Cartea de bucate

De mai multă vreme aveam de gând să fac pentru Valentina un album în care să-şi pună reţetele găsite altundeva decât în cărţile de bucate. Ideea a apărut când a început să-şi ia avânt culinar tot mai mare, să caute şi să încerce lucruri noi. Urma deci să fie un cadou drăguţ, dar şi un obiect cu rol de ordonare şi eficientizare a spaţiului, prea încărcat de ziare şi reviste. Cum la amânări mă pricep însă cel mai bine, au trecut mai multe săptămâni până să mă montez şi să mă pun pe treabă. A trebuit să-mi impun un termen-limită, reprezentat de o mică aniversare lunară, ca să intru-n priză.

Aşa că, după achiziţionarea materialelor care-mi mai trebuiau, mi-am pregătit cutterul şi prenadezul, rigla, echerul şi creionul ascuţit, m-am încins cu şorţul-amintire din State de la Wendy’s şi m-am apucat de..făcut prostii.

Această a doua carte făcută cap-coadă de mine, după cartea semnelor de carte, urma să aibă aceeaşi legătură japoneză, potrivită pentru un album. Am vrut totuşi să fac şi ceva special, şi anume, să înfrumuseţez coperta I cu o fotografie în acţiune a bucătăresei căreia îi era dedicat; poza respectivă am „developat-o” –sau cum s-o zice pentru cele digitale- am redus-o la dimensiunile dorite şi am plastifiat-o, după care am aşezat-o între cele două bucăţi de carton –cea de deasupra fiind decupată-n centru pentru a se vedea imaginea- care aveau să alcătuiască, lipite una peste alta, coperta cărţii. Am repetat procesul lipirii a două straturi de carton pentru a doua copertă şi cele două cotoare.

Pân-aici, toate bune. De aici încolo, am început să fac aproape toate greşelile pe care le puteam face. Când să învelesc coperţile, dimpreună cu cotoarele, în hârtia colorată, am constatat că era prea mică pentru a le acoperi cum trebuie-a trebuit aşadar să tai din coperţi, şi chiar şi-aşa nu prea mi-a ajuns. Apoi, după ce am lipit hârtia pe coperta I şi, cu mâini tremurânde, am decupat-o de deasupra ferestrei de carton unde era poza, am constatat că aşezasem cartonul invers decât trebuia; aşa că fie poza Valentinei urma să troneze pe prima copertă cu faţa în jos, fie albumul urma să aibă deschiderea pe stânga şi cotorul pe dreapta, fie fotografia trebuia pur şi simplu să rămână la sfârşit, pe coperta IV; nu mai era nimic de îndreptat, n-aveam nici timp sau răbdare s-o iau de la capăt, aşa c-a rămas cum a picat. Deşi m-am străduit să lucrez cât mai îngrijit, graba de a lipi hârtia de carton înainte ca prenadezul să se usuce m-a făcut să mânjesc coperta finală cu lipici; mai puţin decât dăţile trecute, dar la fel de frustrant. Cartoanele subţiri pe care aveam să le folosesc pe post de file ale albumului le-am tăiat, oricât de mult m-am străduit, la dimensiuni un pic diferite unul de celălalt; iar găurile date la capete, prin care urma să treacă aţa, nu se suprapuneau exact –fiindcă n-am avut inspiraţia şi răbdarea să fac un şablon; rezultatul a fost că filele n-aveau cum să se mai suprapună exact şi estetic.



Şi cu toate astea, la sfârşit, după multe ore de strădanie şi nervi, rezultatul final a fost neaşteptat de drăguţ, iar eu eram chiar fericit; am uitat de toată mizeria pe care am făcut-o în jurul meu, de braţele obosite şi degetele lipicioase de la prenadezul întărit şi-am putut să admir cu un pic de mândrie rezultatul minţii mele un pic prea avântate şi al mâinilor mele un pic prea nepricepute. Mi-am făcut un duş, am plecat la Valentina şi i-am dăruit albumul, pe care l-a primit cu bucurie şi care şi-a găsit repede un loc in bibliotecă, lângă cărţile de bucate de Sanda Marin şi Jamie Oliver. Iar reţetele care-şi aşteaptă rândul la bucătărie au început deja să-şi găsească locul printre filele lui. Uite cum, uneori, din multe greşeli, poate ieşi un lucru frumos.

Poveste de toamnă

In primii opt ani de viaţă, petrecuţi în Ploieşti, locul meu preferat era partea de bulevard ce se întinde între Gara de Sud şi Liceul Mihai Viteazul; oficial, se cheamă Independenţei, dar pentru mine are o denumire personală -Bulevardul Castanilor. De când mă ştiu, bulevardul este mărginit de nişte mici parcuri lunguieţe, cu băncuţe, peluze şi mai ales..castani. Imi aduc şi-acum aminte cu câtă veselie culegeam de pe jos castanele din care, împreună cu beţe de chibrituri, încercam fără prea mare succes să fac diverse figurine, aşa cum vedeam într-o cărticică pentru copii. Castana era, rând pe rând, proiectil, monedă, obiect de colecţie, jucărie, iar învelisul ei verde şi ţepos semăna cu un cap de buzdugan.

Probabil că începutul vieţii este cel care mi-a sădit admiraţia pentru copacul ăsta. In sufletul meu mă simt frate cu castanul, dac-aş fi un copac, castan aş fi. In fiecare primăvară mă bucur să-i văd florile aşezate în piramide mari, albe sau roşii; în fiecare vară întorc capul după copacii mari cu frunza deasă din Cişmigiu, din curtea liceului meu sau din grădinile caselor boiereşti; în fiecare septembrie aud frunzele foşnind şi castanele pocnind pe trotuar, printre ţipete amuzate de copii care bagă capul la cutie; în fiecare octombrie văd soarele bătând prin frunza galbenă şi subţire. An de an zâmbesc ca la un miracol descoperind câte un castan reînflorit toamna târziu, când frunzele i-au dispărut deja. Si tot mai des mă întristez văzând câte un vechi prieten dispărând ca să facă loc vreunei noi clădiri.

