Cand iti doresti cu adevarat un lucru, trebuie sa fii pregatit sa treci peste toate obstacolele ce-ti apar in cale. Asa am facut si noi, cu ocazia Noptii Institutelor Culturale. In primul rand, ne-am amanat pentru a doua zi mult planuita plecare la mare; apoi, zapaciti de paginile imbietoare ale revistei special dedicate evenimentului, am avut mari dificultati in incercarea de a stabili un itinerariu printre evenimente si locatii; ne-am mai luptat noi si cu transeea care luase locul strazii Popa Savu, gazda Institutului Polonez; cu ruperea de nori care insa n-a reusit sa ne trimita mai repede acasa; si chiar cu marele incendiu de la Armeneasca, cel care-a incins atmosfera si a blocat circulatia din vecinatatea a doua dintre locatiile manifestarii.
Dar grelele incercari nu s-au oprit aici; cu siguranta eu am fost singura persoana care, victima a unei diete nemiloase, a trebuit sa ma multumesc doar cu a privi multiplele tentatii cu care ne-a fost presarat drumul: gratarele de la ICR, berile si ciocolata de la Centrul Ceh, inghetata de la British Council sau branzeturile si zecile de gustari pregatite de maestrii gastronomiei de la Institutul Francez. Toata noaptea am strabatut-o limitandu-ma la o mostra de branza de capra –slaba- de la Centrul Maghiar si o bomboana de ciocolata amaruie de la Centrul Ceh.
Am trecut insa cu bine peste toate, iar noaptea am incheiat-o tarziu, trantindu-ne in pat obositi, dar cu zambetul pe buze.
Manifestarea asta m-a facut sa devin mai constient de ce se-ntampla in jurul meu si sa vreau sa ma implic mai mult in viata orasului. Caci desi sunt bucurestean get-beget, majoritatea centrelor culturale erau o necunoscuta pentru mine. Intrasem pana acum doar in putine din ele (ICR, Francez), pe langa cateva doar trecusem de mai multe ori in cursul plimbarilor ( Maghiar, Englez, Spaniol, Ceh) iar de unele nici nu stiam ca exista (Polonez, Italian). Asa ca noaptea aceasta a fost pentru mine si prietena mea un dublu periplu: intai prin zonele frumoase si linistite ale Bucurestiului interbelic si apoi prin culturile vechi si speciale ale colegilor nostri de Europa.
Am inceput cu vizita la Centrul Maghiar, care ne-a prilejuit noua, celor nascuti la inceputul anilor ’80, un zambet melancholic la expozitia dedicata dictaturilor prin care si noi, si vecinii nostri am trecut. Pe fondul sonor al unui cor de copii ce cantau “Haidi, hai”, “Romanasul”, “Andrii Popa” sau “Pomu’ copt si omu’ bun”, ne-am uitat vrajiti la ziare si reviste cu Tovarasul, la carnete de student si cravate de pionier, la radiouri, pick-up-uri si televizoare-fara semnal; ne-am uitat la sticle de lapte si iaurt si ne-au trecut fiori la cele de Ci-Co si Pepsi, privind mai putin incrancenati la o istorie trista, dar sinonima cu copilaria noastra.
Am mers apoi la ICR, unde am contribuit si eu la expozitia “Bucurestiul fiecaruia”, cu trei poze pe care le-am facut caselor vechi de pe strada mea cu cateva zile inainte de a fi demolate; a fost felul meu de a aprinde o lumanare pentru vechiul Bucuresti care trage sa moara.
La Institutul Polonez, dupa ce ne-am simtit urmariti trecand pe langa doua ecrane pline de ochi, ne-am strans, alaturi de alti vreo 50 de oameni, pe peluza intima din spate, marginita de visini si inconjurata de iedera, lasandu-ne invaluiti de acordurile ba vesele, ba melancolice, a doua acordeoane. Doar cerul brusc intunecat ne-a trezit din reverie si am scapat ca prin urechile acului de furtuna, refugiindu-ne in masina.
Si desi am gasit un loc de parcare chiar la Biserica Rusa din spatele statuilor de la Universitate, tot ne-am udat pana la piele in cursul sprintului de zece metri de la masina pana la Centrul Ceh. Nu stiu daca teribila aglomeratie de acolo se datora situarii ultra-centrale a sediului, furtunii sau berii care curgea si ea rauri-rauri. In orice caz, noi am gustat putin din ciocolata oferita de delegatia Wallonia-Bruxelles, servita ceremonios si atat de buna, incat iti venea sa mai ceri folosind vechiul text cu “fratele de acasa”. Am admirat si expozitia de marionete si ne-am promis sa cautam filmul “Piratul”, am vizionat inceputul unui film de animatie in Sala Mare dupa care, cand s-a mai domolit furtuna, am pornit spre British Council.
Aici, cum ne si asteptam, oamenii nu erau deloc impresionati de ploaie, distrandu-se teribil la jocuri Wii si mancand inghetata pe saturate, desi numai de caldura nu te puteai plange. Ajunseseram din pacate prea tarziu ca sa mai putem cumpara carti in engleza la preturi reduse, iar sala in care se descifrau tainele astronomiei era mult prea aglomerata; ne-am promis insa sa revenim cat de curand si ne-am indreptat spre ultima statie a calatoriei noastre- Institutul Francez, aflat la o aruncatura de bat.
Pe Bulevardul Dacia, vis-à-vis de Ioanid, vechea mea cunostinta din timpul liceului era luminata feeric si imbracata in straie de sarbatoare. Am trecut prin fata hortensiilor imbujorate si am admirat cu regret in Atrium ramasitele inventivului Bufet plutitor, reprezentat de baloane de care candva atarnasera cine stie ce bunatati. Am admirat apoi incantati bufetul impodobit cu minitarte de fructe, quiche si vinuri si am iesit pe terasa din spate, unde am rasfoit carti de bucate, antologii de branzeturi si romane clasice, toate aduse de Carturesti. Obositi dar fericiti, ne-am retras spre casa pe ritmurile latino de la Balul gurmanzilor si-n aroma innebunitoare a unei paella cu fructe de mare in curs de preparare.
