Katarina

Katarina este, cum se zice, un cetăţean al lumii. Este nemţoaică, a studiat în Olanda, a lucrat câţiva ani în Egipt, are un prieten francez cu nume şi origini ruseşti şi de curând a vizitat-o pe buna ei prietenă Valentina, în România. Pe lângă limba maternă ştie şi olandeza, cu mama Valentinei, pe care a reîntâlnit-o la munte după 4 ani, s-a conversat în franceză, iar cu noi doi- într-o engleză excelentă, mai bună decât a noastră.

Eu am cunoscut-o şi am apucat să vorbesc un pic cu ea vineri seara, când am luat-o de la aeroport şi din nou luni după-amiază, în ultima ei zi aici, după ce s-a întors din week-endul de la Buşteni. A ieşit zâmbitoare de la metrou din Romană, scuzâdu-se pentru întârziere- la Dristor nu erau indicatoare care s-o ghideze cum trebuie. O duc în Ioanid, ne aşezăm pe o bancă şi stăm la taclale.

Imi recomandă un autor danez când află că-mi place literatura scandinavă; îmi dă sfaturi despre mastere în străinătate. Observă şi ea că România pare schimbată doar la suprafaţă. Discutăm puţin despre politică- eu îi zic că nu mă mai interesează şi că nu mă mai uit la ştiri, ea-mi spune că votează cu ecologiştii, în parte şi pentru că ştie că nu vor ajunge la guvernare- aşa nu va avea procese de conştiinţă. Ne mutăm la o terasă din Grădina Icoanei şi ne continuăm discuţia. Are un foarte uşor şi melodios accent nemţesc şi e haios s-o auzi pronunţând într-o română perfectă „Dacia”, „Buşteni”, „Dristor”, „pui”. Aflu că ea e din Dresda; îmi trece prin minte să deschid o discuţie despre cum a fost distrus oraşul în război, dar mă gândesc că fie nu va avea ce să-mi spună fiindcă asta era cu vreo 35 de ani înainte de-a se naşte, fie că subiectul poate fi o rană moştenită şi de ea şi c-ar fi mai bine să nu zic nimic. In schimb putem discuta despre trecutul nostru similar în comunism. Si la ei erau cozi şi lipsuri, chiar dacă o duceau un pic mai bine fiindcă vesticii trebuiau să vadă în ei un model de succes socialist; ne amintim de Trabant şi Moskvici şi de viaţa de pionier- ei aveau cravate albastre, pe cele roşii le căpătau prin liceu. După Reunificare, toată lumea plăteşte 1 sau 2% din salariu ca fond de solidaritate pentru Est; numai că vesticii nu prea ştiu că şi esticii plătesc, aşa că au resentimente. Esticii se plâng că salariile lor sunt mai mici cu 20%, dar nu pomenesc, spune ea, că şi costurile sunt mai mici. In orice caz, prejudecăţile îi rod încă pe nemţi, chiar şi după 20 de ani, iar ea de multe ori nu aminteşte că este din est, ca să nu işte discuţii; cam ca românii prin străinătate.
Ne ridicăm şi o luăm pe străzi spre Universitate. Vede şi ea blocurile pătrăţoase răsărite nefiresc dintre case vechi şi-şi aduce aminte că fac poze la ce-a mai rămas din ele. Mă plâng de obsesiile mele- traficul şi parcatul aiurea; să vezi cum e-n Cairo, zice ea- mda, dar noi ar trebui să ne comparăm cu Europa, nu cu Africa, fie ea şi de Nord. O las la staţia de metrou şi ne sărutăm pe obraji la despărţire.

Ne revedem câteva ore mai târziu, la Valentina; când se întorc de la restaurant, eu le aştept în glumă cu sare şi pâinea făcută de mine la un curs cu o oră mai devreme. Ea-mi spune că la ei asta aduc oaspeţii drept cadou de casă nouă. Bem bere –ea şi-o combină cu Prigat de vişine, o să-ncerc şi eu o dată-, ascultăm pe net un post de radio din Cairo –cu o selecţie muzicală neaşteptat de bună- şi ne uităm la televizor. Pe la 11 seara mă ridic şi-mi iau la revedere; ea ne invită s-o vizităm la anul la Dusseldorf, de acolo ajugem uşor in Olanda, iar până la Paris sunt 4 ore cu trenul.

A doua zi, s-a trezit la 4.30 dimineaţa şi a plecat spre Otopeni, lăsând în urma ei boarea lumii frumoase din care a lipsit pentru câteva zile. Katarina e un cetăţean al lumii- din România se duce înapoi la Dusseldorf şi după încă o zi la Stockholm, cu servicul.