La fiecare început de toamnă culeg de jos prima castană pe care o văd; nu mai am timp să fac figurine, dar o ţin pe birou şi-o văd, de la o zi la alta, cum se transformă, pierzându-şi mărimea, luciul şi netezimea şi ajungând mică, ştearsă şi încreţită. Si aşa cum tot fac de 20 de ani încoace,o să asist şi de acum încolo la spectacolul nesfârşit al fraţilor mei, până când eu însumi voi ajunge un bătrânel ridat şi chircit ca o castană veche.

Capăt de linie

Cu toată goana mea din ultima vreme după autori nordici, mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc să-mi cumpăr şi apoi să citesc „Trăim numai o dată” a lui Vilhelm Moberg. Cauza era tocmai titlul, care s-a dovedit, de-ndată ce am început lectura, concordant cu tonul cărţii.

Un bărbat este prins între Suedia, ţara pe care a lăsat-o cu mult timp în urmă şi America, ţara în care trăieşte de atunci încoace; între zgomotul oraşului vremelnic şi freamătul oceanului etern; între viaţa care s-a scurs şi puţinul pe care-l mai are de trăit. Este un om care, ajuns în amurgul existenţei fără realizări, fără cămin şi fără familie, îşi contemplează cu nelinişte scurtul viitor care i se întinde în faţă şi priveşte spre trecut ca să-şi explice prezentul.

Rememorează copilăria şi adolescenţa marcată de moartea, la 19 ani, a fratelui mai mare care, ca să-şi asculte tatăl, trebuie să-şi incalce propriile principii; care respectând a patra poruncă a unei credinţe care nu mai e a lui, îşi neagă adevăratele convingeri şi plăteşte cu viaţa. Moartea fiinţei celei mai apropiate declanşează ruptura de părinţi, de ţară şi de credinţă, în locul căreia nu pune însă nimic; astfel că, departe de a deveni omul care se visa, el ajunge un dezrădăcinat nemulţumit de viaţa sa, eşuând lamentabil ca părinte, soţ şi antreprenor. Abia târziu ajunge să-şi inţeleagă şi să-şi aprecieze părinţii, cu lumea restrânsă şi visurile mărunte, cu filozofia arhaică şi simplă, care i-a trecut insă neabătuţi prin viaţă. Eşecurile ce i-au marcat viaţa îi alimentează frica de momentul morţii, în faţa căreia ar vrea să stea precum tatăl său, cu care se împacă înainte de a-l petrece pe lumea cealaltă.

„Intrase în somnul cel fără de sfârsit. Nimic nu trăda că se luptase cu Moartea; se întâlniseră doar- şi se înţeleseseră.
Nu-mi doresc altceva decât să pot muri aşa cum a murit tata: cu aceeaşi seninătate netulburată, aşa cum frunza veştedă se desprinde de pe ramură şi, încetişor şi tăcut, cade pe pământ.”

O carte cutremurător şi minunat scrisă despre ratare, regret şi moarte- cele mai groaznice lucruri despre care se poate scrie.

Brutarul

Poate că e datorită multelor expresii pe care le aud sau, mai rar, le folosesc –„pâinea noastră cea de toate zilele”, „dă-mi şi mie să-mi iau o pâine”, „aduce pâinea-n casă”, „pâine şi circ”, „are pâinea şi cutitul”- şi care şi-or fi croit incet-incet drum in mentalul meu; sau poate o fi imaginea bunicii mele frământând aluatul, a tăviţelor puse la cuptor, mirosul proaspăt şi gustos care mă făcea să tremur de nerăbdare. Cert este că acum câteva săptămâni, când am aflat că la Violeta’s vintage kitchen se ţine un atelier de făcut pâine, m-am şi hotărât să mă inscriu.

Lunea care a trecut, când am intrat la ora 6 seara in micul restaurant de la intersecţia Calderon cu Batişte, pe câteva măsuţe din faţă erau pregătite deja ingredientele pentru cursanţi: făină, apă, lapte, ulei, gălbenuş bătut cu lapte, sare, un pliculeţ de drojdie, un pliculeţ de miere, salvie şi praf de usturoi, seminţe şi fulgi de ovăz; iar pe fiecare scaun ne aştepta câte un şorţ de gătit. După o mică aşteptare, a venit şi Violeta; deşi ar fi trebuit să fim mai mulţi, in afară de mine nu mai venise decât o fetiţă cu mama ei-mai bine aşa, voi avea parte de mai mult ajutor.

Am cernut făina, ocazie cu care am şi suferit prima accidentare- m-am inţepat sub unghie intr-o sârmuliţă; am pus făina-n cerc, iar in interiorul lui am aşezat sarea, mierea –pentru drojdie, ca s-o „activeze”, ce-o fi-nsemnând asta- şi doua linguriţe de drojdie; am turnat un pic de lapte deasupra, am amestecat, după care am inceput incet-incet să inglobăm făina; după ce-am terminat laptele, am continuat cu apa. După cum ţineam minte de la prima şi singura dată când am facut cozonaci, sub supravegherea bunicii, partea asta cu aluatul e cea mai grea; te mozoleşti in ultimul hal, de-aia e recomandat să frămânţi cu podul palmei, nu cu degetele; de multe ori ai impresia că ai mai mult aluat pe mâini decât pe masă şi ţi se pare că n-o să-i dai niciodată de capăt. Aici insă işi intra in rol Violeta, cu sfaturi productive sau direct cu intervenţii prompte, totul cu mare calm şi cu asigurări că totul merge cum trebuie. Când a incetat să se mai lipească, aluatul era gata- l-am tăiat in cruce şi l-am lăsat, bine infofolit, la crescut.

In acest răstimp am luat cina- inclusă in pretul cursului- la o măsuţă aflată in mica şi intima curte interioară a restaurantului. Aerul era curat şi liniştit, mâncarea era bună, iar eu-entuziasmat de cum imi petreceam seara. După vreo jumătate de oră, aluatul era crescut şi gata de lucru-l-am intins, am presărat in el salvia şi praful de usturoi; asta era combinaţia de arome aleasă de Violeta, dar posibilităţile se pare că-s nelimitate: oregano, măsline, cartofi, morcovi- imaginaţie şi timp să ai. L-am luat din nou la frecat şi am ascultat sugestiile legate de forma pe care aş putea să i-o dau: pâine mare şi rotundă, chifle, baghete, pâine impletită şi câte şi mai câte. Pe mine personal, la prima incercare, mă interesa mai mult gustul decat aspectul, insă am ales până la urmă să rulez şi să-ntind aluatul, după care l-am impletit. Precursorul de pâine astfel obţinut l-am aşezat in tava tapetată cu unt şi pudrată cu făină; mi-am inmuiat apoi degetele in gălbenuşul bătut cu lapte şi am uns aluatul, apoi am presărat seminţele şi fulgii de ovăz pe deasupra..şi gata! Pâinea a mai stat o vreme la dospit, după care Violeta a băgat-o in cuptor.