Noaptea a mai continuat o vreme si dupa ce noi am plecat, cu alte pasari de noapte zburand dintr-un centru-n altul, in ciuda ploii si a sirenelor de pe masinile de pompieri. A fost, dupa Noaptea Muzeelor, inca o ocazie sa lasam totul si sa iesim din case; si oricat de tare-ar fi lovit Criza in bugetul nostru de calatorie, noi putem spune cu mana pe inima ca vara asta am vazut aproape toata Europa.
luni, 29 iunie 2009
vineri, 26 iunie 2009
si n-o sa se mai intoarca vreodata
Apar din cand in cand niste zile care te izbesc in cap de la primele ore ale diminetii, de nu-ti mai vine sa mergi la spital sa te cauti, nu-ti mai trebuie nici Noaptea Institutelor, nici sa mergi la mare, nimic.
Astazi, cu un minut inainte sa sune alarma de la telefon, m-a trezit tot telefonul, dar cu bazaitul purtator de mesaj: “A murit Michael Jackson, d inima”.
La tv e invitat un prezentator de stiri de seara care-si mai da uneori cu parerea despre avioane, veliere, ciclism si, acum, despre muzica. “Sa nu uitam totusi de scandalurile de pedofilie in care a fost implicat.” Sa nu uitam? Dar ce, s-a mai vorbit in ultima vreme despre altceva? Omul asta si-a petrecut patruzeci de ani din existenta in lumina reflectoarelor flamande, si-a trait viata in vazul nostru, al tuturor; iar noi, dupa o vreme de simpla uluiala in fata talentului sau, am ales, inmocirliti cum suntem in mediocritatea noastra, sa radem de el, sa-i judecam si sa-i maimutarim viata chinuita. Sa nu ne facem iluzii, asadar: nu el, ci noi si lumea-n care traim avem chipul desfigurat- de uratul din noi. In dimineata asta m-am simtit, pentru mine si pentru noi toti, groaznic de murdar.
Astazi, cand povestea lui se incheie, imi aduc aminte cum a-nceput totul in familia noastra; acum saptesprezece ani, urmarindu-l la televizor, fratele meu sa ridica din fotoliu si declara cu emfaza: “mi-am gasit idolul!” Si momentul e catusi de putin ridicol, el fiind inceputul iubirii sale pentru muzica, iubire care l-a lasat pe MJ in urma si s-a indreptat apoi spre Queen, Nirvana, The Doors, Led Zeppelin si multi altii. Dar chiar si acum, frati-miu are pe iPod o bijuterie de melodie de-a lui, din vremea Jackson Five- “ABC”.
Eu unul n-am fost niciodata un fan Michael Jackson. Si de multa vreme, fie la radio, fie la tv, schimbam postul cand dadeam de vreo melodie de-a lui. Astazi insa, in masina, i le-am ascultat pe toate cate i-au fost difuzate, de la un capat la altul. E cel mai bun omagiu pe care stiu sa i-l aduc.
Astazi, cu un minut inainte sa sune alarma de la telefon, m-a trezit tot telefonul, dar cu bazaitul purtator de mesaj: “A murit Michael Jackson, d inima”.
La tv e invitat un prezentator de stiri de seara care-si mai da uneori cu parerea despre avioane, veliere, ciclism si, acum, despre muzica. “Sa nu uitam totusi de scandalurile de pedofilie in care a fost implicat.” Sa nu uitam? Dar ce, s-a mai vorbit in ultima vreme despre altceva? Omul asta si-a petrecut patruzeci de ani din existenta in lumina reflectoarelor flamande, si-a trait viata in vazul nostru, al tuturor; iar noi, dupa o vreme de simpla uluiala in fata talentului sau, am ales, inmocirliti cum suntem in mediocritatea noastra, sa radem de el, sa-i judecam si sa-i maimutarim viata chinuita. Sa nu ne facem iluzii, asadar: nu el, ci noi si lumea-n care traim avem chipul desfigurat- de uratul din noi. In dimineata asta m-am simtit, pentru mine si pentru noi toti, groaznic de murdar.
Astazi, cand povestea lui se incheie, imi aduc aminte cum a-nceput totul in familia noastra; acum saptesprezece ani, urmarindu-l la televizor, fratele meu sa ridica din fotoliu si declara cu emfaza: “mi-am gasit idolul!” Si momentul e catusi de putin ridicol, el fiind inceputul iubirii sale pentru muzica, iubire care l-a lasat pe MJ in urma si s-a indreptat apoi spre Queen, Nirvana, The Doors, Led Zeppelin si multi altii. Dar chiar si acum, frati-miu are pe iPod o bijuterie de melodie de-a lui, din vremea Jackson Five- “ABC”.
Eu unul n-am fost niciodata un fan Michael Jackson. Si de multa vreme, fie la radio, fie la tv, schimbam postul cand dadeam de vreo melodie de-a lui. Astazi insa, in masina, i le-am ascultat pe toate cate i-au fost difuzate, de la un capat la altul. E cel mai bun omagiu pe care stiu sa i-l aduc.
vineri, 19 iunie 2009
Asteptarea
Incepi sa nu-l mai scapi din ochi, sa-l iei cu tine peste tot: la masa, la toaleta, la dus; daca esti undeva si-ti dai brusc seama ca nu-i langa tine, lasi totul si te-apuci sa-l cauti, zguduit de presimtiri dureroase. Cand iesi din casa, isi are locul lui bine stabilit; buzunarul stang s-a cascat deja putin in locul unde-l tii- ce daca cica radiatiile fac rau la prostata? ; coapsa stanga iti semnaleaza de cum iesi pe usa daca l-ai uitat, la fel cum cea dreapta sesizeaza lipsa cheilor sau pieptul pe cea a portofelului din buzunarul interior al hainei. Il incarci mai des ca inainte, ca cine stie pe unde mergi si cat timp stai; dar ai grija sa nu-l lasi pe vibrat, ca daca suna cat e-n priza, n-auzi. Il pui langa tine pe perna noaptea si-ai accepta fericit o tumoreta -operabila- pe creier, numai sa te sune. Dar nimic..
