Poveste de toamnă

In primii opt ani de viaţă, petrecuţi în Ploieşti, locul meu preferat era partea de bulevard ce se întinde între Gara de Sud şi Liceul Mihai Viteazul; oficial, se cheamă Independenţei, dar pentru mine are o denumire personală -Bulevardul Castanilor. De când mă ştiu, bulevardul este mărginit de nişte mici parcuri lunguieţe, cu băncuţe, peluze şi mai ales..castani. Imi aduc şi-acum aminte cu câtă veselie culegeam de pe jos castanele din care, împreună cu beţe de chibrituri, încercam fără prea mare succes să fac diverse figurine, aşa cum vedeam într-o cărticică pentru copii. Castana era, rând pe rând, proiectil, monedă, obiect de colecţie, jucărie, iar învelisul ei verde şi ţepos semăna cu un cap de buzdugan.

Probabil că începutul vieţii este cel care mi-a sădit admiraţia pentru copacul ăsta. In sufletul meu mă simt frate cu castanul, dac-aş fi un copac, castan aş fi. In fiecare primăvară mă bucur să-i văd florile aşezate în piramide mari, albe sau roşii; în fiecare vară întorc capul după copacii mari cu frunza deasă din Cişmigiu, din curtea liceului meu sau din grădinile caselor boiereşti; în fiecare septembrie aud frunzele foşnind şi castanele pocnind pe trotuar, printre ţipete amuzate de copii care bagă capul la cutie; în fiecare octombrie văd soarele bătând prin frunza galbenă şi subţire. An de an zâmbesc ca la un miracol descoperind câte un castan reînflorit toamna târziu, când frunzele i-au dispărut deja. Si tot mai des mă întristez văzând câte un vechi prieten dispărând ca să facă loc vreunei noi clădiri.

La fiecare început de toamnă culeg de jos prima castană pe care o văd; nu mai am timp să fac figurine, dar o ţin pe birou şi-o văd, de la o zi la alta, cum se transformă, pierzându-şi mărimea, luciul şi netezimea şi ajungând mică, ştearsă şi încreţită. Si aşa cum tot fac de 20 de ani încoace,o să asist şi de acum încolo la spectacolul nesfârşit al fraţilor mei, până când eu însumi voi ajunge un bătrânel ridat şi chircit ca o castană veche.