La mare, la soare..

Nu-mi place la mare.Pe fratii mei si pe mine, parintii nostri ne-au dus cand eram mici si la mare si munte, de multe ori in ambele locuri in acelasi an, in concediu.Dar in ce ma priveste, de la inceput am avut o relatie mai putin armonioasa cu marea-desi in genere eram un copil mofturos, am impresia ca cel mai mult imi dadeam in petec acolo si tot acolo m-am ratacit de ai mei de cateva ori, pe plaja intinsa si plina de corpuri goale si depersonalizate de bronzul uniform.

Cei drept, dupa ΄90 am mers cu ei numai la munte, asa ca prima oara dupa foarte mult timp cand am mai calcat pe plaja a fost dupa cel putin zece ani de la ultima descindere, adica in 2000, cand am facut la Eforie Nord balul de absolvire a liceului.Tin si acum minte cum s-au amuzat colegii mei cand m-au vazut teribil de impresionat, daca nu chiar speriat, de intinderea marii ce mi se desfasura in fata ochilor- eu ma asteptam sa vad un lac ceva mai maricel, o chestie mai marginita; si, apropo, nu stiu sa inot.

Am indragit intotdeauna muntele si nu cred ca a fost vorba doar de o modalitate de a-mi afirma personalitatea distincta de a fratilor mei, mari iubitori de plaja si mare.Cand ajung acolo, nu pot zice ca fac trasee multe sau dificile, placerea mea e mai degraba contemplativa. Imi place sa respir adanc aerul proaspat si inmiresmat, sa ma plimb, sa stau pe-o banca ori pajiste si sa citesc.Desele mele reverii citadine ma plaseaza aproape intotdeauna langa munte, iar unul din visele mele este sa am candva o casuta intr-un luminis din padure, in apropierea unui versant.

Ultima oara mai ajunsesem la mare, mai precis la Mamaia, in 2004.Am putut sa-mi amintesc anul pentru ca stiu ca am fost printre primii care s-au suit in telegondola, asa ca am dat search pe Google ca sa-mi amintesc cand a fost inaugurata.Acum cateva zile am revenit, tot la Mamaia, in interes de serviciu, mai precis la o intalnire cu „firma”.Si cred ca toate circumstantele au fost de natura sa faca sa nu ma simt bine; in primul rand, istoria personala cu marea; in al doilea rand, faptul ca abia fusesem zece zile la Paris si, hai sa fim seriosi, e greu sa concurezi cu asa-ceva; si nu in ultimul rand- statiunea si oamenii.Chiar daca a trecut destul timp, Mamaia mi s-a parut neschimbata in rau si cred ca nu trebuie sa intru-n detalii; deci n-am fost deloc tentat sa ma intind pe nisip sau sa intru-n apa, asa ca timpul liber mi l-am petrecut in camera hotelului de trei stele, cu mochete, balcoane si cuverturi murdare; putea fi si mai rau, ce-i drept:intr-una din salile de conferinte atarna cu capu-n jos un liliac -o fi invatat si el cate ceva cu ocazia asta.

Cu siguranta, conteaza si locul.A fost o mare placere sa-l vad anul asta pe fratele meu dand o fuga aproape-n fiecare week-end la mare si intorcandu-se bronzat pana si intre degete, cu nisip in bagaj, privirea vioaie si povesti despre apa buna de baie, terase boeme si fete frumoase.Ce-i drept, el a fost la 2 Mai; mi-as fi dorit de cateva ori sa-l pot insoti si sa vad marea prin ochii lui, dar n-a fost sa fie.Poate la anul.

Pana atunci insa, pentru mine marea ramane o engima.

Tristete de august

Trei lucruri ma sperie rau de tot, iar doua dintre ele sunt eternitatea si infinitul; pe al treilea va las sa-l ghiciti.

Legat de eternitate am in minte un citat aproximativ din Truman Capote: „Imagineaza-ti ca o vrabiuta ar trebui sa transporte in cioc intreg desertul Sahara dincolo de Atlantic, cate un fir de nisip la fiecare drum; imagineaza-ti cat timp iar lua-si asta ar fi doar inceputul Vesniciei”.Mi se pare infricosator.

Poate ati auzit de telescopul Hubble.Intai si intai, sa va zic ca el poarta numele tipului care in prima jumatate a secolului 20, a descoperit ca Universul nu se limiteaza la sistemul nostru solar, ba mai mult, a inteles si ca acest Univers este in expansiune; da, el este nenorocitul.Iar telescopul asta care-i poarta numele si se afla pe orbita Pamantului este cel care studiaza acest Univers.Sa va spun cum; sa zicem ca telescopul asta iti ofera o fotografie cu milioane de corpuri ceresti; in fata unei asemenea realitati, iti dai seama ca n-ai putea sa studiezi fiecare corp in parte, asa ca baietii se concentreaza si dau zoom prin telescop asupra unui mic perimetru intunecat de pe aceasta poza, perimetru care deci este, in aparenta, gol; si cand faci acel zoom, ce credeti ca se obtine? o alta poza cu milioane de corpuri ceresti; si asta se repeta la nesfarsit, pe oricare colt intunecat al cerului te-ai concentra, iar de fiecare data cand crezi ca ajungi la capat, dai de fapt peste un nou inceput.Asta-i infinitul-si mi se pare oribil.

Si mi se pare ca, in contextul asta, tot ce facem, toate zbaterile noastre, toate joburile, toate orgoliile si meschinariile noastre, toate bucuriile si tristetile, toate lucrurile pe care le cladim, tot ceea ce ni se pare important si tot ceea ce ne face mandri de noi nu inseamna si nu va insemna absolut nimic, pentru ca noi cu lumea noastra cu tot nu insemnam, de fapt, nimic.

Material boy

Preiau si eu ideea din ultimul post al sora-mii si enumar cu ce m-am intors de la Paris, inafara de amintiri si vise, care sunt intr-adevar mai valoroase, dar asupra carora voi reveni mai tarziu.Si cine stie, poate ma va si invidia cineva, desi nu prea cred.Cum am fost acolo relativ mult timp, de unele din lucruri, luate mai pe la inceput, uitasem si le-am regasit cu bucurie la deschisul bagajelor la Bucuresti.

Asadar:

-la categoria haine m-am ales cu niste tenisi maro inchis no-name, cu vreo trei tricouri polo cu care cred ca mi-am satisfacut obsesia pentru genul asta de imbracaminte; poate m-apuca una si pentru camasi, ar cam fi cazul; si un soi de jacheta de toamna de la C&A, de care m-am atasat de cum am vazut-o si care indraznesc sa spun ca-mi sta grozav-poate-o las si p-asta-n masina si mi-o fura careva.Am cautat o zi intreaga si un costum care sa-mi convina si ca aspect, si ca marime, si ca pret, dar n-am gasit;

-la categoria culturalizare, ma laud cu o carticica despre genealogia regilor Frantei, cu un mare ghid al Muzeului Orsay (un muzeu foarte frumos si bogat, pe care a trebuit sa-l vizitez de doua ori ca sa vad doar ceea ce stiam ca ma intereseaza din el, lasand inca mult nedescoperit) si o brosurica a Muzeului Picasso (poate asa voi intelege mai mult din ce am vazut acolo), alte doua carticele-parti ale unei colectii mai largi-una despre Rodin si alta despre impresionisti; mai pentru destindere am luat de la Virgin Megastore „Le petit livre des secrets”, o carte cu fapte diverse; iar in ultima zi acolo mi-am luat de la Gilbert Jeune „Foamea” de Knut Hamsun editia frantuzeasca (e o obsesie pe care o voi detalia) si Bohumil Hrabal- „O singuratate prea zgomotoasa”, ca tot sunt eu ofticat ca-n tara nu mai gasesc nimic de el;

-muzicale mi-am luat tot de la Virgin Megastore (daca ajungeti in Paris, trebuie sa treceti pe-acolo) un dublu CD Sinatra-Dean Martin si altul cu cele 30 de hituri de pe primul loc in topuri ale lui Elvis;

-iar la diverse pot sa trec un breloc cu briceag care e mai mult frumos decat util, un carnetel simpatic cu o pictura a lui Picasso pe care chiar am inteles-o si care mi-a placut („Copil jucandu-se cu un camion”) si trei insigne mititele:una rosie cu „Fuck Bush”, alta galbena cu „Work Sucks” si alta neagra cu „god, you’re ugly”; evident ca nu-mi inchipui ca voi purta prea curand vreuna din ele!

