Azi se face deja o luna de cand m-am intors de la Paris si m-am gandit, profitand de timpul care-a sedimentat intamplarile, sa insir cele mai frumoase si memorabile momente pe care le-am trait acolo.
In primul rand imi aduc aminte de intrarea propriu-zisa in oras; aterizaseram pe un micut aeroport la vest de Paris iar drumul de acolo, cam de o ora, l-am facut intr-un autobuz; cand am intrat prin cartierul La Defense am vazut deodata in departare, pe cerul diminetii, mai inalt decat orice altceva, Turnul Eiffel, care ne-a smuls un oftat admirativ noua, suedezilor si italienilor cu care imparteam drumul; atunci am stiut cu adevarat ca am ajuns.
In prima seara ne plimbam pe malul stang al Senei si ne-am decis sa trecem pe cel opus, traversand pe Pont des Arts, un pod pietonal; pe bancutele de pe mijlocul lui sau direct pe jos tinerii radeau, cantau, dansau ori tineau mici picnicuri cu baghete, branza si vin rosu; si in momentul ala nimic nu-mi parea mai frumos pe lumea asta decat sa vezi, auzi si sa mirosi Sena curgand pe sub tine, cat tu esti langa prieteni si sorbi infofolit un pahar de vin.
Ca tot ziceam de baghete, mentionez ca le port o amintire deosebita si nu cred ca sunt snob daca afirm ca sunt cele mai bune pe care le-am mancat vreodata-luate din supermarket sau servite la restaurant, aveau un gust grozav si un aspect apetisant; deci imaginea-cliseu a francezului cu basca pe cap si o bagheta lunga sub brat mi se pare cel putin pe jumatate justificata.
Povesteam intr-unul din primele posturi despre o carte care mi-a placut foarte mult, „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway, in care el isi povesteste amintirile din anii petrecuti in tinerete la Paris; n-am reusit sa ajung nici la Closerie des Lilas, carciuma pe care o frecventa, ieftina atunci dar foarte scumpa, din cate-am inteles, acum; cu regret spun ca n-am ajuns nici la faimoasa librarie Shakespeare&Co; dar in a doua zi la Paris, iesind din Jardin de Luxembourg, am intrat din intampare pe Rue Fleurus, unde locuia –dupa cum o certifica si o placa de marmura- Gertrude Stein, prietena artistilor dornici de afirmare din anii de dupa Primul Razboi Mondial, vizitata frecvent de tanarul Hemingway care avea la sfarsitul vietii s-o evoce in cartea de care va spuneam mai sus; ti se strange putintel inima sa stii ca pasesti pe acelasi trotuar pe care trecea acum vreo optzeci si ceva de ani un titan al literaturii.
In Musee d’Orsay m-am purtat ca un copil; am topait de entuziasm printre picturile impresionistilor pe care le stiam din albume si documentare; am vazut capitele de fan, campul de maci si Gara St Lazare a lui Monet, balerinele pictate si sculptate de Degas, autoportretul lui Van Gogh; dar parca cel mai mult m-a izbit momentul in care, fara sa ma astept, intrand intr-o sala nu-stiu-cum trecuta cu vederea de vizitatori, m-am pomenit singur fata-n fata cu Olympia lui Manet; cred ca tremuram de emotie cand o vedeam privindu-ma, asteptandu-ma goala, intinsa pe divan, de parca chiar eu eram urmatorul care sa se bucure de favorurile ei.
In drum spre Musee d’Orsay, intr-o duminica, am vazut un puhoi de rolleri care aluneca pe unul din bulevardele orasului; am inceput sa-i vedem de la distanta, pe cand mergeam pe o straduta ce dadea in bulevardul cu pricina; masinile erau oprite in intersectie de politisti pe role, cu veste galbene, genunchiere si casti de protectie si cred ca au trecut vreo cinci minute pana sa treaca tot alaiul; din cate-am inteles asa-ceva s-ar petrece in fiecare duminica de vara- nu-i asa ca Parisul e-un oras tare de treaba?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu