Oglinda

Cand ma aflu in oras, printre oameni, unul din lucrurile care ma izbesc, o chestie haioasa care-mi atrage privirile ratacite este asemanarea dintre unele persoane care trec pe langa mine. In ultima vreme, de pilda, am inceput sa remarc tot mai frecvent cupluri- mai ales tinere-in care fata pare a fi varianta feminina a baiatului; si viceversa. E cam ca-n reclamele alea de la nu-stiu-ce ulei de acum vreo doi ani sau cea, mai recenta, cu cupluri neimpacate la Dedeman. Ochelaristi, plinuti, creti, alungiti sau piticanii, ei par de-a dreptul conceputi unii pentru ceilalti. Sa-ti gasesti sufletul-pereche pare astfel mai usor, daca acesta mai are si un invelis in care sa te recunosti pe tine insuti; eu, pe de alta parte, ma bucur ca Valentina nu aduce deloc cu mine.

Insa o alta asemanare cu un potential special este cea dintre parinti si copii, mai ales cand copiii au devenit, la randul lor, adulti.
In ce ma priveste, opinia generala era ca eu seman cu maica-mea; asta pana pe la 17-18 ani, cand taica-miu a descoperit o poza de-a lui de cand era cam de varsta mea de atunci: daca nu s-ar fi vazut cat de veche era poza, ai fi jurat ca eu eram cel fotografiat! Maica-mea este de atunci neconsolata- niciunul dintre cei trei copii nu o mostenesc fizic; cine stie, poate nepotii..

Dar asemanarile astea sunt mai remarcabile, mai usor de urmarit, cand nu tu esti subiectul lor, cand te afli in exterior, cand le observi fara sa fii implicat:
Azi am mers la ora 8 pe centura de la iesirea spre Pitesti ( a se citi „la mama naibii”) ca sa-mi fac revizia la masina. Cand am aflat ca voi putea pleca abia pe la 12, parca mi-a cazut ceru-n cap: increzator ca nu voi sta mai mult de o ora, eu plecasem ca o floare, fara sa-mi iau la mine cartea sau ceva de lucru; mai mult, eram in mijlocul campului, fara prea mari sanse de a-mi ocupa in vreun fel orele. Asa ca m-am asezat la o masuta, cu o cafea in mana, contempland desertul de timp care mi se-ntindea in fata. Asta pana cand am remarcat afara, dincolo de geam, la o masuta cu umbrela, doi barbati, unul mai tanar, altul mai in varsta, angajati intr-o discutie. Faptul ca nu-i puteam auzi din cauza geamului imi convenea, putand astfel sa-i observ nestingherit, fara sa fiu distras de dialog.

Cei doi erau in mod evident tata si fiu, semanau teribil: tanarul era mai inalt, mai modern, cu un calm cautat, pe cand varstnicul era un pic mai mic de statura, cu o chelie mai avansata, mai albit; faţa era aceeasi, doar mai ridata si cu tenul lipsit de fermitatea tineretii fiului, si avea, prin imbracaminte, prin vata din urechi si sandalele trase peste ciorapi, un aer usor desuet.

Ai fi putut spune, uitandu-te la cei doi, ca esti in prezenta unui barbat si a fratelui sau mai in varsta, parca in faţa ta se scurgeau simultan doua timpuri paralele si-ti venea sa te gandesti la un lung sir de barbati care i-a precedat si la si mai lungul sir care le va urma. Amandoi aveau in faţa cate o oglinda: unul spre tineretea trecuta, celalat- spre batranetea viitoare.

Si mi-am adus aminte si azi de dimineata, cum mi se mai intampla si cand mai stau de vorba cu tatal meu, de un fragment din Kundera; tatal, un medic ateu, isi revede dupa multi ani fiul –care-i seamana, bineinteles-, iar acesta ii vorbeste cu insufletire, de la inaltimea adolescentei sale, despre credinta; iar doctorul, jumatate buimac, jumatate cinic, relateaza: „imi priveam gura cum vorbeste despre Iisus”.