Suporter fără frontiere

 Când ţara pe care o vizitezi este angrenată în fazele eliminatorii ale unei competiţii precum Campionatul European de Fotbal, este practic datoria ta de microbist şi obligația de oaspete să-i urmăreşti meciurile. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Italia, ale cărei selecţionate au intrat, de-a lungul timpului, în istoria acestui sport. În seara duminicii în care ajunsesem la Roma, am văzut alături de cei din Centrul Alternativ de Detenţie de la Villa Maraini doar prima repriză a partidei Italia-Anglia din „sferturi”- jocul anost şi mai ales oboseala drumului m-au făcut să mă retrag la pauză în camera mea de la etajul de deasupra. A doua zi de dimineaţă, când l-am întrebat Julius, bucătarul nigerian al organizaţiei -şi unul din puţinii vorbitori de engleză de acolo- cine câştigase, acesta mi-a răspuns un pic mirat: „Noi, cu 4-2 la penaltyuri! Vrei să spui că n-ai auzit toate strigătele, toate urletele de dedesubt?”. Nu, nu le auzisem, şi-mi cam părea rău de ce ratasem, dar mă bucuram de semifinala care-mi oferea încă o şansă. Exista totuşi o problemă: meciul avea să fie împotriva Germaniei, una din marile favorite ale competiţiei, după patru victorii din tot atâtea jocuri -şi preferata mea dintotdeauna.

În după-amiaza joii următoare mi-am luat rămas bun de la Villa Maraini şi m-am mutat într-un Bed&breakfast din apropierea Vaticanului. Cum însă ar fi fost trist să văd meciul de unul singur la televizor, cu o oră înaintea loviturii de începere am luat-o la picior pe bulevardul Iulius Cezar, mărginit de platani impunători şi maşini minuscule, îndreptându-mă spre centru, în căutarea unor tifosi cărora să mă alătur. Nu mi-a luat mult să-i găsesc: de cum am trecut Tibrul, s-au înmulţit micile grupuri pedestre sau motorizate de tineri care-şi fluturau steagurile şi-şi strigau încurajările. Cu toţii se îndreptau, aveam să-mi dau mai târziu seama, spre Piazza del Popolo, iar pe via Flaminia pizzeriile şi cişmelele deveniseră staţii de alimentare pentru mulţimea de microbişti. Trecând pe sub Porta del Popolo, am ajuns în piaţa din jurul unuia din multele obeliscuri ale oraşului –o mai fi rămas vreunul şi prin Egipt?-, unde mii de oameni cu steaguri, peruci şi feţe tricolore se strânseseră să-i susţină pe Azzurri în faţa unui ecran uriaş plasat la poalele dealului Pincian. Ca să nu mă pun în situaţia de a încuraja Mannschaft-ul şi a mă bucura de golurile pe care mă așteptam să le înscrie  tocmai în mijlocul unei mulţimi de fani înrăiţi de înfrângere, mi-am găsit un loc pe unul din gardurile străzii circulare din jurul pieţei. Acolo am ascultat, la începutul transmisiei, cum miile de oameni strânşi în seara călduroasă din centrul Romei cântă cu patos pentru jucătorii aflaţi la 2.000 km distanţă, la Varşovia, minunatul imn Fratelli d’Italia-şi începuse să-mi pară rău pentru victoria logică a favoriţilor mei. Predicţiile mele, ale specialiştilor şi pariorilor n-aveau însă să stea prea mult în picioare. După un sfert de oră în care au fost dominaţi, italienii au înscris pe contraatac de două ori în 20 de minute, declanşând isteria în piaţă. Torţele s-au aprins instantaneu şi sute de steaguri s-au ridicat frenetic, pe fundalul asurzitor al strigătelor, sirenelor şi petardelor: imposibilul se producea sub ochii tuturor, echipa chinuită de scandaluri care trecuse cu greu de faza grupelor şi avusese nevoie de lovituri de departajare după un meci fără gol ca să ajungă în semifinale era acum cu un pas în finală. La fel de convins de înfrângere pe cât de sigur fusesem iniţial de victorie, am plecat la pauză din piaţă, ca să nu prind aglomeraţia de final la stația de metrou apropiată. Am urmărit cea de-a doua repriză la plasmele scoase în stradă ale unei trattorii elegante din apropierea pensiunii, alături de meseni, chelneri cu cravate tricolore, tineri aşezaţi în scutere şi muncitori la salubritate, a căror bucurie creştea cu trecerea fiecărui minut. Germania a reuşit, ce-i drept, să înscrie un gol din penalty în al doilea din cele patru minute de prelungiri, însă era prea puţin, prea târziu. Iar de la ultimul fluier al arbitrului până târziu în noapte, claxoanele au sărbătorit o victorie meritată- cum aş fi putut să mă culc supărat?

După câteva zile, la Kiev, Spania zdrobea însă cu patru goluri visele unei echipe care deja îşi depăşise condiţia. Din faţa televizorului de-acasă, din Bucureşti, le-am transmis în gând regretele mele frumoşilor suporteri adunaţi în număr şi mai mare la Circo Massimo: de data asta, fuseserăm în aceeaşi tabără.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 27 (1.173) din 6 iulie 2012

Sfârşit de capitol

Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă.

Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.

Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă.

De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.

Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011

Bagajul

Ca de fiecare dată când mă-ntorc de undeva, de pe la noi sau din afară, amân o groază să-mi desfac bagajul; m-am întors de la Praga duminică noapte, dar valiza mea stă tot în picioare, lângă pat, cu o etichetă roşie agăţată de unul din mânere. Am scos din ea doar cadourile, electronicele şi rufele- în rest parcă nu-mi vine să răscolesc nimic, dintr-un amestec de lene şi nostalgie. Deocamdată îmi revin în minte tot felul de lucruri frumoase văzute şi trăite acolo- hârjoneala din bazin a urşilor polari de la zoo, micuţa stradă a aurarilor cu căsuţele ei îngrămădite lângă zidul castelului, trupa veselă de dixieland din piaţa Oraşului Vechi, scările abrupte şi lungi de la metrou, paharul de grog băut într-o zi geroasă, tramvaiele roşii, halba de bere găsită pe stradă într-o dimineaţă, drumul cu funicularul pe Colina Petrin, copilaşul coborât din căruţ ca să mângâie o pisică într-un părculeţ sub Podul Carol. În curând tot va trebui să-mi despachetez valiza; dar eu mai trag un pic de timp, închid ochii şi zâmbesc.

Pretul normalitatii

Desi cautand in Larousse aflu ca este cea mai populata capitala scandinava, Stockholm nu este de fapt un oras mare- cu siguranta nu se compara nici ca suprafata, nici ca numar de locuitori, cu Bucurestiul; privind pe poza -facuta probabil dintr-un balon- unei carti postale pot sa identific multe obiective si o mare parte din traseul pe care l-am facut, pe jos sau cu bicicleta, cateva zile la rand prin centrul orasului. Dar asa mic cum este, m-a cucerit din prima clipa si cred ca va continua multa vreme sa-mi picure in suflet reverie si fascinatie.

Inca de cand avionul coboara spre pista de aterizare, descoperi cu ochii tai ceea ce citisesi deja, dar poate ti-era greu sa crezi: orasul este inconjurat de ape, insule si paduri. El insusi este asezat la intalnirea Marii Baltice cu Lacul Malaren, impartit intre continent si circa 14 insule de diferite marimi, iar padurile din imprejurimi se continua in oras cu o multime de parcuri pline de verdeata, mici si presarate cu generozitate prin centru sau mari si intinse, catre periferie; este, cred eu, cel mai verde oras pe care l-am vazut pana acum. In marele parc Haga, aflat la extremitatea nordica, la malul lacului linistit se inghesuie stufarisul, iar peluzele mari si valurite sunt marginite sau intrerupte de palcuri de copaci. Grupuri de copii sunt prinsi in tot soiul de jocuri, cupluri tinere stau pe iarba cu cosul de picnic in fata sau cu vreo carte in mana; altii stau la vreo masuta din preajma unei mici si vechi cafenele ca o casuta verde din lemn, gustand dintr-o cafea si din aerul proaspat si tacut; varstnicii se plimba incet pe alei, iar pe langa ei trec in viteza tinerii joggeri sau biciclisti- e usor sa fii in forma intr-un oras care ramane viu in loc sa se ingroape in ciment. Aerul din Stockholm, purificat de copaci si imbogatit de ape, este gustos si curat- contururile sunt nete si distantele par mai mici; municipalitatea este mandra de curatenia apelor si incurajeaza pescuitul, pentru care nu-i nevoie de niciun permis; trecand pe vreun pod de pe o insula pe alta, puteai vedea plutind pe apa grupuri de nuferi infloriti.

Grija pentru mediu o vezi la tot pasul, de la curatenia de pe strada si reciclarea selectiva a gunoiului din restaurante sau camera de hotel, pana la autobuzele pe baza de etanol. In cursul unei plimbari de seara cu vaporasul poti constata numarul foarte mare de ambarcatiuni ancorate si aflam ca numarul aproximativ al acestora in Stockholm este de un milion; nu m-ar mira sa fie mai numeroase decat masinile, pentru ca traficul este destul de redus si linistit- nu prea auzi claxoane si cu atat mai putin vociferari sau injuraturi. E foarte incurajat in schimb mersul pe bicicleta; cineva venit din Bucuresti poate fi surprins de faptul ca benzile pentru biciclete se gasesc peste tot, ca nu sunt luate drept loc de parcare de soferi, ca nu-s incalcate de pietoni -care au in schimb trotuare generoase- si-s corect folosite de biciclisti, care respecta sensurile; sa inchiriezi o bicicleta este ieftin, simplu si eficient, iar s-o folosesti este o placere- nu te agaseaza soferii, nu exista caini care sa te-alerge, iar in intersectii trotuarele au rampe pe care le folosesc deopotriva cei in scaun cu rotile, biciclistii si mamicile cu caruturi. Nimic nu este mai revigorant decat sa pedalezi pe malul apei, cu aerul proaspat vajaind pe langa tine si privind printre catarge in departare, la turnurile orasului, in asfintitul soarelui- esti cuprins de o bucurie parca mai mare decat tine si nu-ti vine sa crezi ca viata poate fi atat de frumoasa.

