miercuri, 27 mai 2009

patruzeci de bani

"-O suta treij'sase."
Ma uit in portofel-trei hartii de 10 lei, una de 5, trei de un leu; deschid si buzunarasul de marunt- 50 de bani; deci imi lipsesc fix 10 bani ca sa pot sa dau exact cat imi cere femeia din fata mea. Culeg doua hartii de 10 lei, le intind, iau punga, astept restul- primesc 6 lei, iar femeia isi vede de ale ei; nicio scuza, nicio incercare de a regla ma intai situatia in favoarea amandurora, niciun comentariu-nimic. Mie-mi fusese jena sa dau 13,5 si sa fiu dator zece bani, dar ei nu i-a trecut prin cap ca as avea ceva impotriva sa raman eu in minus cu patruzeci. La naiba, n-are nicio legatura propriu-zis cu banii, ci cu faptul ca eu sunt cel care ramane cu buza absolut umflata, fara macar sa primesc, de 40 de bani, o mica scuza pentru ca nu sunt si ei in stare sa aiba marunt in casa. Chiar toata lumea, de la foarte mic la foarte mare, vrea sa ne traga zi de zi in piept?!
Dar bineinteles ca n-am facut nimic -principiul poate fi luat drept meschinarie. Mi-am luat punga si-am plecat fara sa mai zic nimic. Ba da, de fapt am zis:
"-Multumesc. La revedere".

luni, 25 mai 2009

Goana (a boring story)

Din cand in cand sunt atat de cuprins de pasiunea pentru cate un autor incat as face orice sa-i gasesc si citesc toate cartile. In cazul unora, este mai usor, cum a fost acum doi ani, cand in vreo 6 luni am citit toate cele zece romane ale lui Kundera- pentru ca se gaseau. Alteori insa, este mai greu, sau chiar foarte greu; atunci intra in actiune o trasatura mai putin conturata a mea- consecventa.
Intaia si cea mai de durata astfel de experienta a fost cu primul scriitor pe care l-am imbratisat in totalitate, Knut Hamsun. Si am asteptat timp de vreo noua ani sa dau de una din cele mai celebre scrieri ale lui, "Foamea", cautand-o chiar si pe alt continent, pana sa o obtin, in fine, sub forma unei reeditari- insasi cautarea cartii asteia ar putea constitui un scurt roman.
Anul trecut am fost impresionat pana la zguduire de "L-am servit pe Regele Angliei" de Bohumil Hrabal, un ceh foarte prolific dar din care nu se mai gasea nimic pe la editurile noastre mai mari; am reusit sa aflu ca aparusera totusi multe titluri ale sale la o mica editura a cehilor si slovacilor din Romania, taman din Nadlac. Numai ca sa incerc sa tratez cu ei trimiterea prin posta a cartilor mi-a depasit orice resursa de diplomatie si elocventa-pur si simplu nu te puteai intelege, nici prin telefon, nici prin mail, cu oamenii aia, impletire nefericita a defectelor cehesti si ardelenesti; mi-a sarit in ajutor sor-mea, cu inepuizabilele sale relatii si toata problema s-a rezolvat doar prin prezenta fizica a unui prieten de-al ei in Nadlac-dar am obtinut ce-am cautat, primind astfel un foarte frumos cadou de ziua mea din anul asta.
Tot anul trecut am dezvoltat o pasiune parjolitoare pentru Charles Bukowski- si se pare ca in acelasi timp si multi alti conationali, pentru ca imediat ce-am ajuns sa ma dezmeticesc de valoarea lui, n-am mai reusit sa gasesc in nicio librarie cartile care pana atunci erau pe toate drumurile; cel putin "Factotum" am cautat-o, cum mai spuneam si intr-un post mai vechi, peste tot, inclusiv in alte orase si cu greu am reusit sa dau de ea pe internet, undeva la Satu-Mare, dupa cateva luni.

