De mai multă vreme aveam de gând să fac pentru Valentina un album în care să-şi pună reţetele găsite altundeva decât în cărţile de bucate. Ideea a apărut când a început să-şi ia avânt culinar tot mai mare, să caute şi să încerce lucruri noi. Urma deci să fie un cadou drăguţ, dar şi un obiect cu rol de ordonare şi eficientizare a spaţiului, prea încărcat de ziare şi reviste. Cum la amânări mă pricep însă cel mai bine, au trecut mai multe săptămâni până să mă montez şi să mă pun pe treabă. A trebuit să-mi impun un termen-limită, reprezentat de o mică aniversare lunară, ca să intru-n priză.
Aşa că, după achiziţionarea materialelor care-mi mai trebuiau, mi-am pregătit cutterul şi prenadezul, rigla, echerul şi creionul ascuţit, m-am încins cu şorţul-amintire din State de la Wendy’s şi m-am apucat de..făcut prostii.
Această a doua carte făcută cap-coadă de mine, după cartea semnelor de carte, urma să aibă aceeaşi legătură japoneză, potrivită pentru un album. Am vrut totuşi să fac şi ceva special, şi anume, să înfrumuseţez coperta I cu o fotografie în acţiune a bucătăresei căreia îi era dedicat; poza respectivă am „developat-o” –sau cum s-o zice pentru cele digitale- am redus-o la dimensiunile dorite şi am plastifiat-o, după care am aşezat-o între cele două bucăţi de carton –cea de deasupra fiind decupată-n centru pentru a se vedea imaginea- care aveau să alcătuiască, lipite una peste alta, coperta cărţii. Am repetat procesul lipirii a două straturi de carton pentru a doua copertă şi cele două cotoare.
Pân-aici, toate bune. De aici încolo, am început să fac aproape toate greşelile pe care le puteam face. Când să învelesc coperţile, dimpreună cu cotoarele, în hârtia colorată, am constatat că era prea mică pentru a le acoperi cum trebuie-a trebuit aşadar să tai din coperţi, şi chiar şi-aşa nu prea mi-a ajuns. Apoi, după ce am lipit hârtia pe coperta I şi, cu mâini tremurânde, am decupat-o de deasupra ferestrei de carton unde era poza, am constatat că aşezasem cartonul invers decât trebuia; aşa că fie poza Valentinei urma să troneze pe prima copertă cu faţa în jos, fie albumul urma să aibă deschiderea pe stânga şi cotorul pe dreapta, fie fotografia trebuia pur şi simplu să rămână la sfârşit, pe coperta IV; nu mai era nimic de îndreptat, n-aveam nici timp sau răbdare s-o iau de la capăt, aşa c-a rămas cum a picat. Deşi m-am străduit să lucrez cât mai îngrijit, graba de a lipi hârtia de carton înainte ca prenadezul să se usuce m-a făcut să mânjesc coperta finală cu lipici; mai puţin decât dăţile trecute, dar la fel de frustrant. Cartoanele subţiri pe care aveam să le folosesc pe post de file ale albumului le-am tăiat, oricât de mult m-am străduit, la dimensiuni un pic diferite unul de celălalt; iar găurile date la capete, prin care urma să treacă aţa, nu se suprapuneau exact –fiindcă n-am avut inspiraţia şi răbdarea să fac un şablon; rezultatul a fost că filele n-aveau cum să se mai suprapună exact şi estetic.
Şi cu toate astea, la sfârşit, după multe ore de strădanie şi nervi, rezultatul final a fost neaşteptat de drăguţ, iar eu eram chiar fericit; am uitat de toată mizeria pe care am făcut-o în jurul meu, de braţele obosite şi degetele lipicioase de la prenadezul întărit şi-am putut să admir cu un pic de mândrie rezultatul minţii mele un pic prea avântate şi al mâinilor mele un pic prea nepricepute. Mi-am făcut un duş, am plecat la Valentina şi i-am dăruit albumul, pe care l-a primit cu bucurie şi care şi-a găsit repede un loc in bibliotecă, lângă cărţile de bucate de Sanda Marin şi Jamie Oliver. Iar reţetele care-şi aşteaptă rândul la bucătărie au început deja să-şi găsească locul printre filele lui. Uite cum, uneori, din multe greşeli, poate ieşi un lucru frumos.
