraşe-n beznă

Călătorului care nu se uită doar după muzee şi buticuri, un oraş precum Roma îi poate produce şi o mică revelaţie rutieră. Admirând maşinile cât nişte cutii de chibrituri pe patru roţi şi străbătând străzile înguste, străjuite de clădiri medievale, s-ar putea să constaţi cam care e relaţia dintre trafic şi bătrâna capitală: primul este subordonatul celuilalt; maşina s-a adaptat oraşului. Lucrurile nu stau însă peste tot la fel- mai la est, unde soarele răsare mai devreme dar lumina face cumva şi ajunge cu întârziere, capitalele preferă să se supună automobilului, renunţând de dragul lui la istorie, la specific şi, dacă e nevoie, la oameni.

Acum câţiva ani, un locuitor din centrul Pragăi îşi împacheta lucrurile şi se muta la periferie, epuizat de lupta sa cu maşinile; nu-l deranjau accidentele, ambuteiajele, hărmălaia sau poluarea, nicidecum- pe el îl doborâse incertitudinea locului de parcare din faţa casei. Povestea vecinului care a ales să-şi urmeze autoturismul spre zări mai albastre l-a inspirat pe Martin Marecek să întemeieze, împreună cu câţiva prieteni, mişcarea civică Auto*mat, a cărei poveste am văzut-o lunea trecută în documentarul cu acelaşi nume difuzat la Centrul Ceh.


Câţiva ani de activitate ai organizaţiei sunt comprimaţi în 90 de minute de film care înşiră simptomele unei dependenţe ucigaşe de automobil. Sunt comparate picturile luminoase ale pieţelor pragheze de la 1900 cu realitatea traficului încremenit din aceleaşi locuri în secolul 21; sunt puse faţă-n faţă o poză din 1976 a regizorului pe trotuarul larg din faţa casei şi fotografia băiatului său pe acelaşi trotuar, ocupat pe jumătate de maşini parcate, 30 de ani mai târziu; este amintit tristul raport de 2 oameni la un autoturism din cel mai mare oraş cehesc. Toleranţa la drog cere doze mai mari şi forme variate de administrare –la un show de tunning auto, lumea urlă de entuziasm la proba de spargere a pneurilor prin ambalarea la maximum a motorului. Se observă şi semnele obsesiei –în aşteptarea poliţiei, un şofer implicat într-un accident se menţine ocupat...lustruindu-şi maşina. Nu lipsesc nici manifestările sevrajului- claxoane şi înjurături când o stradă e transformată pentru o zi în zonă pietonală, ameninţări cu închisoarea adresate pâlcului de biciclişti care rulează prin oraş, distrugerea sistematică a mascotei Auto*mat, un bătrân FIAT pe care, sub mesajul „Sunt implicat!” , era descris impactul automobilului asupra mediului, sănătăţii, vieţii sociale şi economiei. Tratamentul propus pentru dependenţa de automobil este similiar cu cel de substituţie prescris de medic pacientului subjugat de opioide, numai că metadona e înlocuită cu linii de tramvai şi metrou, iar naloxonul, cu pistele de biciclişti.

S-au întâmplat multe cu Auto*mat de când şi-a început lupta şi până-n zilele noastre. În timp ce pedala spre casă, primul lor lider a fost lovit într-o noapte de-o maşină şi a murit după câteva zile; mişcarea s-a transformat treptat dintr-o gherilă urbană într-o organizaţie care luptă cu legea-n mână prin tribunale şi şedinţe de consiliu; s-au creat zone pietonale şi benzi pentru biciclişti. Lucrările la cel mai ambiţios proiect al municipalităţii, un mare bulevard parţial subteran, n-au putut fi însă împiedicate; primăria oraşului de pe Vltava a fost surdă la zicala urbaniştilor moderni- „semeni bulevarde, culegi trafic”.

Acolo totuşi încă e bine- ceva mai la est, pe malurile Dâmboviţei, întunericul e şi mai gros.

Promisiunea

Trei dinţi care de ceva vreme îmi tot trag semnale de alarmă m-au determinat săptămâna trecută să merg să-mi fac radiografii. Bruma de cunoştinte rămasă din cei şase ani de facultate de stomatologie nu-mi dădea pace, chinuindu-mi gândul cu viziunea şlefuirilor, tratamentelor de canal şi a extracţiilor la care mi-am condamnat măselele prin neglijenţa mea. Aşa că marţea trecută, de Sfântul Andrei, mi-am luat inima-n...dinţi şi-am mers la Clinica Medident, pompos autointitulată „Institut de radiologie dentară”. Înăuntru, roiuri grăbite de asistente în halate albe întâmpinau, luau datele, dirijau spre sala de aşteptare, conduceau în cabinete, investigau şi chemau la ghişee mulţimea de pacienţi năuciţi de atâta eficienţă- în febrilitatea sa, Medidentul ăsta aduce mai mult a uzină decât a institut.