Tresari la orice apel primit, dar cand vezi pe ecran cine e de fapt, raspunzi plictisit, fara chef- la capatul celalalt starnesti surpriza si stanjeneala cu dezamagirea ta. Ti-ai setat optiunea apel in asteptare, dar preferi sa grabesti cat mai tare discutiile, sa eliberezi linia. Factura o platesti pe net, dinainte s-ajunga plicul acasa-daca te decupleaza hamesitii aia? Din timp in timp, cand simti ca explodezi, te suni singur sa vezi daca nu cumva zice ca esti ocupat. In aglomeratii, asaltat de zgomote, ai halucinatii, ti se pare ca-l auzi daca-i dat tare sau ca-l simti vibrand daca-i pe discret si-l scoti repede ca sa vezi cine e. Dar nimic..
Incepi apoi sa crezi in telepatie, in forte magice; te gandesti ca de fapt ai procedat gresit de la-nceput. Daca iti doresti prea mult un lucru, iti sperii norocul, prezenta ta continua langa aparat goneste fix ce iti doresti sa se produca. Asa ca-ncepi sa te controlezi, incerci sa nu te mai gandesti. Iei distanta, ca sa-ti momesti sansa. Il lasi in camera, iar tu te duci in sufragerie, la tv; sau te duci la masa; sau prin curte; sau pana la coltul strazii; sau pana la piata, sa iei ziarul. Cu cat pleci mai departe, cu-atat esti mai sigur de reusita. Cand te-ntorci, te uiti asa, de la distanta, cu coada ochiului, intamplator, cat pe tine te preocupa de fapt altceva.. Tot nimic..
Si apoi intelegi in fine- tu nu poti sa faci nimic. N-o sa sune.
Tresari la orice apel primit, dar cand vezi pe ecran cine e de fapt, raspunzi plictisit, fara chef- la capatul celalalt starnesti surpriza si stanjeneala cu dezamagirea ta. Ti-ai setat optiunea apel in asteptare, dar preferi sa grabesti cat mai tare discutiile, sa eliberezi linia. Factura o platesti pe net, dinainte s-ajunga plicul acasa-daca te decupleaza hamesitii aia? Din timp in timp, cand simti ca explodezi, te suni singur sa vezi daca nu cumva zice ca esti ocupat. In aglomeratii, asaltat de zgomote, ai halucinatii, ti se pare ca-l auzi daca-i dat tare sau ca-l simti vibrand daca-i pe discret si-l scoti repede ca sa vezi cine e. Dar nimic..
Incepi apoi sa crezi in telepatie, in forte magice; te gandesti ca de fapt ai procedat gresit de la-nceput. Daca iti doresti prea mult un lucru, iti sperii norocul, prezenta ta continua langa aparat goneste fix ce iti doresti sa se produca. Asa ca-ncepi sa te controlezi, incerci sa nu te mai gandesti. Iei distanta, ca sa-ti momesti sansa. Il lasi in camera, iar tu te duci in sufragerie, la tv; sau te duci la masa; sau prin curte; sau pana la coltul strazii; sau pana la piata, sa iei ziarul. Cu cat pleci mai departe, cu-atat esti mai sigur de reusita. Cand te-ntorci, te uiti asa, de la distanta, cu coada ochiului, intamplator, cat pe tine te preocupa de fapt altceva.. Tot nimic..
Si apoi intelegi in fine- tu nu poti sa faci nimic. N-o sa sune.
miercuri, 17 iunie 2009
BookFest- teorie si practica cap.II
Ajuns in sfarsit, am gasit un loc de parcare foarte aproape de complex- sa ajung mai usor cu pungile grele la intoarcere. La intrarea in primul pavilion am primit un flyer cu schema standurilor si alte informatii, binevenit daca esti cu desavarsire lipsit de simt de orientare. Intrarea e libera, cum ma si asteptam, desi in masina auzisem la EuropaFM ca ar costa 5 lei -trezirea, baieti!!
Evenimentul mi s-a parut un pic trist si desi Valentina mi-a explicat la telefon starea prin faptul ca nu era si ea langa mine, nu era complet adevarat. Poate-i faptul ca spre deosebire de Gaudeamus-ul din toamna, BookFest-ul nu se tine in Pavilionul Central? Habar n-am. Dar am avut cateva nemultumiri: faptul ca cei de la standuri nu aveau sa-ti dea rest, sau ti-l dadeau dupa rotunjiri generoase care muscau din reducerile afisate; apoi- reducerile foarte mici facute de edituri mari precum Humanitas sau Rao; probabil ca actorii mari din domeniu nu mai considera necesar sa-si scada preturile ca sa atraga oamenii- in schimb cei mici incearca sa-si faca loc cu niste promotii foarte interesante, pentru cine are ochi si pentru ei; la unele edituri chiar notabile- precum Cartier si mai ales Art- nu erau afisate preturile, incat, daca te interesau pe rand 10 titluri trebuia de 10 ori sa intrebi pe cineva cat costa; apoi-faptul ca unele standuri nu erau complet aranjate pana la ora la care ajunsesem eu, adica 12, (in conditiile in care ei aveau acces in pavilioane dinaintea deschiderii pentru public) mi se pare chiar o lipsa de respect pentru oamenii care au venit chiar la deschiderea Targului si care nu se vor putea reintoarce in alte zile.