I saw so much I broke my mind

Ma gandisem de la inceput ca Parisul nu e probabil cel mai bine de vizitat in august, dar din alt motiv; crezusem ca voi muri de cald in perioada aia.Temerea insa mi-a fost risipita cand personalul avionului ne-a anuntat ca temperatura la aterizare este de 9 grade, lucru care i-a facut pe multi sa regrete ca plecasera de la Bucuresti in pantaloni scurti.Si in toata perioada petrecuta acolo, temperatura n-a trecut cred de 25 de grade, cerul a fost variabil, ba chiar a si plouat din cand in cand, in timp ce la noi inteleg ca a fost canicula.

Nu, nu temperatura e deci motivul, ci turistii.Stiu ca nu tocmai eu, cel venit pentru zece zile din Bucuresti s-ar cadea sa ma plang de turisti, dar totusi o fac.Concediile au facut ca parizienii sa plece iar in locul lor sa se reverse o mare de pasari calatoare, astfel ca locul si-a pierdut din autenticitate, parerea mea.Asa ca eu cred ca cel mai bine e sa mergi acolo ori primavara, ori toamna.Turistii erau de toate felurile-europeni, asiatici sau americani, (cred ca africanii erau in majoritate imigranti, legal sau nu), tineri sau batrani, inalti sau scunzi, destepti sau prosti.

Pe cei prosti sau cel putin lipsiti total de inspiratie ii vedeai cand se trageau in poza- o englezoaica dolofana si cu un party-hat cu sclipici pe cap lingea un stalp din fata de la Notre-Dame, grupuri de italieni, spanioli sau americani stateau cu barbia-n pumn pe soclul Ganditorului lui Rodin iar pe Champ de Mars multi incercau sa lase impresia ca tin de varf Turnul Eiffel.

Ca tot ziceam de Turnul Eiffel, in apropierea lui se afla un restaurant cu specific romanesc, Doina; asa ca daca nu te-ai saturat la tine acasa de mancare romaneasca, poti sa „servesti”-ah, ce-mi place expresia asta!- mici la 3 euro jumate, ciorba de burta sau papanasi la 7-8 euro; eu, unul, as fi spus pas si daca preturile n-ar fi fost nerusinate.

Desi n-am fost si in suburbiile orasului unde poate-i alta poveste, am strabatut destul de mult din Paris si pot sa spun ca n-am vazut picior de caine vagabond, ceea ce a facut ca odata intors in Bucuresti sa uit care-i normalul la noi si sa calc in primul rahat care mi s-a ivit in cale.In Jardin de Luxembourg la intrare era un dispenser de manusi de plastic cu care sa poti strange dupa animalul de companie si numai in urma poneilor si a magarusilor pe care se plimbau copiii ramaneau uneori deseuri.

In toate parcurile in care am fost-Jardin de Luxembourg, Monceau, Place des Vosges, Jardins des Tuileries, Champ de Mars sau altele mai putin cunoscute, erau peluze –nu toate, ce-i drept- pe care puteai sa stai, sa citesti, sa faci un picnic sau sa te harjonesti, iar pe banci puteai sa te intinzi, toate astea linistit, fara sa te temi ca va veni vreun bagator de seama sa te legitimeze. In fata unui tablou de la ultimul etaj din Centrul Pompidou, vedeai un barbat-student, sau poate critic- care statea pe jos cu un lap-top in brate si care scria probabil ceva pe marginea exponatului respectiv si la care nimeni nu se uita surprins; inafara de mine, poate, dar nu scandalizat, ci admirativ.Astea nu inseamna insa o invitatie la distrugere a tot ceea ce atingi;si mi-a placut ca prin parcuri sau muzee ti se atragea atentia cu blandete asupra lucrurilor de bun-simt care erau asteptate de la tine: ”va multumim ca nu rupeti florile”, „multumim ca nu deranjati rugaciunea”, „multumim ca nu atingeti exponatele”.

