Se afișează postările cu eticheta mesterul Calin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mesterul Calin. Afișați toate postările

joi, 24 septembrie 2009

Cartea de bucate


De mai multă vreme aveam de gând să fac pentru Valentina un album în care să-şi pună reţetele găsite altundeva decât în cărţile de bucate. Ideea a apărut când a început să-şi ia avânt culinar tot mai mare, să caute şi să încerce lucruri noi. Urma deci să fie un cadou drăguţ, dar şi un obiect cu rol de ordonare şi eficientizare a spaţiului, prea încărcat de ziare şi reviste. Cum la amânări mă pricep însă cel mai bine, au trecut mai multe săptămâni până să mă montez şi să mă pun pe treabă. A trebuit să-mi impun un termen-limită, reprezentat de o mică aniversare lunară, ca să intru-n priză.

Aşa că, după achiziţionarea materialelor care-mi mai trebuiau, mi-am pregătit cutterul şi prenadezul, rigla, echerul şi creionul ascuţit, m-am încins cu şorţul-amintire din State de la Wendy’s şi m-am apucat de..făcut prostii.

Această a doua carte făcută cap-coadă de mine, după cartea semnelor de carte, urma să aibă aceeaşi legătură japoneză, potrivită pentru un album. Am vrut totuşi să fac şi ceva special, şi anume, să înfrumuseţez coperta I cu o fotografie în acţiune a bucătăresei căreia îi era dedicat; poza respectivă am „developat-o” –sau cum s-o zice pentru cele digitale- am redus-o la dimensiunile dorite şi am plastifiat-o, după care am aşezat-o între cele două bucăţi de carton –cea de deasupra fiind decupată-n centru pentru a se vedea imaginea- care aveau să alcătuiască, lipite una peste alta, coperta cărţii. Am repetat procesul lipirii a două straturi de carton pentru a doua copertă şi cele două cotoare.

Pân-aici, toate bune. De aici încolo, am început să fac aproape toate greşelile pe care le puteam face. Când să învelesc coperţile, dimpreună cu cotoarele, în hârtia colorată, am constatat că era prea mică pentru a le acoperi cum trebuie-a trebuit aşadar să tai din coperţi, şi chiar şi-aşa nu prea mi-a ajuns. Apoi, după ce am lipit hârtia pe coperta I şi, cu mâini tremurânde, am decupat-o de deasupra ferestrei de carton unde era poza, am constatat că aşezasem cartonul invers decât trebuia; aşa că fie poza Valentinei urma să troneze pe prima copertă cu faţa în jos, fie albumul urma să aibă deschiderea pe stânga şi cotorul pe dreapta, fie fotografia trebuia pur şi simplu să rămână la sfârşit, pe coperta IV; nu mai era nimic de îndreptat, n-aveam nici timp sau răbdare s-o iau de la capăt, aşa c-a rămas cum a picat. Deşi m-am străduit să lucrez cât mai îngrijit, graba de a lipi hârtia de carton înainte ca prenadezul să se usuce m-a făcut să mânjesc coperta finală cu lipici; mai puţin decât dăţile trecute, dar la fel de frustrant. Cartoanele subţiri pe care aveam să le folosesc pe post de file ale albumului le-am tăiat, oricât de mult m-am străduit, la dimensiuni un pic diferite unul de celălalt; iar găurile date la capete, prin care urma să treacă aţa, nu se suprapuneau exact –fiindcă n-am avut inspiraţia şi răbdarea să fac un şablon; rezultatul a fost că filele n-aveau cum să se mai suprapună exact şi estetic.



Şi cu toate astea, la sfârşit, după multe ore de strădanie şi nervi, rezultatul final a fost neaşteptat de drăguţ, iar eu eram chiar fericit; am uitat de toată mizeria pe care am făcut-o în jurul meu, de braţele obosite şi degetele lipicioase de la prenadezul întărit şi-am putut să admir cu un pic de mândrie rezultatul minţii mele un pic prea avântate şi al mâinilor mele un pic prea nepricepute. Mi-am făcut un duş, am plecat la Valentina şi i-am dăruit albumul, pe care l-a primit cu bucurie şi care şi-a găsit repede un loc in bibliotecă, lângă cărţile de bucate de Sanda Marin şi Jamie Oliver. Iar reţetele care-şi aşteaptă rândul la bucătărie au început deja să-şi găsească locul printre filele lui. Uite cum, uneori, din multe greşeli, poate ieşi un lucru frumos.

duminică, 2 august 2009

Labor of love


Pe la inceputul saptamanii, toata rutina mea zilnica a fost data peste cap; n-am mai iesit in oras, m-am vazut mai rar cu Valentina, am uitat sa mananc si sa-mi iau pastilele, mi-am amanat lecturile, ba chiar am omis sa ma uit la “Prietenii tai”! Motivul? Se termina cursul de bookbinding la care am fost in fiecare joi timp de sapte saptamani, iar cu ocazia asta se organiza miercuri o mica expozitie in gradina unei cafenele, expozitie unde oricare dintre cursantii din actuala sau trecutele serii putea sa vina cu creatiile sale mai deosebite. In ce ma priveste, aveam de mult timp o idee, iar de vreo saptamana stiam si cum s-o pun in practica; dar bineinteles ca am tot amanat sa m-apuc de treaba, pana cand teama de a nu incepe si a gresi a fost inlocuita de teama de a nu mai avea fizic timp sa termin.