Au mai trecut astfel vreo 30-40 de minute; afară se inserase deja, in curte se aprinseseră lumânărele. Eu am rămas insă inăuntru de data asta, la o măsuţă din spate, citind dintr-o carte, la o ceaşcă de cappucino. Lângă mine cânta Mark Knopfler, lent şi melancolic. Si cum stăteam aşa, având curticica intr-o parte şi restul bistroului in cealaltă, cu feţele de masă in carouri, cu mirosul bun de mâncare şi cu cărţile de pe etajere, mă simţeam ca intr-o casă de om; şi mă simţeam bine.

Intr-un final, pâinea a fost gata. Era fierbinte şi inmiresmată de la aromele din ea, rumenă şi frumoasă. Mai frumoasă a fost a colegelor mele de curs, care au şi câştigat un premiu- un tort făcut de Violeta. N-am insă niciun regret, dimpotrivă- am făcut pâine pentru prima oară in viaţă şi am petrecut o seară excelentă. Si mă intreb deja la care din celelelate cursuri mă voi mai duce.

Katarina

Katarina este, cum se zice, un cetăţean al lumii. Este nemţoaică, a studiat în Olanda, a lucrat câţiva ani în Egipt, are un prieten francez cu nume şi origini ruseşti şi de curând a vizitat-o pe buna ei prietenă Valentina, în România. Pe lângă limba maternă ştie şi olandeza, cu mama Valentinei, pe care a reîntâlnit-o la munte după 4 ani, s-a conversat în franceză, iar cu noi doi- într-o engleză excelentă, mai bună decât a noastră.

Eu am cunoscut-o şi am apucat să vorbesc un pic cu ea vineri seara, când am luat-o de la aeroport şi din nou luni după-amiază, în ultima ei zi aici, după ce s-a întors din week-endul de la Buşteni. A ieşit zâmbitoare de la metrou din Romană, scuzâdu-se pentru întârziere- la Dristor nu erau indicatoare care s-o ghideze cum trebuie. O duc în Ioanid, ne aşezăm pe o bancă şi stăm la taclale.

Imi recomandă un autor danez când află că-mi place literatura scandinavă; îmi dă sfaturi despre mastere în străinătate. Observă şi ea că România pare schimbată doar la suprafaţă. Discutăm puţin despre politică- eu îi zic că nu mă mai interesează şi că nu mă mai uit la ştiri, ea-mi spune că votează cu ecologiştii, în parte şi pentru că ştie că nu vor ajunge la guvernare- aşa nu va avea procese de conştiinţă. Ne mutăm la o terasă din Grădina Icoanei şi ne continuăm discuţia. Are un foarte uşor şi melodios accent nemţesc şi e haios s-o auzi pronunţând într-o română perfectă „Dacia”, „Buşteni”, „Dristor”, „pui”. Aflu că ea e din Dresda; îmi trece prin minte să deschid o discuţie despre cum a fost distrus oraşul în război, dar mă gândesc că fie nu va avea ce să-mi spună fiindcă asta era cu vreo 35 de ani înainte de-a se naşte, fie că subiectul poate fi o rană moştenită şi de ea şi c-ar fi mai bine să nu zic nimic. In schimb putem discuta despre trecutul nostru similar în comunism. Si la ei erau cozi şi lipsuri, chiar dacă o duceau un pic mai bine fiindcă vesticii trebuiau să vadă în ei un model de succes socialist; ne amintim de Trabant şi Moskvici şi de viaţa de pionier- ei aveau cravate albastre, pe cele roşii le căpătau prin liceu. După Reunificare, toată lumea plăteşte 1 sau 2% din salariu ca fond de solidaritate pentru Est; numai că vesticii nu prea ştiu că şi esticii plătesc, aşa că au resentimente. Esticii se plâng că salariile lor sunt mai mici cu 20%, dar nu pomenesc, spune ea, că şi costurile sunt mai mici. In orice caz, prejudecăţile îi rod încă pe nemţi, chiar şi după 20 de ani, iar ea de multe ori nu aminteşte că este din est, ca să nu işte discuţii; cam ca românii prin străinătate.
Ne ridicăm şi o luăm pe străzi spre Universitate. Vede şi ea blocurile pătrăţoase răsărite nefiresc dintre case vechi şi-şi aduce aminte că fac poze la ce-a mai rămas din ele. Mă plâng de obsesiile mele- traficul şi parcatul aiurea; să vezi cum e-n Cairo, zice ea- mda, dar noi ar trebui să ne comparăm cu Europa, nu cu Africa, fie ea şi de Nord. O las la staţia de metrou şi ne sărutăm pe obraji la despărţire.

Ne revedem câteva ore mai târziu, la Valentina; când se întorc de la restaurant, eu le aştept în glumă cu sare şi pâinea făcută de mine la un curs cu o oră mai devreme. Ea-mi spune că la ei asta aduc oaspeţii drept cadou de casă nouă. Bem bere –ea şi-o combină cu Prigat de vişine, o să-ncerc şi eu o dată-, ascultăm pe net un post de radio din Cairo –cu o selecţie muzicală neaşteptat de bună- şi ne uităm la televizor. Pe la 11 seara mă ridic şi-mi iau la revedere; ea ne invită s-o vizităm la anul la Dusseldorf, de acolo ajugem uşor in Olanda, iar până la Paris sunt 4 ore cu trenul.

A doua zi, s-a trezit la 4.30 dimineaţa şi a plecat spre Otopeni, lăsând în urma ei boarea lumii frumoase din care a lipsit pentru câteva zile. Katarina e un cetăţean al lumii- din România se duce înapoi la Dusseldorf şi după încă o zi la Stockholm, cu servicul.