Apropo de Pompidou, daca amintesc ca ala-i muzeu de arta moderna, e clar ca n-am inteles mare lucru din ce-am vazut acolo.Cladirea in sine, vazuta din exterior, te surprinde destul la prima vedere.Dar imi aduc aminte de un exponat anume, respectiv un tablou urias care era o simpla suprafata uniform bleumarin; imi pare rau ca n-am retinut numele lucrarii, cu siguranta era ceva complex, dar stiu ca imediat dup-aia am vazut pe peretele opus o usa si m-am intrebat daca si aia-i arta sau nu -abia mai tarziu, cand a iesit cineva pe ea, mi-am dat seama ca era pe bune.

Si pe strada, si-n parcuri, si-n metrou am vazut multi barbati tinandu-se de mana sau imbratisandu-se;si ma gandeam ca, in vreme ce la noi ar fi alergati cu pietre, la Paris aceeasi soarta ar avea-o probabil cei care s-ar uita ciudat la ei.

Cat despre metroul parizian, daca vii din Bucuresti te face sa plangi.Noi cred ca avem cu toate vreo patru magistrale, in timp ce la ei se intalnesc uneori vreo 5-6 intr-o singura statie.Si cred ca pe cea mai lunga magistrala a lor ar incapea toate statiile pe care le avem noi. Totul este excelent explicat si poti sa ajungi intr-un sfert de ora aproape oriunde, iar pe peroane este afisat timpul in care vor ajunge primele doua trenuri.Daca va zic ca exista si trenuri fara conductor, o sa-mi spuneti ca am citit mult SF in ultima vreme, dar va asigur ca nu-i deloc asa.

Voi continua.

Picture this

Stateam si ma uitam zilele astea la pozele facute de sor-mea anul trecut la Paris; sunt niste poze foarte dragute, cu strazi, parcari, case frumoase, ferestre cu flori, joggeri, magazine de muzica, afise haioase, terase, buchinisti si bistrouri..

Imi aduc aminte cum in urma cu doi ani cand am fost la Roma, in prima zi, dupa lungi plimbari prin centru cu camera foto-n mana, am ajuns la Fontana di Trevi; si cand sa m-apuc sa iau in obiectiv obiectivul turistic, am vazut in jurul meu o masa compacta de oameni care faceau acelasi lucru si foarte putini care chiar stateau si priveau.Si abia atunci m-am rusinat putin de cum imi petrecusem ziua pana-n acel moment, trecand prin si pe langa Vittoriano, Columna, Forum si Colloseum si pozandu-le de cum apareau in campul meu vizual; mi-am dat seama de asta abia la la Fontana di Trevi, pentru ca in jurul ei spatiul e mai redus iar oamenii sunt obligati sa stea mai compact, astfel ca in ei m-am putut recunoaste pe mine.

M-am intristat pentru ca ajunsesem pentru prima oara in orasul ala frumos si vestit si m-am napustit asupra lui ca turistul bezmetic, grabindu-ma sa trag in poze niste lucruri pe care oricum cu totii le stim de la TV si de pe net; in loc sa-mi trag sufletul, sa contemplez, sa las experienta sa-mi mangaie ochii si sufletul, sa stau sa ma gandesc si sa dau un pic de timp bucuriei sa incolteasca inauntrul meu.Asa ca in urmatoarele cateva zile mi-am lasat camera foto la hotel si, scapat de presiunea stupida pe care o resimti de a dovedi ca ai fost si tu undeva, m-am putut bucura in tihna de ceea ce vedeam, infiripand tot soiul de vise si idei in jurul frumosului ce se ivea la tot pasul; abia in ultima zi mi-am pus din nou in functiune aparatul, dupa ce am simtit ca-mi traisem experienta romana direct, nefiltrat.