Stockholmul din acest an este, la fel ca si Parisul vizitat anul trecut pe vremea asta, capitala tarii care detine presedintia Uniunii Europene. Insa in timp ce acest lucru era prilej de mare fala si aroganta pentru Sarkozy & co. si era anuntat lumii cu mandrie tocmai pe Turnul Eiffel, pe care erau fixate stelele Uniunii, in Suedia nu aflai de aceasta mare onoare decat de pe un banner intins destul de discret intr-un colt al cladirii Parlamentului; asa este Stockholm- un oras linistit desi foarte atragator, cuviincios desi mandru de trecutul sau plin de glorie. Fie ca-l parcurgi pe jos, pe bicicleta sau cu vaporul -pentru curajosi mai exista balonul cu aer cald-, constati ca orasul impleteste vechiul cu noul- pe maluri vezi si vechile casute din lemn inconjurate de gradini de legume, si blocuri noi de apartamente, in zona centrala gasesti si cladiri medievale, si magazine, teatre sau ansambluri de birouri moderne, iar in parcuri, langa statuia inverzita de timp a unui rege, intalnesti tonete si cafenele de data recenta. Noul Stockholm nu se ridica distrugandu-l pe cel vechi, ci completandu-l, iar rezultatul este frumos tocmai fiindca poti trece in revista cateva sute de ani de evolutie logica si armonioasa; pentru noi din pacate pare prea tarziu sa mai invatam lectia asta.

Desi orasul are multe puncte de atractie si destule exponate foarte valoroase, masurile de securitate sunt fie inexistente, fie extrem de discrete- nu esti perchezitionat sau trecut prin detectoare de metal la tot pasul, nu vezi patrule oriunde te-ai intoarce, cum se intampla de pilda in Franta (de State n-are rost sa aduc vorba). Fie ca asta se datoreaza naivitatii unei tari nelovite de terorism sau unei filozofii mai profunde, rezultatul este ca te simti la fel de liber in camera de hotel, in parc sau in resedinta familiei regale.

Ca tot am atins subiectul muzee, cele mai interesante mi-au parut Muzeul Vasa, dedicat corabiei cu acest nume, veche de vreo 380 de ani si recuperata intreaga de pe fundul Balticii prin anii '60, Palatul de la Drottningholm, un fel de Versailles mic si cochet, Muzeul Nobel din Orasul Vechi si Skansen-primul Muzeu al Satului in aer liber. Mai toate muzeele au zilnic excelente tururi ghidate in engleza si iti pun la dispozitie scaune pliante pe care le poti lua dupa tine in drumul tau prin galerii ca sa te asezi cand obosesti, lucru pe care eu l-am vazut aici pentru prima data.

Desi te abordeaza in limba lor materna si au meniuri imposibil de citit pentru ca de multe ori nu sunt traduse, suedezii vorbesc foarte bine engleza, de la pusti si pana la batranii ridati si fara dinti in gura. Iar tinerii lor, si barbati, si femei, sunt intr-adevar frumosi; am ajuns sa inteleg si eu nostalgia dupa suedezele de pe litoralul nostru- sunt inalte, atletice, cu parul de un blond frumos, natural, cu tenul luminos si dintii ingrijiti, sunt vesele si pline de incredere. Ma intreb doar ce au cautat vreodata pe la noi..

Doar preturile ar putea fi un motiv de intristare la Stockholm; orasul este intr-adevar scump si cel mai bine este sa renunti sa mai faci in gand transformari din coroane in lei sau euro, fiindca ajungi sa nu-ti mai cumperi nimic. In aproape sapte zile la Stockholm am cheltuit cat in zece la Paris. Insa daca stau sa ma gandesc bine, daca asta e pretul unei saptamani in care te simti mai liber, mai tanar, mai sanatos si mai fericit decat oriunde altundeva, atunci merita. Pacat doar ca la noi acasa asa ceva nu poti nici macar sa cumperi.

De la bal la spital

Retrospectiv privind, ar fi trebuit sa ma astept la asta. Acolo cerul era senin si soarele stralucitor, numai ca la umbra era destul de racoare. Te inselau insa marea stralucitoare si localnicii care umblau in pantaloni scurti si tricouri fara maneca-la ei 24 de grade o fi insemnand canicula. Umbland pe jos prin muzee, parcuri vesele si stradute vechi, ma udam mult pe spate si simteam racoarea, dar cand imi puneam hanoracul imi era prea cald. Iar cand imi dadeam drumul pe bicicleta in jos la vale, aerul racoros imi vajaia in urechi. M-a batut vantul de seara cand stateam undeva sus, cu insulele si lacurile orasului intinzandu-se luminoase la picioarele mele cat vedeam cu ochii. Si pe puntea vasului care ne ducea undeva in afara orasului, m-am lasat furat de paduri, de valuri, de barci si casute de lemn, iar curentul a facut ce-a vrut cu mine.