Un bilet

Dragă şoferule,

Poate te superi că te abordez cu un bilet lăsat în geam..la urma urmei, nu ştiu nimic despre tine decât ce maşină conduci şi numărul ei, B-86-AIV, ceea ce poate fi destul de puţin; iar tu nu ştii nimic despre mine. Aşa, la repezeală, pot doar să-ţi spun că n-am mai nimic deosebit, nu-s diferit de alţii. Tocmai de-aia presupun că, la fel ca mine, când te duci prin alte ţări sau auzi poveşti de la alţii, îţi pare rău că nu e şi la noi la fel ca acolo; şi presupun că, la fel ca pe mine, zi de zi te deranjează câte ceva la Bucureştiul nostru. Eu mă gândesc că asta-i fiindcă regulile care în alte părţi sunt respectate, din frică, jenă, bun-simţ sau obişnuinţă, la noi sunt cu totul ignorate.

Uite, de pildă parcarea; în State erai prompt şi aspru amendat şi doar dacă la parcarea laterală nu aveai maşina în linie cu celalate- şi oamenii ştiau asta. Cu atât mai puţin deci ar fi blocat în întregime trotuarul; aşa cum ai făcut tu, acum. Astăzi, ca să-mi văd de drumul meu pe jos, a trebuit să te ocolesc şi să o iau pe stradă, printre maşini, unde nu mă simt chiar în siguranţă, fiindcă pur şi simplu nu e locul meu acolo. Eu înţeleg de ce tu parchezi aiurea, dar vreau să-nţelegi şi tu de ce pe mine mă deranjează chestia asta.Gândeşte-te numai cât de periculos este pentru un copil neatent, o mamă cu un căruţ sau un bătrân în baston să n-aibă pe unde trece; gândeşte-te măcar cum te-ai simţi să-i vezi pe cei dragi ţie în pericol sau chiar întâmplându-li-se ceva din cauza altora ca tine. Poate-s prea patetic pentru tine; atunci ia-o ca pe o chestiune de drepturi: pietonii au dreptul să meargă pe trotuar, iar tu îl încalci; sau ia-o ca pe o regulă de bun-simţ, care nu trebuie explicată prea mult: şoferii circulă pe carosabil, pietonii merg pe trotuar-atât e de simplu. Eu sunt şi şofer, ca şi tine, iar eu ţin seama de chestiile astea- din bun-simţ, dar şi pentru că n-aş vrea să fiu înjurat nici măcar în absenţa mea, fiindcă nu-mi convine să mă tem că-mi găsesc ştergătorul ridicat, parbrizul murdar de ou şi scuipat sau cauciucul dezumflat.

Nu sunt absurd, ştiu ce greu e cu locurile de parcare, dar uite, lasă-ţi şi tu maşina doar pe jumătate de trotuar, să putem şi noi să trecem. Imaginează-ţi cum ar fi dacă aş lua exemplu de la tine şi aş merge la pas pe mijlocul benzii de circulaţie- m-ai claxona, nu-i aşa? Ei bine, ăsta e claxonul meu. Te rog, mai gândeşte-te şi la alţii când conduci sau staţionezi; poate-aşa, încet-încet, se mai schimbă lucrurile şi pe la noi.

Ce ziceţi, o să se schimbe ceva?

Pis-pis-pis..

De vreo trei săptămâni încoace, casa noastră are un aer de bază militară: se fac instructaje, se ridică bariere de securitate, se schimbă plantoane, se organizează filtre, se fac inspecţii-surpriză sau anunţate, se dă raportul. Totul se desfăşoară în atmosferă de rigoare şi seriozitate, iar tensiunea poţi s-o tai cu cuţitul. Motivul acestei desfăşurări de forţe?- Pisica Ţipi a adus pe lume doi noi puişori; iar după primăvara nefericită în care mult iubita noastră Vera a dovedit că are totuşi instincte canine, nu sentimente omeneşti, hăcuind toată prima serie de cinci pisoiaşi nevinovaţi, nu mai riscăm nimic.

Într-o carte grozavă despre comportamentul animalelor, Konrad Lorenz rezerva un capitol obiceiului aparent curios al unor vieţuitoare mai mici şi slabe de a-şi face cuibul taman în imediata apropiere a casei animalelor de pradă; acolo însă puii ar fi cel mai în siguranţă din cauza, se pare, dorinţei prădătorului de a-şi asigura “liniştea cetatii”, inclusiv nevânând în apropierea propriei case. De asta mi-am adus aminte când ai mei, aducându-mă noaptea de la aeroport, mă informau că Ţipi a născut chiar sub cuşca Verei.

Ca să fie în siguranţă, culcuşul i-a fost pus la mansardă, unde câinii nu pot ajunge; numai ca Ţipi, zăpăcită, şi-a scăpat unul din pui de pe balcon când îl muta în gură dintr-un loc în altul; a scăpat nevătămat, însă frati-miu a pus punctul pe i: abia s-a născut, că a şi rămas cu doar 8 vieţi. După acest incident, le-am mutat cutia jos în sufragerie, astfel ca miracolul vieţii a-nceput să se desfăşoare sub ochii noştri. Cele două vietăţi, una tărcată, ca tânăra mamă şi una alb cu negru, semănând cu tatăl (sau cu unul din ei), au început să se transforme de pe o zi pe alta, ajungând încet-încet, de la aspectul nediferenţiat şi ambiguu de la început, la cel de pisicuţe in miniatură. Au început să-şi susţină greutatea capului, să meargă, chiar dacă nesigur şi cu lăbuţele răşchirate şi, mai nou, să-şi preia controlul codiţelor. Urechiuşele li s-au dezvoltat, iar ochişorii li s-au deschis, dezvelind nişte priviri albastre, curioase şi integrându-se astfel în spaţiul pe care înainte doar îl bănuiau, întunecat, înfricoşător şi impenetrabil. Au căpătat nişte voci slăbuţe şi caraghioase cu care-şi cheamă mama, care apare prompt hrănindu-i, curăţându-i şi încălzindu-i. După ce în primele vreo două săptămâni au dormitat liniştit mai tot timpul, epuizaţi de efortul propriei veniri pe lume, au inceput acum să se hârjonească, să se muşte-n joacă şi să se ia la trântă. Iar curiozitatea începutului îi cheamă în afara micului lor univers reprezentat de lădiţa de fructe care le e casă şi încearcă, fără prea mare succes dar cu perseverenţă, să escaladeze zidurile care-i despart de lumea largă.