Ei bine, anul acesta, in a treia zi de Pasti, am avut parte de o bucurie catusi de putin religioasa. S-o iau insa de la pas'opt: Prin 2005 am remarcat intr-o librarie un titlu care-mi placea foarte mult -"Iarna vrajbei noastre", preluat dintr-o piesa de Shakespeare si care in engleza suna,tineam minte de prin filme, foarte percutant si impresionant- "Now is the winter of our discontent/ Made glorious summer by this sun of York"; despre autor nu stiam nimic- John Steinbeck. Dar cartea a fost o placere, iar dupa intoarcerea din State, in iarna anului acela, am cautat sa citesc tot ce puteam gasi: au urmat "La rasarit de Eden", "Cartierul Tortilla", "Soareci si oameni", "Pasunile raiului", "Fructele maniei", "Nopti fara luna"-toate, trepte care ma duceau mai sus pe scara incantarii si entuziasmului fata de acest scriitor.
Cum editura care ii dedica actualmente o serie de autor nu mai tinea pasul cu cerintele mele, am inceput sa caut la anticari- iar anul trecut, "Eu si Charley descoperim America", o carte ce documenteaza calatoria lui Steinbeck si a catelului sau pe cuprinsul SUA si aparuta la noi prin '67, m-a dat pe spate- nu cred ca mai am vreo carte atat de subliniata si de adnotata. Tot anul trecut, in frenezia ce m-a cuprins dupa citirea acelei ultime carti, am dat cu bucurie de un alt titlu, si ala aparut prin '70- "Joia dulce"; numai ca apucandu-ma s-o citesc, aflu ca este un soi de continuare a unei alte carti, "Cannery row" in original; a urmat o cautare frenetica dupa orice traducere, oricat de veche a cartii aleia si intr-un final am descoperit ca ar exista una, datand din '95, sub titlul "Strada sardelelor", la Nemira. Credeam c-am intrat in linie dreapta, ca pana s-o obtin mai era un pic; m-am inselat insa; am cautat pe okazii, unde inainte gasisem tot soiul de raritati, am fost pe la anticari din Bucuresti si alte orase, dar se uitau la mine ca la o ciudatenie, de ajunsesem sa ma indoiesc de mine si de faptul ca acea carte chiar exista. M-am lasat batut o perioada, pana in aprilie, cand la Carturesti am dat peste cartea asta in engleza; chestia asta m-a mobilizat din nou, iar am cautat pe okazii, iar am mers la anticari, iar sprancene ridicate, dar acum aveam dovada; am ofertat din disperare chiar o alta blogger-ita -mandria deja nu mai avea rost-, care ii facuse o recenzie entuziasta cu doi ani in urma, - fara rezultat; intr-un final insa, cautand pe a mia pagina de net am dat peste un exemplar al cartii asteia; mi-a fost si frica sa strig "victorie!"-mi-era sa nu sperii vanzatorul; abia atunci am intrat in linie dreapta, iar cartea-frumoasa, necitita, abia atinsa, si-a gasit locul in biblioteca, intre suratele sale Steinbeck-iene. Ce bine mi-ar prinde perseverenta asta in viata reala!

Va las cu un citat din aceasta carte drept dovada a faptului ca totul a meritat:
"Mi s-a parut intotdeauna ciudat, continua Doc. Insusirile pe care le admiram la oameni, bunatatea si generozitatea, sinceritatea, onestitatea, intelegerea si sensibilitatea, sunt cortegiul de atribute ale esecului in sistemul nostru. Si acele trasaturi pe care le detestam-violenta, lacomia, avaritia, pofta de inavutire, meschinaria, egoismul- sunt atributele succesului. Si asa se face ca in timp ce oamenii le admira pe primele, iubesc produsul celorlalte"