De cum am intrat pe uşă, am fost repede luat la procesat de maşinăria gândită parcă să-i împiedice pe nehotărâţi să facă cale-ntoarsă; o asistentă mi-a cerut numele, m-a întrebat ce fel de radiografii am venit să-mi fac şi ce medic m-a trimis. La ultima chestiune, înghiontit de o rămăşiţă de orgoliu şi mai ales de dorinţa de a preveni din start posibilitatea ca la final vreo asistentă să-mi interpreteze rezultatul radiografiilor –ceea ce, de bine de rău, încă mai ştiu să fac- am scos pieptu-n faţă şi am spus: „eu însumi”; am aşteptat apoi în sală să-mi vină rândul, ca toată lumea. De unde să ştiu eu că, între timp, informaţia se răspândea? Asistentele frumuşele de la cabinetul de radiografii unidentare m-au întâmpinat foarte călduros, gâdilându-mi apoi în mai multe rânduri ego-ul cu apelativul „domnu’ doctor”. Iar odată întors în sală, după câteva minute în care printr-un microfon au fost chemaţi la ghişeu Popescu Gheorghe, Boboc Elena sau Grozavu Andrei, mi-am auzit şi propriul nume, rostit solemn şi cu particula de politeţe în faţă: domnul Mihai Călin. Cu portofelul în mână, m-am îndreptat spre locul cu pricina, unde o altă asistentă m-a anunţat zâmbind că nu trebuie să plătesc; după obişnuitul balet de refuzuri şi reasigurări, chestiunea era definitiv tranşată. M-am ales însă şi cu o mustrare prietenoasă - „nu prea trimiteţi pacienţi la noi...”-, la care am minţit politicos -„nu-i nimic, poate de-acum înainte”-, ca să ne despărţim prieteni.

Din crâmpeiul ăla de lume în care mă dădusem drept cel care-aş fi putut să fiu, am ieşit simţindu-mă cu 20 de centimetri mai înalt, cu 10 kilograme mai slab şi cu 5 ani mai tânăr. Şi de atunci mă tot gândesc că poate nici n-am minţit-o pe asistenta amabilă de la ghişeu. Poate la anul, pe vremea asta, o să încep să-i trimit pacienţi.

Noaptea speranţei

Am destule lucruri să-mi reproşez în acest an. Animalele au avut viaţă grea cu mine- pe căţeluşa Vera am tot alergat-o prin curte ca s-o înhaţ de botul mare, negru şi zemos, iar pisicile Ţipi şi Ţiţi au atârnat adesea de mâna încleştată în cefele lor blănoase. În cameră mi-am surclasat propriul record la dezordine, în principal datorită maldărului de ziare şi reviste gratuite pe care le aduc de 6 luni de la Adevărul. Nu m-am mai uitat atâta la televizor, în schimb am stat lipit de calculator, ceea ce-i cam acelaşi lucru. Am înjurat nepermis de mult, chiar dacă de regulă doar pentru urechile mele. N-am fost săritor decât din întâmplare, obligaţie sau mustrări de conştiinţă, iar depresiile neclintite s-au manifestat cu predilecţie prin lene. Am fost egoist, am strâmbat din nas la sfaturile şi părerile celor din jur. În fine, a trecut mai mult de un an de când nu sunt angajat nicăieri- sau mai bine zis, de când fac degeaba umbră pământului. Pe scurt, în 2010 n-am fost deloc cuminte.

Mă aşteptam deci ca Moş Nicolae să-mi aprovizioneze noaptea trecută încălţările –pe care, apropo, nu le-am curăţat- cu un stoc de nuiele care să-mi înroşească fundul tot anul viitor. Când colo, nu numai că a trecut prin ambele locuri unde mi se odihnesc pantofii- în Toamnei şi în Dristor-, dar nici n-a venit cu tactici din şcoala de corecţie. Mi-a adus un ren albastru, care să-mi hrănească visele la dragul meu Stockholm, o ciocolată şi un chec cu marţipan care să-mi gonească amărăciunea şi să mă facă mai simpatic. Şi fiindcă n-a uitat cât de mult rău îmi face frigul la picioare de câţiva ani încoace, mi-a lăsat o perche de ciorapi şi una de papuci-ultimii, cu recomandarea să n-o mai necăjesc pe mama, purtându-i şi prin curte, şi în casă.

A fost de treabă Moşul la capătul celui mai rău an al meu de până acum. Cine ştie, o fi decis că nu-s încă irecuperabil.