A trebuit mai intai sa-mi adun materialele; cu totii privim cartea ca un obiect in sine, o unitate si nici nu ne imaginam –pana nu ne spune cineva- de cate lucruri e nevoie ca sa o realizezi: pentru coperta iti trebuie carton, ca sa invelesti cartonul folosesti hartie, panza, plus sau piele; iti trebuie hartie pentru filele cartii, iar pentru legatura propriu-zisa ai nevoie de sula sa dai gauri, de ac, ata –si aia de un anumit fel, nu din cea cu care-ti cosi nasturii- si ceara de albine. Singura variatie in cazul meu era ca eu nu voiam sa pun foi intre coperti; ideea mea pentru o carte-obiect era sa fac o carte a semnelor de carte, iar pentru asta aveam sa inlocuiesc hartia cu dreptungiulete decupate din acele folii de plastic in care de regula se tin actele si care-n mod curent poarta denumiri ciudate precum „chiloti” sau „prezervative”.

Dupa ce-am alergat prin tot orasul ca sa gasesc tot ce-mi trebuie, m-am apucat de treaba. Am masurat cartonul, l-am taiat, apoi trebuia sa-l imbrac in hartie colorata decupata si ea la milimetru; bineinteles ca jumatate din masa de lucru a devenit lipicioasa in urma folosirii prenadezului, dar din fericire, copertile au iesit chiar acceptabil. A urmat taierea la dimensiune a colturilor foliilor de plastic, care urmau sa fie legate de coperta prin partea laterala ramasa deschisa in urma taierii; si asta a fost o chestie mai dificila decat ai crede, migaloasa si repetitiva. Apoi datul gaurilor in coperti si, mai greu, din cele 20 de file de plastic, cu grija ca cele opt gauri dintr-o fila sa se suprapuna peste cele opt din urmatoarea, samd; la sfarsit ma dureau toti muschii bratelor. Eu credeam ca greul trecuse, insa nu era deloc asa: urma cusutul propriu-zis; temandu-ma de un esec, alesesem cea mai usoara legatura pe care o stiam-legatura japoneza, insa din cauza gaurilor prea mici si acului insuficient de lung, m-am chinuit in ultimul hal in seara primei zile; intr-un tarziu, ata-pe care n-o dadusem cu ceara-s-a scamosat pana la inutilitate iar eu m-am dus frant la culcare. In urma mea ramasesera doua mese-cea din curte si cea din sufragerie, pline cu hartii, cartoane, plastice, ate, rigle,ziare si carpe; un balamuc atat de mare pentru un obiect atat de mic!

Bineinteles ca toata noaptea nu am visat decat legatura japoneza si mi-am imaginat cine stie cate complicatii. A doua zi, in ziua expozitiei, m-am trezit devreme ca sa merg la marginea Bucurestiului pentru revizia masinii; am pierdut astfel vreo 5 ore pretioase, dar oricum nu puteam face nimic, fiindca ramasesem fara ata. Pentru asta m-am intalnit pe la pranz cu Dinu, cel care ne-a tinut cursul si care-mi cumparase niste ata din Londra si mi-a si imprumutat un ac cumsecade. Cu doar cateva ore la dispozitie, m-am apucat de treaba: am largit mai tare gaurile, am suprapus foliile si le-am tintuit cu agrafe mari si m-am pus pe legat. Dupa cateva noi complicatii de pe parcurs si cu doar vreo ora inaintea inceperii expozitiei, terminasem de legat, dupa care am inceput sa asez in folii doar o mica parte din semnele de carte de care jumulisem tomurile din bibliotecile mele si ale cunoscutilor - carticica mea era, in fine, gata!

M-am bucurat ca un copil si nu puteam sa-mi iau ochii de la ea. Iar cea mai mare multumire a fost sa vad cat de mult a fost apreciata de ochiul expertului-adica Dinu. Expozitia si mica petrecere au fost ca un premiu pentru munca depusa. Stiu ca e un lucru mic, dar faptul ca am putut, cu toate obstacolele, cu toti nervii si toata nepriceperea mea, sa duc lucrul asta pana la capat, faptul ca l-am facut cu mana mea, ca are si o mica utilitate si ca arata asa de dragut imi da un motiv de mandrie. Si nu l-as da pentru nimic in lume.