sâmbătă, 23 mai 2009

Dintr-una-ntr-alta




Nicaieri nu scrie ca nu poti urmari mai multe vise in acelasi timp. Mici sau mari, pentru saptamana urmatoare sau cu bataie pe termen lung, toate visele pe care ni le facem si pe care cautam, cu sau fara succes, sa le implinim, se intrepatrund dand nastere unei tesaturi de sperante care ne sprijina, la trezire, in fiecare dimineata.
Dar ce te faci cand esti un impatimit al calatoriilor, ai multe idei in cap si dorinte-n inima iar concediul de vara e numai unul? Eu m-am obisnuit ca, rezultat al neajunsurilor multora dintre piesele care-mi intra-n alcatuire, sa fiu extrem de nehotarat; in orice privinta, daca am mai mult de o varianta, ma conving la fiecare sfert de ora ca alta este mai buna decat cea pe care abia o alesesem, astfel ca nu de putine ori dilemele mele se incheie intr-un blocaj din care numai interventia hotarata si convingatoare a vreunui apropiat ma mai scoate. Asta a fost, de un an incoace, unul din rolurile Valentinei- sa coboare ca din cer cu solutia, cand pentru mine alegerea se transforma in calvar. Numai ca acum, in privinta concediului din vara, am reusit s-o molipsesc si pe ea de nehotarare.
Multe din destinatiile la care visam erau rodul lecturilor. Prin martie ne gandeam la Lisabona si in genere la Portugalia- acum vreo doi ani citeam o carte a unui danez in care personajul isi amintea de vizitele repetate pe meleagurile alea melancolice aruncate la margine de lume, prinse intre Spania si Ocean, cu case albe si oameni maslinii si de atunci gandul meu si-a detasat un vis, poate nu chiar ca ambasador, dar macar in rang de consul, in acele locuri; in plus, tot mai multi oameni din jurul meu se-ntorc de acolo cu povesti frumoase; mai fusesem si la Muzeul Stork si admiraseram acolo imbietoarele peisaje portugheze ale Ceciliei Cutescu-Stork; dar ne-am dat seama ca august e probabil o luna imposibila acolo, asa ca intr-un final am renuntat de comun acord-preferam la o adica sa murim de cald la noi acasa, decat prin straini.
Un autor despre care am aflat anul asta citind "Elogiu lentorii"- o carte de Carl Honore pe care o recomand tuturor workoholic-ilor, chiar daca nu ma numar printre ei- este Peter Mayle, un britanic care a devenit autor de best-seller-uri descriindu-si experienta de expatriat in Provence; am citit trei carti de-ale lui, iar descrierile pe care le face oamenilor, satucelor, viilor, muntilor, miilor de restaurante, festivalelor gastronomice, amfiteatrului antic din Orange, oraselor Aix si Avignon, m-au facut, dimpreuna cu proaspata experienta pariziana, sa visez sa ajung in vara asta in locurile despre care abia lecturasem. Reusisem chiar s-o cam conving si pe Valentina, care deja se dovedea mult mai influentabila decat crezusem c-o stiu, insa paginile in care simpaticul scriitor infatisa seceta si caldura infioratoare de august, pe de o parte, si putinele zboruri disponibile si costurile cam mari la cazare, pe de alta parte, ne-au temperat pe nesimtite elanul; in plus, la silueta pe care n-o mai am, sa ma dedau fie si doar la un sfert din deliciile descrise cu lux de amanunte si exclamatii in cartile respective ar fi fost o crima, fie ea si una gustoasa.

Despre Hemingway cred ca toata lumea cunoaste legaturile cu Italia, Franta, Spania si Cuba, dar poate mai putini au inregistrat pasiunea lui pentru Austria; ei bine, eu am facut-o, citind "Sarbatoarea de neuitat", multe dintre povestiri sau chiar "Adio, arme" si m-am trezit de cateva luni visand la munti inalti si ghetari, cabane pe versanti si orasele in vale, aer rece si limpede, oameni muncitori si dintr-o bucata, toate starnite de stilul lui de a scrie care parca ascunde la fel de multe pe cat descopera. Si toate astea mi-au facut pofta ca acolo sa nu ma duc sa stau doar intr-un oras-Viena, probabil- ci sa-mi iau mai mult timp si sa tot hoinaresc, sa cunosc cat mai mult din tara aia mica dar abundenta. Numai ca, desi iarasi am obtinut acceptul Valentinei care deja cu greu se desprinsese de Provence, nu ne-am putut pune de acord asupra modului de deplasare odata ajunsi acolo -tren/masina- si nici asupra itinerariului, pentru ca erau atat de multe de facut si vazut, incat am renuntat, la fel de obositi ca si cand am fi fost pe bune acolo.

Cam in acelasi timp cu Austria a aparut si varianta Stockholm; aceasta beneficia de vechea mea obsesie pentru tarile nordice, inceputa acum multi ani, de la primele lecturi din Knut Hamsun (norvegian), intarita in ultimii doi ani de Hjalmar Soderberg, un autor suedez pe care am reusit sa-l plasez si sora-mii si Valentinei cu destul succes; dorinta dureroasa de a merge acolo a fost puternic activata de faptul ca acolo s-a desfasurat in aprilie un congres european la care au mers cativa medici pe care ii vizitez si care s-au intors la fel de incantati pe cat ma asteptam. In ultimele cateva zile lupta se dadea deci intre ultimele doua, pana cand, vazand ca diferenta intre biletele de avion nu este atat de mare in favoarea Austriei, ne-am ales castigatorul- Stockholm!!

Miercuri de dimineata, Valentina s-a ocupat de toate formalitatile, cumparand biletele de avion, facand rezervarea la hotel, raspandind entuziasm in jurul ei la lucru si starnind un interes nebun fata de aceasta destinatie printre colegii ei. De miercuri, viata pare mult mai frumoasa. Vom fi acolo, deci, in timp ce la noi va fi inca vipie, in orasul ala linistit si racoros, acea Venetie din miazanoapte cu cateva insule mari si alte mii de insule mici, cu lungile zile de vara nordica, cu palate si parcuri, copii blonzi cu obraji rosii, case vechi de sute de ani si muzee in aer liber, cu barci si turnuri si parcuri de distractii, cu metroul ca o opera de arta si cu coroanele suedeze ce tin capul sus in fata euro. Astept cu nerabdare trecerea celor aproape trei luni pana la plecare, ma gandesc deja sa iau cateva lectii de suedeza si nu m-ar mira ca, dintr-un reflex tampit, sa trec ceva mai des pe la IKEA.
Nu poti sa-ti urmaresti toate visele de-odata, dar cand alternativele sunt atat de frumoase, parca te bucuri si mai mult sa le iei incet, unul cate unul.

joi, 21 mai 2009

Micul Paris

continuare

Daca intre structuri mari simti ca te pierzi, printre cele mici devii mult mai constient de gabaritul propriu.
In multe locuri, Parisul nu este pentru grasi. Si paradoxal, unul din aceste locuri este tocmai bistroul. Bistroul este un mic restaurant plin cu masute si inauntru, si pe trotuar, unde se inghesuie deopotriva turisti, bastinasi si chelneri. Sa iei masa, de pilda, intr-un bistro din apropierea fantanii Saint Michel este un deliciu gastronomic, dar un supliciu spatial. Mesele sunt atat de apropiate, incat cea mai retinuta miscare risca sa-l raneasca grav pe necunoscutul din dreapta ta; daca cumva te uiti la interlocutorul tau in timp ce mananci, te poti din greseala trezi cu furculita in farfuria vecinului consternat. Cred ca regula de a nu pune coatele pe masa cand mananci o mostenim de la francezi, dar nu are a face cu buna purtare, ci cu simplul fapt ca pe masuta din fata ta incap ori coatele, ori farfuria-tu alegi. Iesirea din restaurant, dupa placuta cina, obliga consumatorul ghiftuit la un numar nu tocmai gratios de balet, in incercarea de a nu rasturna pahare, carafe, farfurii, scaune, mese, meseni; iar odata iesit cu bine, esti de doua ori satisfacut: in primul rand ca ai luat o cina gustoasa intr-o atmosfera de roman si in al doilea, ca nici tu nici cei din jurul tau nu v-ati accidentat intr-atat incat sa fie nevoie de o ambulanta. Si te duci zambitor la hotel.