Azi-noapte m-am intors din Stockholm si sunt racit cobza: am urechile-nfundate, capul mi-e amortit iar nasul decojit de atata suflat. Dar vin dupa una din cele mai frumoase saptamani din viata mea. Stau cu termometrul in gura, dar plesnesc de fericire.

Dintr-una-ntr-alta

Nicaieri nu scrie ca nu poti urmari mai multe vise in acelasi timp. Mici sau mari, pentru saptamana urmatoare sau cu bataie pe termen lung, toate visele pe care ni le facem si pe care cautam, cu sau fara succes, sa le implinim, se intrepatrund dand nastere unei tesaturi de sperante care ne sprijina, la trezire, in fiecare dimineata.
Dar ce te faci cand esti un impatimit al calatoriilor, ai multe idei in cap si dorinte-n inima iar concediul de vara e numai unul? Eu m-am obisnuit ca, rezultat al neajunsurilor multora dintre piesele care-mi intra-n alcatuire, sa fiu extrem de nehotarat; in orice privinta, daca am mai mult de o varianta, ma conving la fiecare sfert de ora ca alta este mai buna decat cea pe care abia o alesesem, astfel ca nu de putine ori dilemele mele se incheie intr-un blocaj din care numai interventia hotarata si convingatoare a vreunui apropiat ma mai scoate. Asta a fost, de un an incoace, unul din rolurile Valentinei- sa coboare ca din cer cu solutia, cand pentru mine alegerea se transforma in calvar. Numai ca acum, in privinta concediului din vara, am reusit s-o molipsesc si pe ea de nehotarare.
Multe din destinatiile la care visam erau rodul lecturilor. Prin martie ne gandeam la Lisabona si in genere la Portugalia- acum vreo doi ani citeam o carte a unui danez in care personajul isi amintea de vizitele repetate pe meleagurile alea melancolice aruncate la margine de lume, prinse intre Spania si Ocean, cu case albe si oameni maslinii si de atunci gandul meu si-a detasat un vis, poate nu chiar ca ambasador, dar macar in rang de consul, in acele locuri; in plus, tot mai multi oameni din jurul meu se-ntorc de acolo cu povesti frumoase; mai fusesem si la Muzeul Stork si admiraseram acolo imbietoarele peisaje portugheze ale Ceciliei Cutescu-Stork; dar ne-am dat seama ca august e probabil o luna imposibila acolo, asa ca intr-un final am renuntat de comun acord-preferam la o adica sa murim de cald la noi acasa, decat prin straini.
Un autor despre care am aflat anul asta citind "Elogiu lentorii"- o carte de Carl Honore pe care o recomand tuturor workoholic-ilor, chiar daca nu ma numar printre ei- este Peter Mayle, un britanic care a devenit autor de best-seller-uri descriindu-si experienta de expatriat in Provence; am citit trei carti de-ale lui, iar descrierile pe care le face oamenilor, satucelor, viilor, muntilor, miilor de restaurante, festivalelor gastronomice, amfiteatrului antic din Orange, oraselor Aix si Avignon, m-au facut, dimpreuna cu proaspata experienta pariziana, sa visez sa ajung in vara asta in locurile despre care abia lecturasem. Reusisem chiar s-o cam conving si pe Valentina, care deja se dovedea mult mai influentabila decat crezusem c-o stiu, insa paginile in care simpaticul scriitor infatisa seceta si caldura infioratoare de august, pe de o parte, si putinele zboruri disponibile si costurile cam mari la cazare, pe de alta parte, ne-au temperat pe nesimtite elanul; in plus, la silueta pe care n-o mai am, sa ma dedau fie si doar la un sfert din deliciile descrise cu lux de amanunte si exclamatii in cartile respective ar fi fost o crima, fie ea si una gustoasa.

Despre Hemingway cred ca toata lumea cunoaste legaturile cu Italia, Franta, Spania si Cuba, dar poate mai putini au inregistrat pasiunea lui pentru Austria; ei bine, eu am facut-o, citind "Sarbatoarea de neuitat", multe dintre povestiri sau chiar "Adio, arme" si m-am trezit de cateva luni visand la munti inalti si ghetari, cabane pe versanti si orasele in vale, aer rece si limpede, oameni muncitori si dintr-o bucata, toate starnite de stilul lui de a scrie care parca ascunde la fel de multe pe cat descopera. Si toate astea mi-au facut pofta ca acolo sa nu ma duc sa stau doar intr-un oras-Viena, probabil- ci sa-mi iau mai mult timp si sa tot hoinaresc, sa cunosc cat mai mult din tara aia mica dar abundenta. Numai ca, desi iarasi am obtinut acceptul Valentinei care deja cu greu se desprinsese de Provence, nu ne-am putut pune de acord asupra modului de deplasare odata ajunsi acolo -tren/masina- si nici asupra itinerariului, pentru ca erau atat de multe de facut si vazut, incat am renuntat, la fel de obositi ca si cand am fi fost pe bune acolo.

