Jurnal de spital

In seara primei zile de internare n-am putut sa stau in salon. M-am asezat pe un scaun de pe culoar, ca sa fug de camera unde n-aveai ce sa faci decat sa accepti faptul dezolant ca te afli intr-un spital; paturile, pijamalele, inghesuiala care nu-ti permitea sa suferi cu discretie, “colegii” de 70-80 de ani care te faceau si mai mult sa simti ca tu, la nici 30, n-ar trebui sa fii acolo-toate astea m-au alungat in bratele uneia din cartile pe care le adusesem cu mine. Am stat vreo 3-4 ore pe holul ala, mult dupa ce toti bolnavii de pe sectie adormisera iar asistentele isi imputinasera drumurile. Am citit jumatate din cartea aia, vrand sa aman ziua ce urma sa vina, sa aman somnul la capatul caruia ma astepta operatia. Daca pentru a scapa cumva de interventia de a doua zi m-ar fi pus cineva sa termin toata cartea in noaptea aia, as fi facut-o fara discutie , ba as mai fi facut si un referat la final. Insa pe la miezul noptii, obosit de alergatura de peste zi, de frica din ultima saptamana si de lectura la lumina slaba de pe culoar si inmuiat de xanaxurile luate ca sa ma calmez, m-am bagat in fine in pat; miracolul nu se ivise.

Somnul n-a durat mult, pana pe la 5 si ceva, cand m-a trezit infirmiera pentru clisma- oh, goody! Totusi chiar nu e asa de rau pe cat s-ar crede. Ce bine-ar fi daca toate temerile pe care singur mi le-am starnit ar fi la fel de nefondate! In orice caz, dupa aceea n-am mai putut sa adorm la loc. Pe la 8 a aparut “frizerul”; eram inca neasteptat de calm. Omul a pus o lama noua in aparatul de ras de moda veche, mi-a ridicat camasa de spital si s-a pus pe treaba. Ma mai scurtasem eu in ajun cu foarfeca, dar trebuia sa fiu ras pana la piele; tipul era un artist al lamei, m-a ras zburdand prin locuri unde nu credeam ca pot scapa netaiat, a degajat toate colturile si incretiturile de jos, de-acolo, nederanjat de incordarea mea un pic inspaimantata. Acum inteleg cum s-a facut tranzitia, pe la 1600-1700, de la barbier la chirurg- mai ca-mi venea, daca tot era acolo, sa-i cer sa se ocupe si de problema pentru care venisem.

Cand am ajuns in sala de operatie mi-am pierdut aproape orice calm, orice demnitate. Ajunsesem in momentul de care ma temusem ani de zile, si oricat xanax bagasem in mine, tot nu era de ajuns; cel mai frica mi-a fost de rahidiana: am respirat greu, am tremurat, am plans; cand a venit momentul, o asistenta de treaba si-a oferit bratul sa i-l strang. Apoi s-a terminat, iar eu eram intors pe spate; caldura mi s-a raspandit de la mijloc in jos, picioarele mi-au devenit tot mai grele, pana n-am mai putut sa le misc. Probabil primeam iv si sedative, fiindca ma calmasem cu totul. Dar la cat de urat facusem un pic mai devreme, la anestezie, probabil ca toti au fost surprinsi, cand mi-au desfacut picioarele, sa constate ca eram intr-adevar barbat. Mi-am cerut repetat scuze de la toata lumea pentru cum ma purtasem. Nu stiu cat a durat totul. N-am simtit nimic.