Această poză participă la concursul Junkiethecat organizat de CeMerita.blogspot.com

Nu va mai lua probabil prea mult până îi vom inţărca; şi atunci vor începe să descopere cu uimire mai întâi casa, băgându-se pe sub paturi, intrând în dulapuri şi escaladând cuverturi, apoi curtea , jucându-se cu frunze, tăvălindu-se prin pământ şi căţărându-se în copaci. Şi toate astea le vor face sub privirile noastre încântate şi nu mai puţin curioase ca ale lor. Viaţa nu ţi-e niciodată săracă, atunci când ai animale-n casă.

Romania nefardata

Acum cateva luni, intr-un amplu reportaj despre potentialul turistic al Bucurestiului, o ziarista dadea pe langa Casa Poporului de niste turisti finlandezi. Intrebati ce impresii au, acestia au dat un raspuns absolut socant: "E un oras frumos, cu bulevarde mari, nu ca la noi, oamenii sunt asa de amabili, abia asteptam sa revenim aici!". Evident ca noi, cei care stim cat de imputit ne e orasul, ca oricat de mari ar fi bulevardele, tot nu fac fata traficului, ca e plin de nesimtiti si mitocani, ar trebui sa fim uluiti-cum era reporterita- de o astfel de opinie. Dar adevarul e ca parerea unui străin, in orice ţara s-ar afla, este una atunci cand este doar in trecere, ca simplu turist, si alta-cand este rezident in ţara respectiva. Opinia unui expatriat -mai ales din spatiul vestic- mi se pare cu mult mai interesanta, pentru ca este rezultatul comparatiei intre vieti, locuri si sisteme diferite. Iar cand opiniile -si circumstanţele de la care acestea pornesc- se desfasoara intre copertile unei carti, poate iesi ceva interesant.

Anul asta am citit cu placere, intre doua lecturi mai serioase, cartile a doi autori englezi -Peter Mayle si Stephen Clarke- stabiliti in Franţa -in Provence si respectiv, la Paris. Descrierea contactelor neasteptate cu birocratia, neseriozitatea, suspiciunea si fanfaronada bastinasilor este spumoasa, dar dublata si de admiratie pentru frumusetea locurilor si a climei, pentru obiceiurile sportive, culturale si mai ales gastronomice din Hexagon; aceste detalii specifice ţării si naţiei, dimpreuna cu vechea rivalitate anglo-franceza si cu stilul de umor britanic, dau nastere unui cocteil irezistibil, unui izvor de buna dispozitie.

Cam la asta ma asteptam si cand am cumparat "Grand Bazar Romania" a lui Mike Ormsby, un jurnalist britanic care, dupa ce-a locuit si lucrat in mai multe locuri de pe glob, a ajuns sa se stabileasca la noi. Credeam ca străinul va gasi un motiv de a râde sincer si indulgent de toate lucrurile care pe noi ne intristeaza si ne imbolnavesc de nervi; si credeam ca citind o asemenea carte, vom gasi din nou resurse sa ne lansam intr-un haz de necaz nu tocmai terapeutic, dar macar paleativ. Nu-i asa, însa. In locul umorului britanic am dat peste o luciditate occidentala neabatuta, care face un lung inventar al bolilor noastre ca naţie. Descopera rasismul, cultivat si de oamenii simpli, si de intelectuali, mâncătoria de la muncă sau din familie, nesimtirea- endemica si-n spatiul public, si intre patru pereti. Expune snobismul si dependenţa tâmpă de televizor si e socat de gălăgie si de nebunia din trafic. Experimenteaza pe propria piele birocratia si aberatiile vietii la bloc si se holbeaza-n hăul dintre conducatori si popor. Se impiedica de intoleranţa agresiva si de nepasarea fata de mediu si-l revolta mizeria si cruzimea fata de animale. Noteaza evolutia la suprafata a ţării, cu faţade noi si masini moderne, dar simte cum in spate stă tot mizeria si degradarea, poate sub alta forma, dar la fel de toxica. Ormsby zugraveste insa tot acest tablou intr-un stil obiectiv, fara rautate, fara incisivitate, fara sa "intre la rupere", asa cum poate te-ai astepta de la un tip cu trecut de ziarist, ci cu uimirea omului civilizat si chiar cu regret; pentru că in acelasi timp, ca intr-un fel de realitate paralela care a obosit sa o combata pe prima si incearca doar sa reziste, cunoaste si oameni buni si cumsecade -fosti studenti, muzicieni, vecini, taximetristi, barmani, pensionari- si locuri minunate precum Ardealul sau Cismigiul, toate astea fiind condamnate sa ramana insulite de frumos si normalitate in mijlocul nebuniei. Fara a da lectii sau a se pogorî cu solutii, el se alătură celor nemultumiti de prezentul nostru, ia parte la drama si dilema noastra. Si in timp ce tot mai multi dintre noi, dezamagiti si exasperati de tot ce ne-nconjoara, plecam spre zari mai frumoase dar si mai singuratice, poate ca luminiţa de speranta a cartii e constatarea ca acest român prin adopţie nu-si ia lumea-n cap, nu se resemneaza, ci rămâne, sfidand realitatea, pe poziţii. N-ar fi rau s-o facem si noi.