Cam in acelasi timp cu Austria a aparut si varianta Stockholm; aceasta beneficia de vechea mea obsesie pentru tarile nordice, inceputa acum multi ani, de la primele lecturi din Knut Hamsun (norvegian), intarita in ultimii doi ani de Hjalmar Soderberg, un autor suedez pe care am reusit sa-l plasez si sora-mii si Valentinei cu destul succes; dorinta dureroasa de a merge acolo a fost puternic activata de faptul ca acolo s-a desfasurat in aprilie un congres european la care au mers cativa medici pe care ii vizitez si care s-au intors la fel de incantati pe cat ma asteptam. In ultimele cateva zile lupta se dadea deci intre ultimele doua, pana cand, vazand ca diferenta intre biletele de avion nu este atat de mare in favoarea Austriei, ne-am ales castigatorul- Stockholm!!

Miercuri de dimineata, Valentina s-a ocupat de toate formalitatile, cumparand biletele de avion, facand rezervarea la hotel, raspandind entuziasm in jurul ei la lucru si starnind un interes nebun fata de aceasta destinatie printre colegii ei. De miercuri, viata pare mult mai frumoasa. Vom fi acolo, deci, in timp ce la noi va fi inca vipie, in orasul ala linistit si racoros, acea Venetie din miazanoapte cu cateva insule mari si alte mii de insule mici, cu lungile zile de vara nordica, cu palate si parcuri, copii blonzi cu obraji rosii, case vechi de sute de ani si muzee in aer liber, cu barci si turnuri si parcuri de distractii, cu metroul ca o opera de arta si cu coroanele suedeze ce tin capul sus in fata euro. Astept cu nerabdare trecerea celor aproape trei luni pana la plecare, ma gandesc deja sa iau cateva lectii de suedeza si nu m-ar mira ca, dintr-un reflex tampit, sa trec ceva mai des pe la IKEA.
Nu poti sa-ti urmaresti toate visele de-odata, dar cand alternativele sunt atat de frumoase, parca te bucuri si mai mult sa le iei incet, unul cate unul.

Ultima zi

Cititi cu rabdare:)

Ultima zi la Paris ne-am decis s-o petrecem cat mai relaxat; sa lasam in urma umblatul cu limba de-un cot de la un muzeu la altul, care ne caracterizase primele zile, sa admiram linistiti locurile in care inca nu ajunseseram si sa revenim cu calm in cele care ne placusera pana atunci.

Ne-am trezit mai devreme , am luat metroul trei statii pana la Centrul Georges Pompidou iar de-acolo am luat-o la pas pe Strada Rambuteau catre Place des Vosges. Am trecut pe langa un mic sector italienesc, cu mici restaurante si bacanii care tocmai ridicau storurile, lasand sa se reverse in strada mirosurile intepatoare ale branzeturilor de tot felul. Dupa ziua precedenta, in care plouase aproape fara intrerupere, am luat soarele vesel si bland care ne batea din fata drept un semn bun si un cadou de despartire; ne-am jucat cu el, trecand ba pe trotuarul luminat, ba pe cel umbros, dupa cum ne era, prea cald, sau prea frig. Pe langa noi, pe straduta ingusta, a trecut o veche masinuta Mini originala, vioaie si stralucitoare, una din multele pe care le-am vazut si admirat visator aici in cele zece zile.

Trecand dintr-o straduta in alta am dat intamplator peste Muzeul Carnavalet, care ne-a atras atentia in primul rand prin cocheta gradina interioara, racoritoare si linistita; dar am ramas fideli principiului de a nu mai intra in muzee, asa ca l-am lasat pe data viitoare. Am trecut pe langa magazine de haine, teribil de scumpe desi erau la reducere si in ciuda, as fi zis, a zonei in care se aflau. Am ajuns in fine in Place des Vosges, delimitata pe toate laturile de cladiri de caramida rosie care aveau la parter arcade, sub care se desfasurau magazine de suveniruri si cafenele. Am traversat gradina pe care-am admirat-o ca pe celelalte prin care am fost la Paris, cu peluze ireprosabile pe care adultii citeau iar copiii se harjoneau, cu alei pe care-si faceau tururile joggeri cu castile-n urechi.

Am iesit in Rue St Antoine, iar de-acolo am ajuns la Place de la Bastille, cu o coloana dedicata revolutionarilor, nu celor de la 1789, ci celor din 1830 si 1848; se zice ca limitele Bastilliei ar fi si acum adancite-n pavaj, dar probabil ca asta se vede de undeva de sus-de la nivelul strazii n-am remarcat nimic, oricat as fi incercat.