Si acum, sa fac lista cumparaturilor: un micut ghid al Stockholmului dela editura Vremea, o carte pe care n-o stiam, "Sub ghetar", a unui islandez de Nobel, dela Niculescu; "Insula preafericitilor" a lui Strindberg si "Baietii teribili" de la Humanitas, doua ghiduri alimentare de la Litera; apoi o carte luata-ntr-o doara de la Nemira- "Iubire etc." de Julian Barnes, iar de la Cotidianul- "Fii si indragostiti" si proaspat aparuta "Tess d'Urberville"; de la Rao am luat "Viata de caine" si nou-nouta "Hotel Pastis", ambele de Peter Mayle (mentiune speciala pentru ei- se poate plati cu cardul), iar de la Aquila '93 un mare ghid al Suediei (cu o reducere semnificativa fata de oras) si "Cele mai cunoscute 50 de romane ale Secolului XX"; un joculet de inteligenta de la standul IQGames pentru Valentina, da' sa nu-i spuneti; iar de la Carturesti- unde mi-am facut de cap dupa ce am efectuat un prim drum pana la masina si am gasit si un bancomat care sa-mi suplimenteze fondurile-un DVD cu "Pentru cine bat clopotele" dupa Hemingway, un set de semne de carte si o lupa flexibila de carte-ambele pentru taica-miu caruia ii plac gadgeturile si o carticica cu tabele cu glucidele si grasimile din mai toate alimentele. Nota de plata (sau, cum i se spune pe frantuzeste, la douloureuse) pentru acest dezmat? 330 de lei, asta in conditiile in care oricum imi iau carti saptamana de saptamana, in restul anului.
Ajungand acasa si comparand lista din mintea mea de dinaintea plecarii cu achizitiile concrete, am tras ultimele concluzii: la astfel de chestii mergi cu lista scrisa, cu bani potriviti si fara card!
Evenimentul mi s-a parut un pic trist si desi Valentina mi-a explicat la telefon starea prin faptul ca nu era si ea langa mine, nu era complet adevarat. Poate-i faptul ca spre deosebire de Gaudeamus-ul din toamna, BookFest-ul nu se tine in Pavilionul Central? Habar n-am. Dar am avut cateva nemultumiri: faptul ca cei de la standuri nu aveau sa-ti dea rest, sau ti-l dadeau dupa rotunjiri generoase care muscau din reducerile afisate; apoi- reducerile foarte mici facute de edituri mari precum Humanitas sau Rao; probabil ca actorii mari din domeniu nu mai considera necesar sa-si scada preturile ca sa atraga oamenii- in schimb cei mici incearca sa-si faca loc cu niste promotii foarte interesante, pentru cine are ochi si pentru ei; la unele edituri chiar notabile- precum Cartier si mai ales Art- nu erau afisate preturile, incat, daca te interesau pe rand 10 titluri trebuia de 10 ori sa intrebi pe cineva cat costa; apoi-faptul ca unele standuri nu erau complet aranjate pana la ora la care ajunsesem eu, adica 12, (in conditiile in care ei aveau acces in pavilioane dinaintea deschiderii pentru public) mi se pare chiar o lipsa de respect pentru oamenii care au venit chiar la deschiderea Targului si care nu se vor putea reintoarce in alte zile.
Si acum, sa fac lista cumparaturilor: un micut ghid al Stockholmului dela editura Vremea, o carte pe care n-o stiam, "Sub ghetar", a unui islandez de Nobel, dela Niculescu; "Insula preafericitilor" a lui Strindberg si "Baietii teribili" de la Humanitas, doua ghiduri alimentare de la Litera; apoi o carte luata-ntr-o doara de la Nemira- "Iubire etc." de Julian Barnes, iar de la Cotidianul- "Fii si indragostiti" si proaspat aparuta "Tess d'Urberville"; de la Rao am luat "Viata de caine" si nou-nouta "Hotel Pastis", ambele de Peter Mayle (mentiune speciala pentru ei- se poate plati cu cardul), iar de la Aquila '93 un mare ghid al Suediei (cu o reducere semnificativa fata de oras) si "Cele mai cunoscute 50 de romane ale Secolului XX"; un joculet de inteligenta de la standul IQGames pentru Valentina, da' sa nu-i spuneti; iar de la Carturesti- unde mi-am facut de cap dupa ce am efectuat un prim drum pana la masina si am gasit si un bancomat care sa-mi suplimenteze fondurile-un DVD cu "Pentru cine bat clopotele" dupa Hemingway, un set de semne de carte si o lupa flexibila de carte-ambele pentru taica-miu caruia ii plac gadgeturile si o carticica cu tabele cu glucidele si grasimile din mai toate alimentele. Nota de plata (sau, cum i se spune pe frantuzeste, la douloureuse) pentru acest dezmat? 330 de lei, asta in conditiile in care oricum imi iau carti saptamana de saptamana, in restul anului.
Ajungand acasa si comparand lista din mintea mea de dinaintea plecarii cu achizitiile concrete, am tras ultimele concluzii: la astfel de chestii mergi cu lista scrisa, cu bani potriviti si fara card!
BookFest- teorie si practica cap.I
Cand se apropie un mare targ de carte precum BookFest incerc, cam cu doua saptamani inainte, sa-mi interzic sa mai iau alte carti, ca sa am un motiv sa merg pana la RomExpo si ca sa profit si de reduceri. Ar trebui sa merg prin librarii numai ca sa-mi fac niste liste pentru marele eveniment. Dar nu-i asa usor. Numai in ultima saptamana am calcat stramb de cateva ori; am fost atat de entuziasmat de aparitia la Rao, dupa un an-jumate de pauza, a unui nou titlu din seria de autor Steinbeck -"Perla"- incat am luat si editia in romana, si pe cea in engleza; in plus, cand sa achit la Libraria Engleza "Perla" in original, am dat la casa de o carte-"Grand Bazar Romania"- despre Romania si romani scrisa de un britanic iar ideea m-a prins, asa ca am cumparat din impuls; iar ieri, desi mergeam doar in recunoastere la Carturesti, tot m-am lipit de "Visul american" al lui Mailer, ce-i drept, la reducere. Cu alte cuvinte, nu ma pot abtine. Ajutor.