Admir pozele sora-mii tocmai pentru ca numai in foarte putine apare ceva cunoscut- o poza cu Arcul de Triumf, vreo doua in care se zareste undeva departe Tour Eiffel, parca una cu Sacre-Coeur si atat.In rest, ele surprind ceea ce cred ca admiram cu adevarat noi, cei veniti din tara asta deranjata si derutata-curatul, frumosul, veselul, firescul, viata de zi cu zi.

In sapte ore plec la Paris pentru zece zile; si, cu lectia invatata de data asta, sper ca nu ma voi ascunde dupa un aparat si ca voi lasa batranul oras sa ma invaluie si sa ma imbibe cu tot ce are el mai bun.

Buna dimineata!

2018

Bilanturile sunt un lucru ciudat-ocaziile pentru ele par sa rasara de oriunde.Nu mai ajung cele traditionale de peste an-zi de nastere, zi de nume, Paste, Craciun, mici aniversari convenite in cuplu si mai ales Anul Nou- nici cele care apar la rascruce de drumuri- absolvirea facultatii, despartiri, mutari, schimbari.Nu.Cand nici nu te astepti ti se iveste posibilitatea sa tragi linie, sa definesti termenii si sa-ti faci cu bucurie adunarile si cu regret scaderile.

Mie cea mai recenta ocazie mi-a fost oferita de schimbarea pasaportului.

Cu prilejul asta mi-am adus aminte cum mi-am facut eu pasaport prima oara.In primul rand, actul asta imi parea ca un adevarat nivel la care trebuia sa ajung, ca o etapa a devenirii mele; mi se parea ca, dupa ce-mi luasem bacul, fusesem admis la facultate si-mi luasem carnetul de sofer, urmatoarea fapta glorioasa trebuia sa fie obtinerea pasaportului; faptul ca nu esti supus la teste sau examinari riguroase, ca oricine poate obtine unul, imi scapa atunci din vedere.In al doilea rand, cum eu am fost intotdeauna cu capul in nori si cu gandul departe, ma si imaginam strabatand mari, tari si continente, colectionand pe filele lui stampile de toate culorile, formele si in toate limbile; nu m-a descurajat faptul ca eram un student cu o amarata de bursa si ca mi-a fost greu si sa-mi strang banii pentru taxele de pasaport, no sir-eu urma sa fiu un globetrotter in toata regula.

Deci primul pasaport mi l-am facut in decembrie 2002 in regim normal-din motivul expus mai sus, n-as putea spune ca ma grabeam undeva.Tin minte cum ma uitam in el atunci cand l-am ridicat de la Sectia 8 si cercetam data expirarii-decembrie 2007; o vedeam ca un numar magic, atat prin cat de departe mi se parea –aveam doar 20 de ani-cat si prin cat de departe credeam ca voi fi eu insumi atunci, cat de multe urma sa realizez pana atunci.Eram tanar, aveam putine dezamagiri la activ iar viitorul era tot o promisiune.

Ajuns acum la capatul celalalt al firului care-mi traverseaza trecutul pe parcursul a 32 de file, ma uit inapoi si-mi fac inventarul: am iesit din tara doar cu doua ocazii, 6 luni in State in 2005 si cateva zile la Roma un an mai tarziu; cat despre astia cinci ani per total..sunt o colectie jalnica de vise neimplinite, ocazii ratate, sperante obosite si triste realizari ridicate ca niste casute de chibrituri in care-mi imaginez ca m-as putea ascunde de suflul mortii care-mi va bate la usa si-mi va cere socoteala pentru viata primita..am facut mai mult rau decat bine si pentru mine, si pentru cei care-au avut ghinionul sa-mi fie-n preajma; iar drumul mi-e mai neclar acum decat in urma cu cinci ani.Pozei care-n pasaportul expirat infatiseaza un tanar cu privirea vesela si nerabdatoare in fata viitorului i se opune aceea din actul eliberat acum cateva saptamani-un barbat cu ochii obositi si pierduti, putin mai frumos decat uratul care colcaie pe dinauntru.

Am aflat cu ocazia emiterii acestui pasaport ca, dupa varsta de 25 de ani, acesta este valabil nu pentru cinci, ci pentru zece ani; acesta imi este noul orizont, urmatoarea data magica este iulie 2018, atunci imi voi face un nou bilant de acest gen.Ma declar de pe-acum invins.