Am facut greseala cand am fost anul trecut, cu Valentina, sa ma plang de marimea camerei- habar n-aveam eu atunci ca se poate si mai rau. La Paris cred ca esti obligat sa fii romantic si sa pleci neaparat insotit de o prietena subtirica, pentru ca am constatat pe pielea mea ca hotelurile n-au camerele gandite pentru un barbat si tatal sau, ambii cu greutate si dimensiune peste medie. Paturile erau confortabile in sensul ca daca stateai pe o parte, incapeai lejer; o miscare necugetata, insa, si te trezeai intr-o lupta disperata pentru a-ti pastra echilibrul- cu siguranta pe astfel de dispozitive incep gimnastele sa se antreneze la barna.
Pe cei care se plang de lipsa de spatiu din toaletele ecologice sau din cele de avion, ii invit la un sejur in hotelul Cabourg, camera 31; acea camera beneficiaza din plin de plasarea langa scara in spirala a hotelului, care-si face maiestuos loc retezand un colt care in mod normal ar fi revenit toaletei; baia astfel rezultata avea forma unui triunghi dreptunghic: in unghiul de 90 de grade se deschidea usa dinspre camera, in unghiul opus, de cam 70 de grade, era plasat dusul; cred ca se poate ghici ce se afla taman in ultimele 20 de grade permise de tristele legi ale geometriei oricarui triunghi. Nu ma pronunt si pentru tatal meu, dar despre mine pot sa va spun ca pentru nicio fata, oricat de draguta, nu am facut exercitii atat de intense si disperate de supt burta si stat in varful degetelor cum am facut pentru a reusi sa ma apropii, cat de cat, de wc-ul nostru. In asemenea conditii, fiecare centimetru in plus de spatiu smuls in folosul nostru era o mare victorie, astfel ca mutarea micului cos de gunoi din baie in camera ne-a entuziasmat de parca am fi dublat marimea toaletei. Dar era si un avantaj in toata chestiunea asta, care probabil ca depaseste toate neajunsurile: daca cumva alunecai in cadita dusului sau pe baltile de apa care inevitabil se formau pe jos, nu te puteai accidenta pentru ca te trezeai instantaneu sprijinit de un perete.
Asa ca ne-am intors intregi, sanatosi si plini de vise pentru viitor, din Marele in Micul Paris.

Marele Paris


Privind in urma acum, dupa cel de-al doilea voiaj in Paris in mai putin de un an, ajung la concluzia ca multe din lucrurile cu care am intrat acolo in contact ca turist obisnuit au fost fie foarte mari, fie foarte mici.
Bunaoara, primul lucru care ne-a izbit cu cativa kilometri inaintea intrarii propriu-zise in oras, pe drumul dinspre aeroport, era uriasul Turn Eiffel; toti cei 320 de metri ai sai ne-au smuls suspine de admiratie si i-au convins definitiv pe cei mai sceptici dintre noi ca aterizaseram unde trebuie. Tot imense sunt multe alte atractii turistice; Luvrul e atat de mare incat nici nu-l poti vizualiza in intregime decat dintr-un anume unghi, iar ca sa te uiti la toate exponatele din galeriile lui se pare ca ai nevoie de vreo 6 luni; cand esti in varful Arcului de Triumf, ti se pare ca daca o iei la pas pe Champs Elysees, ajungi la capatul din Place de la Concorde in vreo 10 minute, numai ca dupa vreo juma de ora de mers ti se pare ca de-abia te-ai pornit; daca a luat atat de mult dupa incheierea propriu-zisa a ostilitatilor sa se semneze, la Versailles si la Trianon, pacea de dupa Primul Razboi Mondial, este cu siguranta pentru ca in primele cateva luni delegatiile nici nu s-au intalnit intre ele, ratacindu-se prin gradini sau pe culoare.

Iar daca te gandesti ca, pe aceeasi axa din centrul orasului, stau insirate in ordinea crescatoare a inaltimii si descrescatoare a vechimii, Arc du Triomphe du Carrousel -20 m, Arc du Triomphe de L’Etoile-50 m si Arc de la Defense-100m, ajungi la concluzia ca orasul asta e din ce in ce mai preocupat de grandoare; ma intreb unde vor ajunge in 50 de ani...

*poza stramba e facuta de taica-miu