La BookFest trebuie sa mergi oricand, numai de vineri pana duminica nu. Pentru ca la sfarsit de saptamana este omor; afara abia mai gasesti loc de parcare, iar inauntru dai de o inghesuiala care te naduseste si te indispune, pentru ca nu mai poti sa vizitezi in liniste standurile, sa te uiti relaxat la carti; ajungi sa vrei sa pleci cat mai repede si sa te declari fericit cand iesi din nou afara, la aer. Asa ca eu am mers astazi, in prima zi; dar nu-mi pot urma sfatul pana la capat fiindca voi merge si sambata, ca sa o duc si pe Valentina, care munceste cat eu trandavesc printre carti.
Din Dristor pana la RomExpo am facut cu masina fix o ora; daca m-as fi grabit cu adevarat sau nu m-ar fi asteptat ceva placut la capatul drumului, as fi blestemat aglomeratia de pe Mihai Bravu, de pe Eminescu, de pe Polona, de pe Iancu de Hunedoara si de pe Aviatorilor; dar eu m-am multumit sa oftez dupa metroul din Paris, vechi de mai bine de 100 de ani si cu de zeci de ori mai multe statii decat ruda sa embrionara din Bucuresti; in plus am profitat de statul pe loc ca sa-mi recapitulez lista de potentiale achizitii -daca nu-ti faci asa ceva, esti pierdut, fiindca vei termina prin a cheltui mult mai mult decat ar fi fost cazul: m-am oprit asupra a doua titluri de la Rao si cate unuia de la Humanitas, Polirom, Paralela 45 si Cotidianul; in plus, voiam un ghid turistic al Suediei si urma sa-mi aleg una-doua carti de bucate si/sau despre alimentatia sanatoasa. Destul de cuminte, nu-i asa?
La BookFest trebuie sa mergi oricand, numai de vineri pana duminica nu. Pentru ca la sfarsit de saptamana este omor; afara abia mai gasesti loc de parcare, iar inauntru dai de o inghesuiala care te naduseste si te indispune, pentru ca nu mai poti sa vizitezi in liniste standurile, sa te uiti relaxat la carti; ajungi sa vrei sa pleci cat mai repede si sa te declari fericit cand iesi din nou afara, la aer. Asa ca eu am mers astazi, in prima zi; dar nu-mi pot urma sfatul pana la capat fiindca voi merge si sambata, ca sa o duc si pe Valentina, care munceste cat eu trandavesc printre carti.
Din Dristor pana la RomExpo am facut cu masina fix o ora; daca m-as fi grabit cu adevarat sau nu m-ar fi asteptat ceva placut la capatul drumului, as fi blestemat aglomeratia de pe Mihai Bravu, de pe Eminescu, de pe Polona, de pe Iancu de Hunedoara si de pe Aviatorilor; dar eu m-am multumit sa oftez dupa metroul din Paris, vechi de mai bine de 100 de ani si cu de zeci de ori mai multe statii decat ruda sa embrionara din Bucuresti; in plus am profitat de statul pe loc ca sa-mi recapitulez lista de potentiale achizitii -daca nu-ti faci asa ceva, esti pierdut, fiindca vei termina prin a cheltui mult mai mult decat ar fi fost cazul: m-am oprit asupra a doua titluri de la Rao si cate unuia de la Humanitas, Polirom, Paralela 45 si Cotidianul; in plus, voiam un ghid turistic al Suediei si urma sa-mi aleg una-doua carti de bucate si/sau despre alimentatia sanatoasa. Destul de cuminte, nu-i asa?
vineri, 12 iunie 2009
Bratara de aur
Zilele astea a aparut un nou spot cu sportivi romani celebri. Ideea de a folosi astfel de oameni nu-i deloc originala- ii vedem pe actualii si mai ales pe fostii nostri campioni in reclame pentru tot soiul de produse: bere, iaurt, aparate de ras, banci. La cat de frecvent le e folosita imaginea, ai crede ca Romania e un loc in care sportul este la putere iar sportivii sunt adevarate exemple, daca n-ai sti cat de sedentari si obezi suntem, de la copil la pensionar.
Dar ca sa revin, noul spot la care ma refer ar avea chiar o intentie nobila. Marii nostri sportivi sunt infatisati in ipostaze cu totul diferite de cele care i-au facut celebri: Gabriela Szabo sta cu nasul in calculator, Elisabeta Lipa este postarita, Nadia lucreaza intr-un hipermarket, Hagi zugraveste, Doroftei este mecanic, Nastase sta cu o boneta pe cap si orneaza un tort, iar Mutu este portar la un hotel. Totul ca sa ilustreze o campanie de sporire a atractivitatii sportului, desfasurata de Ministerului Tineretului, al carei slogan este "Lasa-ti copilul sa devina legenda". Acuma, poate caut eu nod in papura; dar mi se pare ca un astfel de spot poate fi un pic ofensator pentru diversele categorii profesionale redate. Pentru ca, desi nimic nu da senzatia de degradant sau urat, tot ansamblul- muzica, ambienta, atitudinea jucata cu mai mult sau mai putin talent- inspira melancolie sau chiar tristete. Tristetea ca uite, sunt un amarat de zugrav sau mecanic in loc sa fiu fotbalist sau gimnasta. Eu cred ca orice meserie are utilitatea ei, nu numai cea de bancher, inginer sau avocat; ca e nevoie si de postasi, si de maturatori, si de vanzatori si ca lipsa oricarei categorii ar dezechilibra societatea. Atata timp cat esti cinstit si bun la ceea ce faci, poti trai chiar zi de zi satisfactia jobului pe care-l ai si nu numai ca n-ai de ce sa te jenezi, dar te poti si mandri; iar eu unul ma adresez cu "dumneavoastra" si gunoierului, si doctorului. A fi anonim nu-nseamna ca esti ratat, iar vedete se viseaza zilele astea o gramada de figuri triste.