Vand masina

Masina pe care am condus-o cel mai mult in cei aproape sapte ani de cand mi-am luat permisul am primit-o de la ai mei drept cadou cu putin inainte de a face 20 de ani.Eu am prostul obicei de a ma atasa emotional de anumite lucruri iar Supernova mea rosie face parte din acele lucruri.Am mers cu ea pe acelasi drum aproape zi de zi, timp de patru ani la facultate; am vazut multe locuri frumoase de prin tara-am fost la munte si la mare, am rascolit praful in drum spre Vulcanii Noroiosi, am fost la Sighisoara, Targu Jiu, Alba-Iulia si Targu-Mures; am dormit in ea vreo doua nopti in Piata Huet din Sibiu prima data cand am fost in orasul ala frumos, am dus-o pe Valea Oltului si prin Hunedoara, am chinuit-o, dar nu fara folos, pe Transfagarasan.In ea am dat fuga pana la Sinaia s-o aduc degraba acasa pe bunica pe care-a apucat-o apendicita tocmai la 74 de ani.Cu ea imi duceam colegii de la vreun curs tinut in Plevnei la altul de la Spitalul de Urgenta si in ea s-au infirpat, amplificat, deteriorat si destramat cateva iubiri.

Iar cand am fost plecat in State timp de jumatate de an, printre atatea masini americane uratele, uriase si cu cutii automate, mi s-a facut asa de dor de ea ca i-am cerut lui taica-miu sa-mi trimita o poza cu ea.Si-mi aduc aminte si-acum ca la intoarcere uitasem cu totul s-o conduc..

Am avut si cateva evenimente de-a lungul timpului-o zgarietura ici, o tamponare colo, un far spart, dar nimic serios, una peste alta.

Anul trecut mergeam ca de obicei fara tragere de inima la o expozitie pentru dentisti (how sad is that?) de la Romexpo la care daduse buzna atata lume ca nu erau locuri de parcare in complex, asa ca a trebuit s-o las pe una din strazile sufocate deja de masini parcate.Cand m-am intors, am vazut de la distanta geamul din dreapta spate spart; iar cand m-am apropiat, mi-am dat seama ca mi se furase o geaca luata din State si la care tineam foarte mult pentru ca-mi statea bine, desi era doar dintr-o imitatie de piele si nu ma costase decat vreo treizeci de dolari-geamul si manopera care-a urmat m-au costat mai mult.. Si mi-am adus aminte cum in State (cel putin acolo unde-am fost eu) mai toata lumea isi lasa masinile descuiate, cu haine si cumparaturi inauntru..

Dar poate fiindca tineam destul de mult la masina, poate fiindca a picat intr-un moment personal prost, m-a afectat destul de mult episodul asta.M-am gandit, asa cum ma gandesc si acum, la toate lucrurile care s-au intamplat in, cu si gratie masinii asteia si ma gandeam ca in ea nu intrasera decat oameni care, la un moment sau altul, mi-au fost dragi; asa ca hotul care mi-a scotocit prin masina m-a facut sa ma simt invadat intr-un spatiu al meu; si cand, dupa cateva zile, gaura a fost astupata, cu un geam care nu se potrivea la culoare cu celelalte si cu o reparatie de mantuiala, recunosc ca m-am distantat un pic de ea, ca de victima unui viol.

Din decembrie trecut am o masina de serviciu, iar Supernova mea a ramas in fata casei, primind atentie ocazionala din partea tatalui meu si atragand tot din cand in cand inspre ea gandurile mele nostalgice.Dar adineauri am vazut ca cineva i-a furat peste noapte capacele de la rotile de pe partea dreapta, lasand-o cu un aer trist si abandonat, de fata furata de podoabele ei si-asa saracacioase..Tara de rahat, furturi de rahat..