Recolta

Vinerea trecuta s-a desfasurat, in micuta curte a familiei Călin din centrul Bucurestiului, primul act din Culesul Viilor-2009. Corpul meu amortit tanjea dupa ceva lucru fizic, iar simturile-mi erau imbiate de vreme –pe atunci, inca frumoasa- si de mireasma ametitoare a strugurilor din ultimele zile, astfel ca am sunat mobilizarea. Ingrijorat de palmaresul nostru nu tocmai stralucit in culegerea fructelor –struguri, prune, visine- care ne cresc in gradină mai sus de lungimea bratului si alarmat de atacurile tot mai frecvente ale pasarelelor asupra boabelor purpurii, am ignorat faptul ca indeobste evenimentul asta ar trebui sa se desfasoare inspre sfarsitul lunii, am evaluat situatia si am facut planul de bataie; viţa noastra, care s-a bucurat de o oarecare ingrijire numai acum vreo 3 ani - cand a fost plantata si orientata ca directie de crestere- , dupa care-am cam lasat-o-n plata Domnului, se prezenta sub forma unei bolte umbroase aflate deasupra intrarii principale a casei, cu ramificatii de-o parte si de alta, mai sus de ferestre, la vreo 4-5 metri inaltime. Impreuna cu componenta feminina a familiei- bunica, mama, catelusele Vera si Cara si pisica Ţipi- am hotarat sa ma concentrez mai ales asupra extremitatilor, mai coapte datorita expunerii mai mari la soare, urmand ca bolta propriu-zisa, mai usor accesibila, sa faca obiectul unei sesiuni viitoare.

Inarmat cu o foarfeca de gradina, cu o galetusa si cu mult curaj, m-am suit pe scara si m-am pus pe treaba. Sarcina bunicii era sa pregateasca ladite si galeti in care sa varsam recolta, iar a mamei sa tina bine de scara-asta cand nu facea poze intru documentarea evenimentului. Ca un acrobat ma intindeam si ma invarteam pe scara, incercand sa nu las nimic sa-mi scape; foarfeca ţăcănea intruna, ciorchinii cadeau in galetusa; din cand in cand, in acompaniament de injuraturi frustrate, ratam tinta iar ciorchinele cadea pe ciment in curte, acolo unde Vera isi intra in atributii si hăpăia boabele imprăstiate-nimic nu se iroseste, avem un caine cu dietă echilibrata. Cand galetusa se umplea, i-o pasam mamei, care-o rasturna intr-una mai mare, dupa care mi-o returna. In aer pluteau cantece si voie buna, atmosfera era ca de munca patriotica. Am speriat un pic toti paianjenii care se credeau in siguranta la inaltime si am salutat un cuib de gugustiuc incropit intr-un coltisor. In elanul meu am mai ciupit si cablurile de telefon, internet si TV, spre infrigurarea bunicii care-si astepta telenovela-no harm done, totusi.

La final, dupa vreo ora si jumatate, cu bratele obosite si tricoul lipit de spate, admiram rezultatul: un lighean, o galeata si jumatate de ladita, in total, vreo 5 kilograme de struguri de un soi anonim, dar cu siguranta foarte aromat. Din ele au iesit, doua zile mai tarziu, vreo 4 litri si ceva de must delicios, absolut natural. Stand la masa si sorbind din pahare, cu totii ne-ndreptam gandurile spre anii ce urmeaza si la productia viitoare de vin...Château Călin.

Supa mica vs. micul mare

Aseara am mers cu Valentina la doua evenimente foarte diferite ca si continut, locatie, afluenta si rezultat.

In primul rand, la Tuborg Green Fest, in Parcul Izvor. Cap de afis erau Guano Apes, de care eu unul uitasem ca exista; insa inafara unei melodii si a solistei relativ atragatoare care stiu ca obisnuia sa alterneze cantatul cu urlatul din rarunchi, nu m-au interesat niciodata-deci nu pentru ei veneam, ci pentru Zdob si Zdub. Ei trebuiau sa intre la ora 19, noi am parcat undeva in spatele Primariei Bucurestiului pe la 19.15; de la distanta ii auzeam deja cantand cum ii stim, energici pe ritm de etno-rock. Pana am ajuns in Parc, pana ne-am orientat, pana am trecut de filtrul de securitate si ne-am gasit un loc in tarc la marginea multimii de oameni, era cam 19.30, iar la 19.40 au terminat-niciun bis, doar la revedere. In rest, privelistea obisnuita-mese de lemn, bere, mici si fum gros, la care s-a adaugat mult praf, acelasi de la concertul Madonnei; una peste alta, privind smocurile rare de iarba moarta, chiar nu-ntelegeam de ce i-o fi zicand „Green Fest”.

Am plecat fara regrete si am luat-o spre Parcul Tineretului. Aici se desfasura o chestie numita Urban Soup Night, despre care am aflat intamplator vineri-seara, de pe niste afise mititele din oras; era o actiune de strangere de fonduri pentru Spitalul de copii Grigore Alexandrescu, la schimb cu supa facuta la fata locului si sesiuni de dans irlandez. Chiar cand ajungeam noi si ne faceam micile donatii, prima serie de supa se termina; asta ne-a dat ocazia sa privim in jurul nostru: oamenii veniti pentru ocazia asta erau in mare parte tineri, bloggeri (aveau adresele imprimate pe tricouri), iar multi dintre ei se aveau atat de bine cu organizatorii incat cel mai probabil le erau prieteni-promovarea n-a fost suficienta ca sa atraga prea multi dinafara cercului, n-a existat un partener media puternic si probabil nici suprapunerea cu festivalul berii n-a ajutat.

Se faceau pregatiri pentru venirea dansatorilor. Bucatarii zumzaiau pe langa trei aragaze electrice, pe care se pregateau, in oale mari, trei feluri de supa: minestrone, thailandeza si de ceapa; tocau si marunteau legume pe care le adaugau din timp in timp in oale. Am remarcat cu bucurie ca degustarea o faceau de fiecare data cu linguri de unica folosinta, iar la fiecare ridicare a capacului, narile noastre frematau de placere si nerabdare.

Au aparut si dansatorii, doi baieti si vreo sapte fete care topaiau cu spatele drept, picioarele-ndracite si zambete frumoase pe feţe; dansau in perechi, se desparteau, se reuneau, pe ritmul muzicii irlandeze deopotriva melancolica si jucausa. Mai apareau si incurcaturi, alunecari sau dezechilibrari, dar mie astea mi-au sporit si mai mult admiratia; aplauzele au fost meritate. Intr-o pauza s-a auzit in fine anuntul bucatarului : „avem supăăă!”. Ne-am orientat catre supa de ceapa si cea thailandeza, pe care le-am primit aburinde in boluri branduite de polistiren. A urmat un sfert de ora de absoluta incantare; supele erau gustoase si aromate, mangaiau limba, gadilau cerul gurii si incalzeau stomacul-rareori mi-am insotit cina de atatea exclamatii entuziaste. Nu e deci de mirare ca pentru ultima portie de minestrone a serii bucatarul-sef a organizat o licitatie cu strigare, dezlantuind o confruntare acerba castigata de cel mai exaltat dintre gurmanzi, care a oferit 100 de lei noi-felicitari, rasete, aplauze. La final ne-am mai luat o portie generoasa de dans irlandez usor si vesel si ne-am retras multumiti spre casa.

Cu toate cele cateva balbaieli organizatorice, acest eveniment micut a pornit din sufletele catorva si asta l-a facut reusit, in ciuda bugetului cu siguranta redus si a expunerii aproape inexistente. A fost o ocazie -cum eu nu prea am mai cunoscut pana acum- de a reuni generozitatea, dansul, voia buna si mancarea gustoasa. Si uite cum, cel putin pentru doi tineri bucuresteni indragostiti, in aceasta seara de sambata, mai tare decat marele concert cu sprijin corporatist a fost un eveniment mic si intim ca un foc de tabara.

Plimbarea

Seara pe la ora 19 ies pe afara, sa ma racoresc; o iau spre centru.

Pe Viitorului se schimba linia de tramvai; de cateva luni tot la asta lucreaza, iar acum au ajuns in intersectia Viitorului cu Dacia si cu Vasile Lascar; in locul trecerii de pietoni se-ntinde, dintr-o parte-n alta, transeea, iar frontul de lucru proemina in carosabil, in Bd. Dacia. Pietonul are deci doua variante- coboara in sant si face un adevarat traseu de escalada urbana sau merge pe strada, cu masinile trecand in viteza pe langa el.

Ceva mai incolo, aproape de intersectia bulevardului cu Strada Icoanei, sunt lucrari la utilitati in trotuar; aici s-au preocupat de bunastarea pedestrului, au pus niste scanduri deasupra haurilor; numai ca primul pas te convinge ca daca vrei sa ramai cu picioarele intregi, renunti la podul improvizat si te muti in strada; soferilor nu le pasa si trec milimetric pe langa tine.

Buna dispozitie mi-e deja umbrita, iar muzica iPod-ului nu face fata galagiei din trafic; imi schimb traseul si o iau pe Icoanei, aici e liniste, aici e normalitate- zic eu; trec pe langa cladirea veche a Inspectoratului Scolar- o casa boiereasca, impunatoare..dar vai, treptele de la intrare sunt proaspat invelite-n faianta portocalie cu picatele albastre; suntem tot in faza exteriorului cu aspect de interior de closet..Scutur din cap si merg mai departe. Putin inainte si vis-à-vis de Biserica Icoanei, la intersectia cu Aurel Vlaicu, e santier- au fost daramate doua case vechi si or sa puna in loc apartamente sau birouri, orice, numai sa fie inalt, urat, fara stil si fara nicio legatura cu zona. Santierul incipient este ingradit “frumos”, cu tabla ondulata, ce mai, ca la carte, numai ca gardul se intinde pana aproape de capatul trotuarului; drumul e in curba si cu siguranta soferul care baga tare pe o straduta neaglomerata o sa ma vada abia cand ma va lua pe capota, dar n-am optiuni, imi fac cruce si o iau din nou pe carosabil.

Dupa vreo ora jumate prin librariile din centru o iau spre casa, pe stradute. Din Lahovari ma indrept spre Parcul Ioanid pe Eremia Grigorescu; de la jumatate incolo- santier; se "reface infrastructura rutiera", dupa cum scrie pe panoul luminat de becul slab al unui stalp; e ultimul lucru pe care-l mai vad clar, fiindca urmeaza bezna- pai daca de-aici incolo nu mai e strada, de ce s-o luminezi, n-ar fi asta risipa banului public?; pe jumatate din lungimea santierului au fost generosi si au pastrat trotuarul, dar dupa aia gata cu boieria, cobori in pamant si pietris, cu simturile ascutite ca doar nu e lumina-noroc doar cu luna plina..

Mai fac un ocol pe la Mega sa-mi iau 3 in 1, suc si Raid anti-molii si ma-ntorc spre casa, pe Eminescu; langa statia de salvare, la iesirea dintr-o curba, imbecilul de la firma de paza a unui santier care ne-a acoperit pentru totdeauna cerul si-a lasat masina cu totul pe trotuar; si trebuie sa ocolesc prin strada, la iesirea din curba, stiind cat de tare se circula pe aici, ca doar e drum intins, e sens unic iar viata e o cursa.

Infrastructura-i la pamant, somajul e-n floare, deci sa fim bucurosi ca-n Bucuresti se lucreaza, cum-necum. Noi muncim, nu gandim; sau pur si simplu, nu ne pasa.

Una peste alta, a fost o plimbare reusita- am ajuns viu acasa.

Pretul normalitatii

Desi cautand in Larousse aflu ca este cea mai populata capitala scandinava, Stockholm nu este de fapt un oras mare- cu siguranta nu se compara nici ca suprafata, nici ca numar de locuitori, cu Bucurestiul; privind pe poza -facuta probabil dintr-un balon- unei carti postale pot sa identific multe obiective si o mare parte din traseul pe care l-am facut, pe jos sau cu bicicleta, cateva zile la rand prin centrul orasului. Dar asa mic cum este, m-a cucerit din prima clipa si cred ca va continua multa vreme sa-mi picure in suflet reverie si fascinatie.

Inca de cand avionul coboara spre pista de aterizare, descoperi cu ochii tai ceea ce citisesi deja, dar poate ti-era greu sa crezi: orasul este inconjurat de ape, insule si paduri. El insusi este asezat la intalnirea Marii Baltice cu Lacul Malaren, impartit intre continent si circa 14 insule de diferite marimi, iar padurile din imprejurimi se continua in oras cu o multime de parcuri pline de verdeata, mici si presarate cu generozitate prin centru sau mari si intinse, catre periferie; este, cred eu, cel mai verde oras pe care l-am vazut pana acum. In marele parc Haga, aflat la extremitatea nordica, la malul lacului linistit se inghesuie stufarisul, iar peluzele mari si valurite sunt marginite sau intrerupte de palcuri de copaci. Grupuri de copii sunt prinsi in tot soiul de jocuri, cupluri tinere stau pe iarba cu cosul de picnic in fata sau cu vreo carte in mana; altii stau la vreo masuta din preajma unei mici si vechi cafenele ca o casuta verde din lemn, gustand dintr-o cafea si din aerul proaspat si tacut; varstnicii se plimba incet pe alei, iar pe langa ei trec in viteza tinerii joggeri sau biciclisti- e usor sa fii in forma intr-un oras care ramane viu in loc sa se ingroape in ciment. Aerul din Stockholm, purificat de copaci si imbogatit de ape, este gustos si curat- contururile sunt nete si distantele par mai mici; municipalitatea este mandra de curatenia apelor si incurajeaza pescuitul, pentru care nu-i nevoie de niciun permis; trecand pe vreun pod de pe o insula pe alta, puteai vedea plutind pe apa grupuri de nuferi infloriti.