Repet, intentia e probabil buna, dar realizarea n-o gasesc deloc reusita si pare mai mult un efort de vizibilitate al unui minister proaspat reinfiintat. Noua insa ne lipsesc lucrurile palpabile, actiunile concrete: adevarate ore de educatie fizica in scoli, cu terenuri, echipamente si dusuri, parcuri cu alei nepietruite ca sa poti face jogging fara sa-ti rupi coloana, stadioane si sali polivalente moderne, unde spectatorii sa poata veni cu drag. Abia daca le-am avea pe astea si romanii ar fi tot indolenti, un spot de incununare ar avea un rost. Pana atunci, insa, la fel ca-n cazul altei campanii ce-i foloseste pe vesnicii Hagi, Nadia si Ilie-"Romania, the land of choice", totul e de fatada, forma fara fond. That's what we do best.
Dar ca sa revin, noul spot la care ma refer ar avea chiar o intentie nobila. Marii nostri sportivi sunt infatisati in ipostaze cu totul diferite de cele care i-au facut celebri: Gabriela Szabo sta cu nasul in calculator, Elisabeta Lipa este postarita, Nadia lucreaza intr-un hipermarket, Hagi zugraveste, Doroftei este mecanic, Nastase sta cu o boneta pe cap si orneaza un tort, iar Mutu este portar la un hotel. Totul ca sa ilustreze o campanie de sporire a atractivitatii sportului, desfasurata de Ministerului Tineretului, al carei slogan este "Lasa-ti copilul sa devina legenda". Acuma, poate caut eu nod in papura; dar mi se pare ca un astfel de spot poate fi un pic ofensator pentru diversele categorii profesionale redate. Pentru ca, desi nimic nu da senzatia de degradant sau urat, tot ansamblul- muzica, ambienta, atitudinea jucata cu mai mult sau mai putin talent- inspira melancolie sau chiar tristete. Tristetea ca uite, sunt un amarat de zugrav sau mecanic in loc sa fiu fotbalist sau gimnasta. Eu cred ca orice meserie are utilitatea ei, nu numai cea de bancher, inginer sau avocat; ca e nevoie si de postasi, si de maturatori, si de vanzatori si ca lipsa oricarei categorii ar dezechilibra societatea. Atata timp cat esti cinstit si bun la ceea ce faci, poti trai chiar zi de zi satisfactia jobului pe care-l ai si nu numai ca n-ai de ce sa te jenezi, dar te poti si mandri; iar eu unul ma adresez cu "dumneavoastra" si gunoierului, si doctorului. A fi anonim nu-nseamna ca esti ratat, iar vedete se viseaza zilele astea o gramada de figuri triste.
Repet, intentia e probabil buna, dar realizarea n-o gasesc deloc reusita si pare mai mult un efort de vizibilitate al unui minister proaspat reinfiintat. Noua insa ne lipsesc lucrurile palpabile, actiunile concrete: adevarate ore de educatie fizica in scoli, cu terenuri, echipamente si dusuri, parcuri cu alei nepietruite ca sa poti face jogging fara sa-ti rupi coloana, stadioane si sali polivalente moderne, unde spectatorii sa poata veni cu drag. Abia daca le-am avea pe astea si romanii ar fi tot indolenti, un spot de incununare ar avea un rost. Pana atunci, insa, la fel ca-n cazul altei campanii ce-i foloseste pe vesnicii Hagi, Nadia si Ilie-"Romania, the land of choice", totul e de fatada, forma fara fond. That's what we do best.
joi, 11 iunie 2009
Faith no more
Cand nu crezi in Dumnezeu, poti si trebuie sa crezi in altceva. Eu unul, de multi ani mi-am atarnat credinta in bunatatea omului; stiu ca suna naiv si pueril, dar asa e. Intotdeauna am crezut ca, in esenta, cu totii suntem buni si ca toate nenorocirile, suferintele sau certurile sunt doar rodul lipsei de comunicare; ca daca am petrece mai mult timp incercand sa cunoastem pe cel de langa noi, am ajunge sa-l intelegem, sa-i gasim motivatiile si sa-i pricepem actiunile. Mai am putin si termin o carte, "...sa ucizi o pasare cantatoare", in al carei personaj principal ma regasesc. Este vorba despre un barbat trecut de prima tinerete, Atticus Finch, un avocat care, intr-o Alabama inca ranita de Razboiul de Secesiune, isi invata de mici copiii sa se puna in pielea oamenilor a caror comportare n-o inteleg sau le pare incorecta; si nu numai ca asa ii sfatuieste, dar asa se si comporta, astfel ca intelege si accepta si comportarea rasistilor desi nu se numara printre ei, si a copiilor desi este adult, si a negrilor desi este alb, si a procurorului desi ii este adversar, si a celor saraci cu duhul desi este foarte citit.
Asa am incercat, chiar daca poate n-am reusit intotdeauna, sa fiu si eu- sa ma pun in locul celor cu care am intrat regulat sau intamplator in contact si care mi-au produs neajunsuri intr-un fel sau altul, cautandu-mi mie insumi defecte (am fost eu agasant, nu m-am exprimat bine) si lor scuze (sunt nervosi, sunt obositi, sunt bolnavi,au multe cap). Dar de la o vreme, mai ales in raport cu oamenii din orasul meu, atitudinea asta mi-a devenit tot mai greu de adoptat, rabdarea si intelegerea mi-au fost luate cu asalt pana s-au epuizat. Nu mai pot sa-i inteleg pe cei in mijlocul carora traiesc. Cu totii condamnam badarania- dar nu mai stim sa folosim "te rog", "multumesc", "buna ziua", "la revedere". Cu totii ne plangem de mizerie- dar ne e lene sa ne aruncam gunoiul din mana la primul cos. Infieram coruptia- dar nu pornim spre vreun ghiseu fara un plic la noi. Fugim de canicula, soare si praf- dar cum vrem un loc de parcare sau un mall, aprobam raderea copacilor. Suntem satui de traficul atat de aglomerat- dar urcam in masina si ca s-ajungem la coltul strazii. Ne dorim cu totii discutii rationale, cu argumente-dar intr-o polemica recurgem imediat la ironii si sarim cu invective.