Esecuri

Sunt destui cei pe care i-am auzit ca daca se apuca de o carte, atunci sigur o termina, indiferent daca le place sau nu.In ce ma priveste eu nu gandesc la fel.Nu pot termina ce nu-mi place iar la cate carti am ajuns sa-mi cumpar de ceva vreme incoace, era de asteptat ca, desi nu achizitionez fara disceramant, sa fie destule cele pe care sa nu le pot citi pana la capat sau, dupa caz, sa nici nu pot sa le incep bine.Iata cateva dintre ele si povestea lor, intr-o ordine aleatorie:

Manastirea din Parma-Stendhal-am privit-o ca pe un soi de recomandare din partea lui Kundera, care face referire la ea intr-unul din romanele sale; tin minte chiar ca am alergat prin cateva librarii ca s-o gasesc in seara de iarna in care mi s-a pus pata ca s-o cumpar; insa, cu cateva exceptii, mi s-a parut absolut plictisitoare, opinie pe care acum cateva zile am constatat ca o impartasesc cu Hemingway;cred ca am citit din ea cam o treime inainte de a ceda.

Tot printre recomandarile lui Kundera se numara si Ratacirile elevului Torless-Robert Musil; pe asta am inceput-o de doua ori si de fiecare data plonjonul prea rapid intr-o introspectie greoaie (o fi vina traducerii?) m-a facut sa ma las pagubas; cu toate astea, voi mai incerca si pe viitor s-o imblanzesc; am vazut ca la Polirom se pregateste o selectie in doua volume din Omul fara insusiri, pe care cu siguranta o sa mi-o iau.

Una din putinele carti din ultimii ani pe care le-am cumparat din cauza marketingului galagios a fost Ma numesc Rosu a lui Orhan Pamuk; si pe asta am inceput-o de doua ori si nu cred ca voi mai incerca prea curand s-o reincep; tin minte ca am cumparat-o pentru ca mi-a placut mult inceputul, dar dupa aia am dat peste prea multe arhaisme si cuvinte specifice care imi intrerupeau lectura, asa ca mi-am pierdut rabdarea si am renuntat, desi ideea cartii s-ar putea sa fie interesanta.

Unul din autorii mei preferati este John Steinbeck, asa ca atunci cand am descoperit intr-un coltisor la Carturesti o scriere despre care nici nu stiusem, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea, am cumparat-o fara sa ma gandesc prea mult, asteptandu-ma la un regal, in lumina lecturilor precedente; inedita prezenta a lui Radu Paraschivescu in calitate de traducator nu mi s-a parut de rau augur; insa dorinta as zice incrancenata de a face sa-mi placa aceasta scriere s-a impiedicat de stilul diferit de tot ceea ce citisem de la el in trecut si de ideea, in opinia mea, destul de nefericita a cartii; am abandonat fara regrete lectura pe la jumatate, in schimb urmatoarele carti ale lui-Fructele maniei si Nopti fara luna mi-au placut mult; iar acum ma pregatesc pentru Eu si Charley descoperim America si Joia dulce.

Unul, niciunul si o suta de mii a lui Pirandello am luat-o pentru ca era la reduceri iar intentia mi s-a parut foarte buna; am gasit insa ca repeta prea des aceleasi idei in feluri nu suficient de diferite si, cum era si prea cald ca sa am suficienta rabdare, am pus-o la baza teancului de carti pe care le-am gasit mai interesante; o sa-i mai vina randul,candva.

Tropicul Cancerului nu cred ca mai are nevoie de prezentari; mi-am cumparat-o din Colectia Cotidianul si am inceput-o de doua ori, ultima data recent, in ceea ce se dorea o continuare la Sarbatoarea de neuitat a lui Hemingway in ce priveste descrierea atmosferei pariziene; mi s-a parut incalcit si am renuntat; probabil ca o voi mai lasa ceva pana s-o atac din nou.

Imediat dupa am incercat Amantul doamnei Chatterley a lui D.H.Lawrence, pe care mi-am cumparat-o acum cateva saptamani pur si simplu pentru ca am fost uimit s-o gasesc la Kretzulescu, avand in vedere ca a fost editata in 2001; mi s-a parut prea siropoasa si dupa vreo 50 de pagini am lasat-o balta.