Am vrut sa mai vedem o data Notre Dame, asa ca de la Bastille am urcat in metrou doua statii pana la Hotel de Ville si de-acolo am luat-o pe jos catre Ile de la Cite; ne-am oprit in fata catedralei si-am admirat-o din nou de la distanta, de data asta fara entuziasmul nebun din ziua in care ajunseseram si fara nerabdarea de a o vedea si pe dinauntru dintr-una din zilele ulterioare, ci cu melancolie, incercand sa retinem cat mai mult din sentimentele care ne strabat si din atmosfera care ne inconjoara.. Cate miliarde de ochi or mai fi privit-o pana acum si oare cate altele o vor mai face cum faceam noi atunci...

Am trecut pe malul stang al Senei, spre Cartierul Latin, trecand pe langa buchinistii destul de tristi de putina atentia care li se acorda, cu toate ca era o zi de sambata. Am intrat intr-un magazin de suveniruri unde am gasit ceva chiar original, niste placute de genul „Atentie!Caine rau”, dar cu multe variante originale, ca de pilda: „Caine prost si rau”, „Atentie!Caine rau, stapan feroce!”, „Pisica foarte rea si prost hranita”, „Caine rau si perspicace”, „Atentie!Pisica ciudata!”, „Caine dragut, stapan nebun”. Lupoaicei Vera, singura posesoare de cusca –pe care oricum a abandonat-o in favoarea fotoliului din sufragerie- i-am adus singura placuta care i se potrivea:”Chien gentil”.

Ne-am odihnit putin pe o banca din parculetul bisericii cu numele St Julien-Le Pauvre si am luat-o din nou la picior. Am intrat apoi fara sa stim in cea mai veche biserica de pe malul stang al Senei, St Severin; nu sunt credincios, dar biserica asta, superba fara a fi opulenta, mi-a creat o stare de liniste pe care n-am avut-o in niciuna din catedralele celebre –si deci, mult mai pline de turisti- din Paris; am aflat ca era intr-o vreme biserica studentilor de la Sorbona si poate asa se explica unul din cele mai induiosatoare lucruri pe care le-am vazut in astea zece zile: in diferitele capele, erau fixate mici placute cu multumiri adresate diferitilor sfinti sau Fecioarei pentru raspunsul la rugaciunile inaltate de credinciosi in momente dificile sau importante ale vietii lor-una din cele mai vechi astfel de placute de marmura datau din 1888 si aduceau multumiri pentru sucesul la examene.. Oamenii aia, de care nici n-am auzit vreodata, sunt morti de mult timp, dar au lasat la vedere un mic semn al trecerii lor pe Pamant; multi dintre noi nu vom reusi nici macar atat.

Am iesit din biserica linistita pe care n-o s-o uit niciodata si am fost instantaneu asaltati din toate partile de aromele innebunitoare ridicate din restaurantele care impanzeau stradutele din jur, aflate in apropierea Fantanii St Michel. Era ora 13 si daca cumva nu ne fusese foame pana atunci, minunile de care ne-am trezit inconjurati ne-au facut sa incepem sa comparam in graba specificurile, meniurile si preturile zecilor de restaurante printre care treceam. Inafara de shaorma pe care o gasim bine-mersi si la noi, totul arata si mirosea exceptional; langa un restaurant erau expuse, la gheata, cateva platouri foarte imbietoare de fructe de mare, gata sa fie gatite.

Cu greu am reusit pana la urma sa ne hotaram asupra unui mic bistro; am urcat la etaj, ne-am asezat la o masa micuta si am comandat, Valentina o supa de ceapa si friptura de curcan cu cartof copt, iar eu-o salata cu bacon si un gratar de vita cu sos de piper verde si cartofi prajiti. Au urmat vreo 45 de minute de incantare gustativa, exclamari fericite si zambete satisfacute, minute in care si noi, si viata, si tot ce era in jurul nostru a parut mai frumos si mai vesel; si cu fiecare inghititura am regretat serile si dupa-amiezele petrecute la Mc, KFC, Flunch si Domino’s, cand toate aceste minunatii asteptau sa fie descoperite acolo, pe Rue St Severin. Cel putin pana data viitoare, Parisul are pentru mine gust de sos de piper verde.

Ne-am ridicat cu regret de la masa si am intrat intr-una din librariile Gibert Jeune din jurul Pietei St Michel; am intrat doar cat sa ne dam seama ca ne-ar lua o zi intreaga sa trecem in revista toate titlurile minunate de acolo, raspandite pe 4 sau 5 etaje..

Am luat-o apoi spre Jardin de Luxembourg, alt loc pe care doream sa-l revedem; ne-am asezat pe o banca, privind copiii care se jucau cu corabiile cu panze pe lac, oamenii care vorbeau si faceau de toate si jandarmii relaxati si politicosi, timp in care eu imi savuram un cappucino urias luat din drum de la Starbucks. Dupa vreo jumatate de ora de reverie, ne-am plimbat prin restul gradinii, trecand pe langa peluze, copaci verzi si batrani, terenuri de tenis si baschet si oprindu-ne putin sa ne uitam la copiii calare pe ponei si magarusi; am fost si eu candva ca ei.