Ieri ma plimbam pe Batistei; traversam o straduta cand, in mijlocul trecerii de pietoni, o masina (nu, de fapt-un om intr-o masina) a trecut in viteza pe langa mine. Cand, nevenindu-mi sa cred de ce-a fost in stare, l-am apostrofat-nu prea elegant, recunosc- el a dat in marsarier, a deschis geamul si a dezlantuit un potop de injuraturi la adresa mea. Adica nu "scuzati-ma, nu v-am vazut, sunteti bine?" ci "mortii ma-tii!". Intamplator l-am recunoscut, e un actoras de mana a doua caruia nici nu-i stiu numele, dar care intotdeauna imi inspirase un caracter rezonabil. Si pun pariu ca, alaturi de noi toti, s-a inflamat teribil acum un an, cand o afacerista a omorat o fata pe zebra pe Kisseleff.
Credinta mea in binele din fiecare om s-a cam risipit zilele astea. Mai sunt inca oameni buni printre noi- dar prostia, nesimtirea, lacomia, meschinaria, violenta, sunt coplesitoare la tot pasul si parca s-au transformat in valori. Este o lume de ipocriti, smintiti si schizofreni si ne meritam balamucul in care traim. Ne meritam soarta.
Asa am incercat, chiar daca poate n-am reusit intotdeauna, sa fiu si eu- sa ma pun in locul celor cu care am intrat regulat sau intamplator in contact si care mi-au produs neajunsuri intr-un fel sau altul, cautandu-mi mie insumi defecte (am fost eu agasant, nu m-am exprimat bine) si lor scuze (sunt nervosi, sunt obositi, sunt bolnavi,au multe cap). Dar de la o vreme, mai ales in raport cu oamenii din orasul meu, atitudinea asta mi-a devenit tot mai greu de adoptat, rabdarea si intelegerea mi-au fost luate cu asalt pana s-au epuizat. Nu mai pot sa-i inteleg pe cei in mijlocul carora traiesc. Cu totii condamnam badarania- dar nu mai stim sa folosim "te rog", "multumesc", "buna ziua", "la revedere". Cu totii ne plangem de mizerie- dar ne e lene sa ne aruncam gunoiul din mana la primul cos. Infieram coruptia- dar nu pornim spre vreun ghiseu fara un plic la noi. Fugim de canicula, soare si praf- dar cum vrem un loc de parcare sau un mall, aprobam raderea copacilor. Suntem satui de traficul atat de aglomerat- dar urcam in masina si ca s-ajungem la coltul strazii. Ne dorim cu totii discutii rationale, cu argumente-dar intr-o polemica recurgem imediat la ironii si sarim cu invective.
Ieri ma plimbam pe Batistei; traversam o straduta cand, in mijlocul trecerii de pietoni, o masina (nu, de fapt-un om intr-o masina) a trecut in viteza pe langa mine. Cand, nevenindu-mi sa cred de ce-a fost in stare, l-am apostrofat-nu prea elegant, recunosc- el a dat in marsarier, a deschis geamul si a dezlantuit un potop de injuraturi la adresa mea. Adica nu "scuzati-ma, nu v-am vazut, sunteti bine?" ci "mortii ma-tii!". Intamplator l-am recunoscut, e un actoras de mana a doua caruia nici nu-i stiu numele, dar care intotdeauna imi inspirase un caracter rezonabil. Si pun pariu ca, alaturi de noi toti, s-a inflamat teribil acum un an, cand o afacerista a omorat o fata pe zebra pe Kisseleff.
Credinta mea in binele din fiecare om s-a cam risipit zilele astea. Mai sunt inca oameni buni printre noi- dar prostia, nesimtirea, lacomia, meschinaria, violenta, sunt coplesitoare la tot pasul si parca s-au transformat in valori. Este o lume de ipocriti, smintiti si schizofreni si ne meritam balamucul in care traim. Ne meritam soarta.
marți, 2 iunie 2009
unSMART
Sunt un tip care-si achizitioneaza cel putin 7-8 carti pe luna, depinde de ce mai apare sau de ce interese noi imi descopar. Saptamana trecuta, cand incepe povestea de care vreau sa vorbesc, si-au facut intrarea in biblioteca mea, asteptand sa le vina mai devreme sau mai tarziu randul la citit, "Matusa Julia si condeierul", "Henry si June", "Generatia X", "Tropicul cancerului", si- luate de la anticarii de pe net- "Antonia mea" si "Racoarea tarmurilor". Evident ca la ritmul meu de lectura, de cam 30 de carti pe an, nu ajung sa le citesc prea curand, dar un lucru e clar- nu duc lipsa sau, cum ar zice tatal meu, nu-mi "curge mucul" dupa o carte.
La un post de radio care da o muzica pe gustul meu se desfasoara zilele astea o campanie cu numele "Nu-ti lasa mintea sa intre-n criza"; nu e un slogan prea bun, dar ma rog, nu toti copywriterii pot fi grozavi; cert este ca se pun niste intrebari de cultura generala la care daca raspunzi primesti niste premii. Vinerea trecuta ma plictiseam in masina intr-o coloana cand aud o intrebare careia ii stiu raspunsul; formez numarul pe care il tineam vag minte, raspunde o secretara, dau raspunsul, uraaaaa!, am castigat: doua carti de la Nemira si un abonament pe un an la "Observatorul cultural". Imi ia toate datele, "Observatorul cultural" o sa-l primesc acasa prin posta, cartile sa vin sa le iau de la sediu, Ion Mihalache 125, oricand intre 9.30 si 17; despre "Observatorul cultural" nu stiu -poate c-ar trebui- nimic, dar sper sa n-aiba legatura cu Antena 1, iar cartile nu se spune ce sunt ca sa-mi dau seama daca ma intereseaza; cert e ca eu de la Nemira am citit doar doua carti pana acum si ca pentru mine editura asta isi pastreaza un iz de literatura S.F dar, la naiba, oamenii-s draguti, calul de dar nu se cauta la dinti.. It's nice to win something.
