Ultima zi

Cititi cu rabdare:)

Ultima zi la Paris ne-am decis s-o petrecem cat mai relaxat; sa lasam in urma umblatul cu limba de-un cot de la un muzeu la altul, care ne caracterizase primele zile, sa admiram linistiti locurile in care inca nu ajunseseram si sa revenim cu calm in cele care ne placusera pana atunci.

Ne-am trezit mai devreme , am luat metroul trei statii pana la Centrul Georges Pompidou iar de-acolo am luat-o la pas pe Strada Rambuteau catre Place des Vosges. Am trecut pe langa un mic sector italienesc, cu mici restaurante si bacanii care tocmai ridicau storurile, lasand sa se reverse in strada mirosurile intepatoare ale branzeturilor de tot felul. Dupa ziua precedenta, in care plouase aproape fara intrerupere, am luat soarele vesel si bland care ne batea din fata drept un semn bun si un cadou de despartire; ne-am jucat cu el, trecand ba pe trotuarul luminat, ba pe cel umbros, dupa cum ne era, prea cald, sau prea frig. Pe langa noi, pe straduta ingusta, a trecut o veche masinuta Mini originala, vioaie si stralucitoare, una din multele pe care le-am vazut si admirat visator aici in cele zece zile.

Trecand dintr-o straduta in alta am dat intamplator peste Muzeul Carnavalet, care ne-a atras atentia in primul rand prin cocheta gradina interioara, racoritoare si linistita; dar am ramas fideli principiului de a nu mai intra in muzee, asa ca l-am lasat pe data viitoare. Am trecut pe langa magazine de haine, teribil de scumpe desi erau la reducere si in ciuda, as fi zis, a zonei in care se aflau. Am ajuns in fine in Place des Vosges, delimitata pe toate laturile de cladiri de caramida rosie care aveau la parter arcade, sub care se desfasurau magazine de suveniruri si cafenele. Am traversat gradina pe care-am admirat-o ca pe celelalte prin care am fost la Paris, cu peluze ireprosabile pe care adultii citeau iar copiii se harjoneau, cu alei pe care-si faceau tururile joggeri cu castile-n urechi.

Am iesit in Rue St Antoine, iar de-acolo am ajuns la Place de la Bastille, cu o coloana dedicata revolutionarilor, nu celor de la 1789, ci celor din 1830 si 1848; se zice ca limitele Bastilliei ar fi si acum adancite-n pavaj, dar probabil ca asta se vede de undeva de sus-de la nivelul strazii n-am remarcat nimic, oricat as fi incercat.

Am vrut sa mai vedem o data Notre Dame, asa ca de la Bastille am urcat in metrou doua statii pana la Hotel de Ville si de-acolo am luat-o pe jos catre Ile de la Cite; ne-am oprit in fata catedralei si-am admirat-o din nou de la distanta, de data asta fara entuziasmul nebun din ziua in care ajunseseram si fara nerabdarea de a o vedea si pe dinauntru dintr-una din zilele ulterioare, ci cu melancolie, incercand sa retinem cat mai mult din sentimentele care ne strabat si din atmosfera care ne inconjoara.. Cate miliarde de ochi or mai fi privit-o pana acum si oare cate altele o vor mai face cum faceam noi atunci...

Am trecut pe malul stang al Senei, spre Cartierul Latin, trecand pe langa buchinistii destul de tristi de putina atentia care li se acorda, cu toate ca era o zi de sambata. Am intrat intr-un magazin de suveniruri unde am gasit ceva chiar original, niste placute de genul „Atentie!Caine rau”, dar cu multe variante originale, ca de pilda: „Caine prost si rau”, „Atentie!Caine rau, stapan feroce!”, „Pisica foarte rea si prost hranita”, „Caine rau si perspicace”, „Atentie!Pisica ciudata!”, „Caine dragut, stapan nebun”. Lupoaicei Vera, singura posesoare de cusca –pe care oricum a abandonat-o in favoarea fotoliului din sufragerie- i-am adus singura placuta care i se potrivea:”Chien gentil”.

Ne-am odihnit putin pe o banca din parculetul bisericii cu numele St Julien-Le Pauvre si am luat-o din nou la picior. Am intrat apoi fara sa stim in cea mai veche biserica de pe malul stang al Senei, St Severin; nu sunt credincios, dar biserica asta, superba fara a fi opulenta, mi-a creat o stare de liniste pe care n-am avut-o in niciuna din catedralele celebre –si deci, mult mai pline de turisti- din Paris; am aflat ca era intr-o vreme biserica studentilor de la Sorbona si poate asa se explica unul din cele mai induiosatoare lucruri pe care le-am vazut in astea zece zile: in diferitele capele, erau fixate mici placute cu multumiri adresate diferitilor sfinti sau Fecioarei pentru raspunsul la rugaciunile inaltate de credinciosi in momente dificile sau importante ale vietii lor-una din cele mai vechi astfel de placute de marmura datau din 1888 si aduceau multumiri pentru sucesul la examene.. Oamenii aia, de care nici n-am auzit vreodata, sunt morti de mult timp, dar au lasat la vedere un mic semn al trecerii lor pe Pamant; multi dintre noi nu vom reusi nici macar atat.

