Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă. Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.
Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă. De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.
Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi. * publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011