Am iesit in Boulevard St Michel, cu privelistea impunatoare a Pantheonului pe fundal si am coborat la metrou, indreptandu-ne spre micul nostru hotel din Strada Auguste Barbier, unde voiam sa terminam de facut bagajele pentru dimineata urmatoare.

Pe inserat am iesit iarasi din camera si ne-am indreptat spre Sena, aproape de Notre Dame, de unde am luat un vaporas cu care sa facem un mic tur al orasului. Am pornit in amurg si ne-am intors o ora si zece minute mai tarziu, pe intuneric, dupa ce-am trecut pe langa oameni care dansau salsa pe chei si dupa ce-am mai vazut pentru o ultima data Notre Dame, La Conciergerie, Luvrul si Musee d’Orsay, Pont Neuf si Luxosul Pod Alexandru al III-lea, Grand si Petit Palais si Turnul Eiffel imbracat in lumini albastre. Am coborat din vapor cu strangere de inima, uitandu-ne ingirjorati spre ceas-era aproape 10 seara, trezirea era dimineata la 5. Am mai hoinarit putin pe strazile din jurul Centrului Pompidou, incercand sa mai tragem cat de putin de timp, dupa care ne-am intors acasa.

Somnul a fost adanc si linistit. Ne-am trezit, ne-am spalat si am coborat la receptie sa predam cheile, unul cate unul. Eu am ramas ultimul. Mi-am plimbat privirea prin camera in care pana ieri stateau imprastiate haine, valize, harti si sticle de suc, acum goala, parca aseptica, doar cu patul putin deranjat.

Mi-am luat rucsacul in spate, geanta de voiaj pe umar si trollerul in mana dreapta, am iesit, am inchis usa si-am incuiat-o-n urma mea. Partir c’est mourir un peu.

I saw so much I broke my mind

Ma gandisem de la inceput ca Parisul nu e probabil cel mai bine de vizitat in august, dar din alt motiv; crezusem ca voi muri de cald in perioada aia.Temerea insa mi-a fost risipita cand personalul avionului ne-a anuntat ca temperatura la aterizare este de 9 grade, lucru care i-a facut pe multi sa regrete ca plecasera de la Bucuresti in pantaloni scurti.Si in toata perioada petrecuta acolo, temperatura n-a trecut cred de 25 de grade, cerul a fost variabil, ba chiar a si plouat din cand in cand, in timp ce la noi inteleg ca a fost canicula.

Nu, nu temperatura e deci motivul, ci turistii.Stiu ca nu tocmai eu, cel venit pentru zece zile din Bucuresti s-ar cadea sa ma plang de turisti, dar totusi o fac.Concediile au facut ca parizienii sa plece iar in locul lor sa se reverse o mare de pasari calatoare, astfel ca locul si-a pierdut din autenticitate, parerea mea.Asa ca eu cred ca cel mai bine e sa mergi acolo ori primavara, ori toamna.Turistii erau de toate felurile-europeni, asiatici sau americani, (cred ca africanii erau in majoritate imigranti, legal sau nu), tineri sau batrani, inalti sau scunzi, destepti sau prosti.

Pe cei prosti sau cel putin lipsiti total de inspiratie ii vedeai cand se trageau in poza- o englezoaica dolofana si cu un party-hat cu sclipici pe cap lingea un stalp din fata de la Notre-Dame, grupuri de italieni, spanioli sau americani stateau cu barbia-n pumn pe soclul Ganditorului lui Rodin iar pe Champ de Mars multi incercau sa lase impresia ca tin de varf Turnul Eiffel.

Ca tot ziceam de Turnul Eiffel, in apropierea lui se afla un restaurant cu specific romanesc, Doina; asa ca daca nu te-ai saturat la tine acasa de mancare romaneasca, poti sa „servesti”-ah, ce-mi place expresia asta!- mici la 3 euro jumate, ciorba de burta sau papanasi la 7-8 euro; eu, unul, as fi spus pas si daca preturile n-ar fi fost nerusinate.

Desi n-am fost si in suburbiile orasului unde poate-i alta poveste, am strabatut destul de mult din Paris si pot sa spun ca n-am vazut picior de caine vagabond, ceea ce a facut ca odata intors in Bucuresti sa uit care-i normalul la noi si sa calc in primul rahat care mi s-a ivit in cale.In Jardin de Luxembourg la intrare era un dispenser de manusi de plastic cu care sa poti strange dupa animalul de companie si numai in urma poneilor si a magarusilor pe care se plimbau copiii ramaneau uneori deseuri.

In toate parcurile in care am fost-Jardin de Luxembourg, Monceau, Place des Vosges, Jardins des Tuileries, Champ de Mars sau altele mai putin cunoscute, erau peluze –nu toate, ce-i drept- pe care puteai sa stai, sa citesti, sa faci un picnic sau sa te harjonesti, iar pe banci puteai sa te intinzi, toate astea linistit, fara sa te temi ca va veni vreun bagator de seama sa te legitimeze. In fata unui tablou de la ultimul etaj din Centrul Pompidou, vedeai un barbat-student, sau poate critic- care statea pe jos cu un lap-top in brate si care scria probabil ceva pe marginea exponatului respectiv si la care nimeni nu se uita surprins; inafara de mine, poate, dar nu scandalizat, ci admirativ.Astea nu inseamna insa o invitatie la distrugere a tot ceea ce atingi;si mi-a placut ca prin parcuri sau muzee ti se atragea atentia cu blandete asupra lucrurilor de bun-simt care erau asteptate de la tine: ”va multumim ca nu rupeti florile”, „multumim ca nu deranjati rugaciunea”, „multumim ca nu atingeti exponatele”.