Grija pentru mediu o vezi la tot pasul, de la curatenia de pe strada si reciclarea selectiva a gunoiului din restaurante sau camera de hotel, pana la autobuzele pe baza de etanol. In cursul unei plimbari de seara cu vaporasul poti constata numarul foarte mare de ambarcatiuni ancorate si aflam ca numarul aproximativ al acestora in Stockholm este de un milion; nu m-ar mira sa fie mai numeroase decat masinile, pentru ca traficul este destul de redus si linistit- nu prea auzi claxoane si cu atat mai putin vociferari sau injuraturi. E foarte incurajat in schimb mersul pe bicicleta; cineva venit din Bucuresti poate fi surprins de faptul ca benzile pentru biciclete se gasesc peste tot, ca nu sunt luate drept loc de parcare de soferi, ca nu-s incalcate de pietoni -care au in schimb trotuare generoase- si-s corect folosite de biciclisti, care respecta sensurile; sa inchiriezi o bicicleta este ieftin, simplu si eficient, iar s-o folosesti este o placere- nu te agaseaza soferii, nu exista caini care sa te-alerge, iar in intersectii trotuarele au rampe pe care le folosesc deopotriva cei in scaun cu rotile, biciclistii si mamicile cu caruturi. Nimic nu este mai revigorant decat sa pedalezi pe malul apei, cu aerul proaspat vajaind pe langa tine si privind printre catarge in departare, la turnurile orasului, in asfintitul soarelui- esti cuprins de o bucurie parca mai mare decat tine si nu-ti vine sa crezi ca viata poate fi atat de frumoasa.

Stockholmul din acest an este, la fel ca si Parisul vizitat anul trecut pe vremea asta, capitala tarii care detine presedintia Uniunii Europene. Insa in timp ce acest lucru era prilej de mare fala si aroganta pentru Sarkozy & co. si era anuntat lumii cu mandrie tocmai pe Turnul Eiffel, pe care erau fixate stelele Uniunii, in Suedia nu aflai de aceasta mare onoare decat de pe un banner intins destul de discret intr-un colt al cladirii Parlamentului; asa este Stockholm- un oras linistit desi foarte atragator, cuviincios desi mandru de trecutul sau plin de glorie. Fie ca-l parcurgi pe jos, pe bicicleta sau cu vaporul -pentru curajosi mai exista balonul cu aer cald-, constati ca orasul impleteste vechiul cu noul- pe maluri vezi si vechile casute din lemn inconjurate de gradini de legume, si blocuri noi de apartamente, in zona centrala gasesti si cladiri medievale, si magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne, iar in parcuri, langa statuia inverzita de timp a unui rege, intalnesti tonete si cafenele de data recenta. Noul Stockholm nu se ridica distrugandu-l pe cel vechi, ci completandu-l, iar rezultatul este frumos tocmai fiindca poti trece in revista cateva sute de ani de evolutie logica si armonioasa; pentru noi din pacate pare prea tarziu sa mai invatam lectia asta.

Desi orasul are multe puncte de atractie si destule exponate foarte valoroase, masurile de securitate sunt fie inexistente, fie extrem de discrete- nu esti perchezitionat sau trecut prin detectoare de metal la tot pasul, nu vezi patrule oriunde te-ai intoarce, cum se intampla de pilda in Franta (de State n-are rost sa aduc vorba). Fie ca asta se datoreaza naivitatii unei tari nelovite de terorism sau unei filozofii mai profunde, rezultatul este ca te simti la fel de liber in camera de hotel, in parc sau in resedinta familiei regale.

Ca tot am atins subiectul muzee, cele mai interesante mi-au parut Muzeul Vasa, dedicat corabiei cu acest nume, veche de vreo 380 de ani si recuperata intreaga de pe fundul Balticii prin anii '60, Palatul de la Drottningholm, un fel de Versailles mic si cochet, Muzeul Nobel din Orasul Vechi si Skansen-primul Muzeu al Satului in aer liber. Mai toate muzeele au zilnic excelente tururi ghidate in engleza si iti pun la dispozitie scaune pliante pe care le poti lua dupa tine in drumul tau prin galerii ca sa te asezi cand obosesti, lucru pe care eu l-am vazut aici pentru prima data.

Desi te abordeaza in limba lor materna si au meniuri imposibil de citit pentru ca de multe ori nu sunt traduse, suedezii vorbesc foarte bine engleza, de la pusti si pana la batranii ridati si fara dinti in gura. Iar tinerii lor, si barbati, si femei, sunt intr-adevar frumosi; am ajuns sa inteleg si eu nostalgia dupa suedezele de pe litoralul nostru- sunt inalte, atletice, cu parul de un blond frumos, natural, cu tenul luminos si dintii ingrijiti, sunt vesele si pline de incredere. Ma intreb doar ce au cautat vreodata pe la noi..

Doar preturile ar putea fi un motiv de intristare la Stockholm; orasul este intr-adevar scump si cel mai bine este sa renunti sa mai faci in gand transformari din coroane in lei sau euro, fiindca ajungi sa nu-ti mai cumperi nimic. In aproape sapte zile la Stockholm am cheltuit cat in zece la Paris. Insa daca stau sa ma gandesc bine, daca asta e pretul unei saptamani in care te simti mai liber, mai tanar, mai sanatos si mai fericit decat oriunde altundeva, atunci merita. Pacat doar ca la noi acasa asa ceva nu poti nici macar sa cumperi.