Am iesit din biserica linistita pe care n-o s-o uit niciodata si am fost instantaneu asaltati din toate partile de aromele innebunitoare ridicate din restaurantele care impanzeau stradutele din jur, aflate in apropierea Fantanii St Michel. Era ora 13 si daca cumva nu ne fusese foame pana atunci, minunile de care ne-am trezit inconjurati ne-au facut sa incepem sa comparam in graba specificurile, meniurile si preturile zecilor de restaurante printre care treceam. Inafara de shaorma pe care o gasim bine-mersi si la noi, totul arata si mirosea exceptional; langa un restaurant erau expuse, la gheata, cateva platouri foarte imbietoare de fructe de mare, gata sa fie gatite.

Cu greu am reusit pana la urma sa ne hotaram asupra unui mic bistro; am urcat la etaj, ne-am asezat la o masa micuta si am comandat, Valentina o supa de ceapa si friptura de curcan cu cartof copt, iar eu-o salata cu bacon si un gratar de vita cu sos de piper verde si cartofi prajiti. Au urmat vreo 45 de minute de incantare gustativa, exclamari fericite si zambete satisfacute, minute in care si noi, si viata, si tot ce era in jurul nostru a parut mai frumos si mai vesel; si cu fiecare inghititura am regretat serile si dupa-amiezele petrecute la Mc, KFC, Flunch si Domino’s, cand toate aceste minunatii asteptau sa fie descoperite acolo, pe Rue St Severin. Cel putin pana data viitoare, Parisul are pentru mine gust de sos de piper verde.

Ne-am ridicat cu regret de la masa si am intrat intr-una din librariile Gibert Jeune din jurul Pietei St Michel; am intrat doar cat sa ne dam seama ca ne-ar lua o zi intreaga sa trecem in revista toate titlurile minunate de acolo, raspandite pe 4 sau 5 etaje..

Am luat-o apoi spre Jardin de Luxembourg, alt loc pe care doream sa-l revedem; ne-am asezat pe o banca, privind copiii care se jucau cu corabiile cu panze pe lac, oamenii care vorbeau si faceau de toate si jandarmii relaxati si politicosi, timp in care eu imi savuram un cappucino urias luat din drum de la Starbucks. Dupa vreo jumatate de ora de reverie, ne-am plimbat prin restul gradinii, trecand pe langa peluze, copaci verzi si batrani, terenuri de tenis si baschet si oprindu-ne putin sa ne uitam la copiii calare pe ponei si magarusi; am fost si eu candva ca ei.

Am iesit in Boulevard St Michel, cu privelistea impunatoare a Pantheonului pe fundal si am coborat la metrou, indreptandu-ne spre micul nostru hotel din Strada Auguste Barbier, unde voiam sa terminam de facut bagajele pentru dimineata urmatoare.

Pe inserat am iesit iarasi din camera si ne-am indreptat spre Sena, aproape de Notre Dame, de unde am luat un vaporas cu care sa facem un mic tur al orasului. Am pornit in amurg si ne-am intors o ora si zece minute mai tarziu, pe intuneric, dupa ce-am trecut pe langa oameni care dansau salsa pe chei si dupa ce-am mai vazut pentru o ultima data Notre Dame, La Conciergerie, Luvrul si Musee d’Orsay, Pont Neuf si Luxosul Pod Alexandru al III-lea, Grand si Petit Palais si Turnul Eiffel imbracat in lumini albastre. Am coborat din vapor cu strangere de inima, uitandu-ne ingirjorati spre ceas-era aproape 10 seara, trezirea era dimineata la 5. Am mai hoinarit putin pe strazile din jurul Centrului Pompidou, incercand sa mai tragem cat de putin de timp, dupa care ne-am intors acasa.

Somnul a fost adanc si linistit. Ne-am trezit, ne-am spalat si am coborat la receptie sa predam cheile, unul cate unul. Eu am ramas ultimul. Mi-am plimbat privirea prin camera in care pana ieri stateau imprastiate haine, valize, harti si sticle de suc, acum goala, parca aseptica, doar cu patul putin deranjat.

Mi-am luat rucsacul in spate, geanta de voiaj pe umar si trollerul in mana dreapta, am iesit, am inchis usa si-am incuiat-o-n urma mea. Partir c’est mourir un peu.