Labor of love

Pe la inceputul saptamanii, toata rutina mea zilnica a fost data peste cap; n-am mai iesit in oras, m-am vazut mai rar cu Valentina, am uitat sa mananc si sa-mi iau pastilele, mi-am amanat lecturile, ba chiar am omis sa ma uit la “Prietenii tai”! Motivul? Se termina cursul de bookbinding la care am fost in fiecare joi timp de sapte saptamani, iar cu ocazia asta se organiza miercuri o mica expozitie in gradina unei cafenele, expozitie unde oricare dintre cursantii din actuala sau trecutele serii putea sa vina cu creatiile sale mai deosebite. In ce ma priveste, aveam de mult timp o idee, iar de vreo saptamana stiam si cum s-o pun in practica; dar bineinteles ca am tot amanat sa m-apuc de treaba, pana cand teama de a nu incepe si a gresi a fost inlocuita de teama de a nu mai avea fizic timp sa termin.

A trebuit mai intai sa-mi adun materialele; cu totii privim cartea ca un obiect in sine, o unitate si nici nu ne imaginam –pana nu ne spune cineva- de cate lucruri e nevoie ca sa o realizezi: pentru coperta iti trebuie carton, ca sa invelesti cartonul folosesti hartie, panza, plus sau piele; iti trebuie hartie pentru filele cartii, iar pentru legatura propriu-zisa ai nevoie de sula sa dai gauri, de ac, ata –si aia de un anumit fel, nu din cea cu care-ti cosi nasturii- si ceara de albine. Singura variatie in cazul meu era ca eu nu voiam sa pun foi intre coperti; ideea mea pentru o carte-obiect era sa fac o carte a semnelor de carte, iar pentru asta aveam sa inlocuiesc hartia cu dreptungiulete decupate din acele folii de plastic in care de regula se tin actele si care-n mod curent poarta denumiri ciudate precum „chiloti” sau „prezervative”.

Dupa ce-am alergat prin tot orasul ca sa gasesc tot ce-mi trebuie, m-am apucat de treaba. Am masurat cartonul, l-am taiat, apoi trebuia sa-l imbrac in hartie colorata decupata si ea la milimetru; bineinteles ca jumatate din masa de lucru a devenit lipicioasa in urma folosirii prenadezului, dar din fericire, copertile au iesit chiar acceptabil. A urmat taierea la dimensiune a colturilor foliilor de plastic, care urmau sa fie legate de coperta prin partea laterala ramasa deschisa in urma taierii; si asta a fost o chestie mai dificila decat ai crede, migaloasa si repetitiva. Apoi datul gaurilor in coperti si, mai greu, din cele 20 de file de plastic, cu grija ca cele opt gauri dintr-o fila sa se suprapuna peste cele opt din urmatoarea, samd; la sfarsit ma dureau toti muschii bratelor. Eu credeam ca greul trecuse, insa nu era deloc asa: urma cusutul propriu-zis; temandu-ma de un esec, alesesem cea mai usoara legatura pe care o stiam-legatura japoneza, insa din cauza gaurilor prea mici si acului insuficient de lung, m-am chinuit in ultimul hal in seara primei zile; intr-un tarziu, ata-pe care n-o dadusem cu ceara-s-a scamosat pana la inutilitate iar eu m-am dus frant la culcare. In urma mea ramasesera doua mese-cea din curte si cea din sufragerie, pline cu hartii, cartoane, plastice, ate, rigle,ziare si carpe; un balamuc atat de mare pentru un obiect atat de mic!

Bineinteles ca toata noaptea nu am visat decat legatura japoneza si mi-am imaginat cine stie cate complicatii. A doua zi, in ziua expozitiei, m-am trezit devreme ca sa merg la marginea Bucurestiului pentru revizia masinii; am pierdut astfel vreo 5 ore pretioase, dar oricum nu puteam face nimic, fiindca ramasesem fara ata. Pentru asta m-am intalnit pe la pranz cu Dinu, cel care ne-a tinut cursul si care-mi cumparase niste ata din Londra si mi-a si imprumutat un ac cumsecade. Cu doar cateva ore la dispozitie, m-am apucat de treaba: am largit mai tare gaurile, am suprapus foliile si le-am tintuit cu agrafe mari si m-am pus pe legat. Dupa cateva noi complicatii de pe parcurs si cu doar vreo ora inaintea inceperii expozitiei, terminasem de legat, dupa care am inceput sa asez in folii doar o mica parte din semnele de carte de care jumulisem tomurile din bibliotecile mele si ale cunoscutilor - carticica mea era, in fine, gata!

M-am bucurat ca un copil si nu puteam sa-mi iau ochii de la ea. Iar cea mai mare multumire a fost sa vad cat de mult a fost apreciata de ochiul expertului-adica Dinu. Expozitia si mica petrecere au fost ca un premiu pentru munca depusa. Stiu ca e un lucru mic, dar faptul ca am putut, cu toate obstacolele, cu toti nervii si toata nepriceperea mea, sa duc lucrul asta pana la capat, faptul ca l-am facut cu mana mea, ca are si o mica utilitate si ca arata asa de dragut imi da un motiv de mandrie. Si nu l-as da pentru nimic in lume.