Stiu ca sora-mii i-a placut foarte mult Cum sa fii bun a lui Hornby, stiu ca dintr-o carte a lui a iesit un film care-mi place si mie foarte mult-High Fidelity cu John Cusack-iar ideea, cel putin din ce am citit pe spatele volumului este cea care m-a convins sa-l cumpar, insa faptul ca e scris din perspectiva feminina a facut sa nu ma simt confortabil citind-o, asa ca o las pe alta data, cand voi fi mai putin ingust la minte..

Voi ce carti n-ati putut termina?

Hem'

M-am apucat sa citesc „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway intr-o noapte tarzie de august in care gandurile care inotau in moartea mea si a celor dragi ma impiedicau sa dorm.

Este cartea in care Hemingway povesteste o parte din intamplarile petrecute-n anii traiti in tinerete la Paris;si pentru mine, care urmeaza sa plec intr-acolo in ceva mai mult de o saptamana, era exact ce trebuia. Eu am avut intotdeauna in minte imaginea lui Hemingway de vanator, de luptator in Razboiul Civil din Spania, de pescar, de indragostit de Cuba;dar faptul ca acest outdoors-man povesteste cu atat drag despre Paris ma face pe mine, un citadin cel putin prin forta imprejurarilor, sa ma simt mai bine cu mine insumi.

Cu totii stim Parisul, chiar si fara sa-l fi vizitat;stim de Gioconda, Luvru, Champs-Elysees si Arcul de Triumf, de Napoleon, Versailles si Turnul Eiffel.Toata lumea le stie si Hemingway probabil mai mult decat majoritatea.De aceea el isi aminteste pentru noi de lucrurile poate mici in aparenta, dar care reprezinta cu adevarat viata intr-un asemenea oras, in orice oras;isi aminteste de turma de capre care urca pe stradute dis-de-dimineata, de mirosul de paine proaspata, de pescarii de pe cheiurile Senei, de atmosfera cafenelelor frecventate si de cursele de cai;isi aduce aminte despre o librarie si despre buchinisti, despre primavara si iarna, despre camarute mici si confortabile, despre vinuri, stridii, biberoane si pisici;si isi aduce aminte de prieteni-unii pierduti, altii decedati, unii celebri, altii nu, dar te face sa-i privesti cu aceeasi simpatie atat pe un Scott Fitzgerald ingrijorat de marimea penisului sau cat si pe un chelner de treaba, decorat in Primul Razboi Mondial si nevoit cu tristete sa-si rada mustata de catre noii patroni americani.Vorbeste despre cum puteai sa fii un cuplu sarac si sa-ti permiti totusi sa traiesti, sa fii fericit si chiar sa calatoresti cu doar cativa dolari pe zi, vorbeste despre bani si bogatasi si cum pustiesc ei totul in calea lor.

Isi aduce aminte despre frig si despre foame si o face fara resentiment sau durere, ci cu nostalgie, ca de niste prieteni de demult, pentru ca toate in viata au o noima;si, cu patruzeci de ani si trei neveste mai tarziu, vorbeste despre prima sotie cu afectiune si tandrete si cu un subinteles regret sincer, barbatesc, care te fac sa intelegi cat de ridicol e orgoliul in dragoste;si cat de norocos trebuie sa te consideri, oricine-ai fi, daca esti iubit.

Nu-mi pare deloc rau ca pentru cartea asta mi-am incalcat regula de a nu cumpara din anticariate;acum o consider stupida si cam rusinoasa.Cartea asta m-a facut sa astept cu nerabdare plecarea la Paris, ba mai mult, sa-mi programez deja reintoarcerea acolo.Si m-a facut sa realizez din nou ca pana si scriitorii celebri, premiati, aclamati, admirati si invidiati au fost candva, mult inainte de a deveni icoane cioplite-n piatra, doar niste tineri visatori si plini de spirit, „tare saraci si tare fericiti”.

Am inceput cartea asta intr-o noapte in care sufletul mi-era chinuit si am terminat-o trei zile mai tarziu, intr-o dupa-amiaza insorita, cu un zambet pe buze si cu o inima usoara;am zvarlit intr-un colt temerile care ma tintuiau si am dat fuga pana la iubita mea si-am strans-o tare-n brate.Life ain’t over yet.