Azi pornesc din Dristor si, in drum spre ai mei pe Eminescu, ma gandesc ce-ar fi sa trec pe la aia sa iau cartile, tot n-am nicio treaba; zis si facut- o iau pe Eminescu in sus, neasteptat de aglomerat; dupa Teatrul Metropolis aflu motivul- Strada Tunari s-a inchis pentru reparatii; fac multe giumbuslucuri si ies la Spitalul Grigore Alexandrescu si stau acolo vreo 10 minute ca sa ajung la Piata Victoriei; intru apoi pe Ion Mihalache- fostul 1 Mai- iar aici ma resemnez intr-un ritm de melc, pentru ca asta-i una din zonele Bucurestiului unde nesimtirea noastra, a soferilor, e exploziva. Ajung intr-un tarziu la locul respectiv, cer zapacit relatii la un domn de pe-acolo care ma indruma spre o secretara. Apuc doar sa spun "Buna ziua, am castigat un concurs..." iar ea da un telefon sa caute pe cine trebuie; dupa vreo 10 secunde imi spune "A, nu e nimeni acolo si nu stiu cand se intoarce. Trebuia si dumneavoastra sa dati telefon inainte."
Cu alte cuvinte eu sunt de vina, pentru ca nu stiam ca astea se fac cu programare, ca la doctor; eu sunt de vina, asa ca imi merit timpul pierdut si nervii lasati in trafic si merit faptul ca trebuie sa ma mai intorc o data; i-auzi, dupa ce ca noi suntem aia care-ti dam carti bai, prostule, ca sa ai ce sa citesti, mai ai si pretentii sa stam dupa fundul tau sa te-asteptam! 're-ai al dreacu' de pomanagiu, ca s-a umplut tara de voi!
M-am intors in masina si-am pornit spre casa-nici nu ma mai intorc, sa-si tina cartile cu Dune sau Alien sau ce naiba or fi. Dar imi pare ca, daca le e atat de greu sa se organizeze in jurul catorva amarate de carti, ar trebui sa se ingrijeasca de mintile proprii- ei chiar le-au lasat sa intre-n criza..
La un post de radio care da o muzica pe gustul meu se desfasoara zilele astea o campanie cu numele "Nu-ti lasa mintea sa intre-n criza"; nu e un slogan prea bun, dar ma rog, nu toti copywriterii pot fi grozavi; cert este ca se pun niste intrebari de cultura generala la care daca raspunzi primesti niste premii. Vinerea trecuta ma plictiseam in masina intr-o coloana cand aud o intrebare careia ii stiu raspunsul; formez numarul pe care il tineam vag minte, raspunde o secretara, dau raspunsul, uraaaaa!, am castigat: doua carti de la Nemira si un abonament pe un an la "Observatorul cultural". Imi ia toate datele, "Observatorul cultural" o sa-l primesc acasa prin posta, cartile sa vin sa le iau de la sediu, Ion Mihalache 125, oricand intre 9.30 si 17; despre "Observatorul cultural" nu stiu -poate c-ar trebui- nimic, dar sper sa n-aiba legatura cu Antena 1, iar cartile nu se spune ce sunt ca sa-mi dau seama daca ma intereseaza; cert e ca eu de la Nemira am citit doar doua carti pana acum si ca pentru mine editura asta isi pastreaza un iz de literatura S.F dar, la naiba, oamenii-s draguti, calul de dar nu se cauta la dinti.. It's nice to win something.
Azi pornesc din Dristor si, in drum spre ai mei pe Eminescu, ma gandesc ce-ar fi sa trec pe la aia sa iau cartile, tot n-am nicio treaba; zis si facut- o iau pe Eminescu in sus, neasteptat de aglomerat; dupa Teatrul Metropolis aflu motivul- Strada Tunari s-a inchis pentru reparatii; fac multe giumbuslucuri si ies la Spitalul Grigore Alexandrescu si stau acolo vreo 10 minute ca sa ajung la Piata Victoriei; intru apoi pe Ion Mihalache- fostul 1 Mai- iar aici ma resemnez intr-un ritm de melc, pentru ca asta-i una din zonele Bucurestiului unde nesimtirea noastra, a soferilor, e exploziva. Ajung intr-un tarziu la locul respectiv, cer zapacit relatii la un domn de pe-acolo care ma indruma spre o secretara. Apuc doar sa spun "Buna ziua, am castigat un concurs..." iar ea da un telefon sa caute pe cine trebuie; dupa vreo 10 secunde imi spune "A, nu e nimeni acolo si nu stiu cand se intoarce. Trebuia si dumneavoastra sa dati telefon inainte."
Cu alte cuvinte eu sunt de vina, pentru ca nu stiam ca astea se fac cu programare, ca la doctor; eu sunt de vina, asa ca imi merit timpul pierdut si nervii lasati in trafic si merit faptul ca trebuie sa ma mai intorc o data; i-auzi, dupa ce ca noi suntem aia care-ti dam carti bai, prostule, ca sa ai ce sa citesti, mai ai si pretentii sa stam dupa fundul tau sa te-asteptam! 're-ai al dreacu' de pomanagiu, ca s-a umplut tara de voi!
M-am intors in masina si-am pornit spre casa-nici nu ma mai intorc, sa-si tina cartile cu Dune sau Alien sau ce naiba or fi. Dar imi pare ca, daca le e atat de greu sa se organizeze in jurul catorva amarate de carti, ar trebui sa se ingrijeasca de mintile proprii- ei chiar le-au lasat sa intre-n criza..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