Apropo de Pompidou, daca amintesc ca ala-i muzeu de arta moderna, e clar ca n-am inteles mare lucru din ce-am vazut acolo.Cladirea in sine, vazuta din exterior, te surprinde destul la prima vedere.Dar imi aduc aminte de un exponat anume, respectiv un tablou urias care era o simpla suprafata uniform bleumarin; imi pare rau ca n-am retinut numele lucrarii, cu siguranta era ceva complex, dar stiu ca imediat dup-aia am vazut pe peretele opus o usa si m-am intrebat daca si aia-i arta sau nu -abia mai tarziu, cand a iesit cineva pe ea, mi-am dat seama ca era pe bune.

Si pe strada, si-n parcuri, si-n metrou am vazut multi barbati tinandu-se de mana sau imbratisandu-se;si ma gandeam ca, in vreme ce la noi ar fi alergati cu pietre, la Paris aceeasi soarta ar avea-o probabil cei care s-ar uita ciudat la ei.

Cat despre metroul parizian, daca vii din Bucuresti te face sa plangi.Noi cred ca avem cu toate vreo patru magistrale, in timp ce la ei se intalnesc uneori vreo 5-6 intr-o singura statie.Si cred ca pe cea mai lunga magistrala a lor ar incapea toate statiile pe care le avem noi. Totul este excelent explicat si poti sa ajungi intr-un sfert de ora aproape oriunde, iar pe peroane este afisat timpul in care vor ajunge primele doua trenuri.Daca va zic ca exista si trenuri fara conductor, o sa-mi spuneti ca am citit mult SF in ultima vreme, dar va asigur ca nu-i deloc asa.

Voi continua.

Picture this

Stateam si ma uitam zilele astea la pozele facute de sor-mea anul trecut la Paris; sunt niste poze foarte dragute, cu strazi, parcari, case frumoase, ferestre cu flori, joggeri, magazine de muzica, afise haioase, terase, buchinisti si bistrouri..

Imi aduc aminte cum in urma cu doi ani cand am fost la Roma, in prima zi, dupa lungi plimbari prin centru cu camera foto-n mana, am ajuns la Fontana di Trevi; si cand sa m-apuc sa iau in obiectiv obiectivul turistic, am vazut in jurul meu o masa compacta de oameni care faceau acelasi lucru si foarte putini care chiar stateau si priveau.Si abia atunci m-am rusinat putin de cum imi petrecusem ziua pana-n acel moment, trecand prin si pe langa Vittoriano, Columna, Forum si Colloseum si pozandu-le de cum apareau in campul meu vizual; mi-am dat seama de asta abia la la Fontana di Trevi, pentru ca in jurul ei spatiul e mai redus iar oamenii sunt obligati sa stea mai compact, astfel ca in ei m-am putut recunoaste pe mine.

M-am intristat pentru ca ajunsesem pentru prima oara in orasul ala frumos si vestit si m-am napustit asupra lui ca turistul bezmetic, grabindu-ma sa trag in poze niste lucruri pe care oricum cu totii le stim de la TV si de pe net; in loc sa-mi trag sufletul, sa contemplez, sa las experienta sa-mi mangaie ochii si sufletul, sa stau sa ma gandesc si sa dau un pic de timp bucuriei sa incolteasca inauntrul meu.Asa ca in urmatoarele cateva zile mi-am lasat camera foto la hotel si, scapat de presiunea stupida pe care o resimti de a dovedi ca ai fost si tu undeva, m-am putut bucura in tihna de ceea ce vedeam, infiripand tot soiul de vise si idei in jurul frumosului ce se ivea la tot pasul; abia in ultima zi mi-am pus din nou in functiune aparatul, dupa ce am simtit ca-mi traisem experienta romana direct, nefiltrat.

Admir pozele sora-mii tocmai pentru ca numai in foarte putine apare ceva cunoscut- o poza cu Arcul de Triumf, vreo doua in care se zareste undeva departe Tour Eiffel, parca una cu Sacre-Coeur si atat.In rest, ele surprind ceea ce cred ca admiram cu adevarat noi, cei veniti din tara asta deranjata si derutata-curatul, frumosul, veselul, firescul, viata de zi cu zi.

In sapte ore plec la Paris pentru zece zile; si, cu lectia invatata de data asta, sper ca nu ma voi ascunde dupa un aparat si ca voi lasa batranul oras sa ma invaluie si sa ma imbibe cu tot ce are el mai bun.

Buna dimineata!