Sport extrem

Un necunoscător ori un răuvoitor ar putea să-mi spună că pasiunea mea pentru citit e una liniştită, plicticoasă, lipsită de pericole. Insă degeaba ar căuta să mă complexeze skaterul cu vânătăile multicolore, joggerul cu glezna sa luxată ori călăreţul cu piciorul rupt. Adică ce, eu nu mă expun, eu nu-mi risc sănătatea zi de zi? Numai cine n-a citit ore-n şir nu ştie cum asta îţi slăbeşte vederea atât de preţioasă; numai cine n-a răscolit bibliotecile vechi nu cunoaşte cum e să tragi tone de praf în plămânii sensibili; numai cine n-a răsfoit nerăbdător o carte nouă nu şi-a tăiat degetele în paginile nemilos de ascuţite. Deci să nu-mi spună mie careva că să citeşti e safe- eu unul, trăiesc periculos zi şi noapte.

Primejdiile se ivesc la tot pasul, te atacă uneori de unde nici tu, cititorul versat, nu te aştepţi. Zilele astea, bunăoară, am descoperit un nou duşman care vrea să mi se pună-n cale: torticolisul. De câteva ori pe săptămână cutreier librăriile; petrec uneori şi zeci de minute studiind rafturile în căutarea unui titlu anume ori încercând să descopăr vreo bijuterie adânc ascunsă. Iar la sfârşitul unei astfel de aventuri cutezătoare îmi simt tot mai des gâtul înţepenit spre stânga.

Atât îi trebuia medicului în adormire, însetatului de ştiinţă, obsedatului de enigme- o provocare, pe care-am acceptat-o; m-am pus pe investigat. Am bătut neobosit toate librăriile, bibliotecile şi anticariatele; mă sculam la cântecul cocoşului, dormeam printre rafturi cu şoarecii. Eram simultan conducător de experiment şi cobai, supunându-mă aproape non-stop sarcinii de a mă holba la milioane de volume şi de a mă autoobserva în acelasi timp, pe măsură ce gâtul mi se încleşta tot mai tare; însă n-am ajuns să descopăr ceva ce m-ar fi putut ajuta să rezolv misterul. Singura certitudine- junghiul din gâtul aplecat spre stânga; aveam diagnosticul, aveam mecanismul fiziopatologic, dar care era etiologia, de ce anume-mi aparea această blocare dureroasă a gâtului, asta nu-mi puteam da seama. M-am întors acasă învins, m-am închis la mine-n cameră, unde-am început dintr-un reflex narcisist să-mi admir propria bibliotecă, singura care mă-nţelege, ea, cea cosmopolită, cu cărţi româneşti, franţuzeşti, americane...când deodată mi-a picat fisa! Evrika!

Să explic: aparţinând marii familii a civilizaţiei occidentale, noi suntem obişnuiţi să citim de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Iar cărţile în raft stau fie cu cotorul în exterior şi coperta întâi spre dreapta, fie întinse, cu coperta întâi în sus- aşa e natural, aşa pui mâna pe ele ca să le citeşti. Numai că la cum sunt inscriptionate autorul şi titlul pe cotorul cărţilor româneşti, respectiv de jos în sus, trebuie fie să-ti apleci capul, pentru a putea citi de la stânga la dreapta, -manevră care, repetată prea des, provoacă groaznicele spasme- fie să-ntorci cartea-n raft cu susu-n jos, ceea ce-ţi face munca mai uşoară, dar e ilogic. N-aş vrea să se creadă că suntem singurii ilogici pe lume- şi editorii francezi de pildă îşi supun conaţionalii aceloraşi chinuri- la alte naţii nu ştiu, nu mă bag. Dar cărţile americane, fără excepţie, au cotorul inscripţionat de sus în jos, făcând ca cel ce se holbează-n biblioteci să stea cu capul drept şi cu gâtul neforţat, indiferent dacă volumul stă întins sau în picioare- a se vedea pentru lămuriri imaginea alăturată, cu aceleaşi cărţi de Hemingway, în română şi engleză.



In fine, am şi diagnosticul corect, şi mecanismul fiziopatologic, şi etiologia; ar urma tratamentul care înseamnă fie ca editorii noştri să-nceapă să inscripţioneze şi ei cotoarele aşa cum trebuie, ceea ce nu cred să se-ntâmple prea curând, fie să încetăm să mai mergem în librării, ca să ne cruţăm sănătatea, oricum greu încercată şi până acum. Iar pentru cei care continuă să se supună aceluiaşi chin ştiind la ce se expun, am încă un diagnostic: sunt nişte obsedaţi sado-maso.

Memorie comună

Timpul poate fi un lucru tare pervers- este suficient să treacă douăzeci de ani pentru a începe să priveşti cu nostalgie realităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre perioade ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gândesc stările pe care mi le dădea romanul „Coada” pe măsură ce-l citeam.

După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epoca de Aur, imaginând o coadă la „tacâmuri”, aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, prilej pentru un drum printre amintiri ce trece prin mai toate jaloanele care marchează acea perioadă în mentalul colectiv: programul redus la TV, practica agricolă, viaţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnururile comandanţilor de grupă, detaşament şi unitate, cu banca de onoare şi cântecele patriotice), jucăriile artizanale ( crăcanele, ţevile cu gornete şi pocnitorile), oracole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei calde (şi soluţiile improvizate pentru combaterea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, sifoanele, obsesia pentru gumă de mestecat şi banane, speranţa la o Dacie...Cartea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că excelează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. Asta poate pentru că, în simplitatea sa, romanul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te trezeşti stând vreo două seri la rând în braţe cu o carte pe care-n mod normal ai expedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rândul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoală, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră-„Coada” e mai degrabă un vehicul decât o călătorie.

E o carte care, cu toate defectele sale – perspectiva unui narator adult dar cu exprimare de copil; disocierea repetată între perspectiva naratorului şi cea a autorului; introducerea cam fără rost în naraţiune a unor tentative literare, câteva chiar reuşite, ale unuia dintre personaje; greşeli de ortografie (cum ar fi confuzia „într-una”/ „întruna”) care nu ştii dacă aparţin scriitorului sau corecturii- are destule scene memorabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiindcă te priveşte.

Altminteri este ciudat să constaţi –nu pentru prima oară, ce-i drept- că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tineşi că ele încep tot mai mult să se reducă la dimensiunea unui clişeu- la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plictisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare generaţie cu memoria sa; poate peste 20 de ani, copilul de azi va scrie romanul „Ambuteiajul”.

O iubire

Mulţi dintre noi ne petrecem tinereţea sau chiar întreaga viaţă căutând Marea Dragoste descrisă în atâtea cântece, filme şi cărţi, dragostea aceea pură şi înălţătoare, care să ne îndemne la fapte deosebite, să ne facă mai buni şi să ne împlinească existenţa, fără să ne dăm seama decât mai târziu că ceea ce căutam era de cele mai multe ori lângă noi de la bun început, de când am venit pe lume.

Cartea lui Romain Gary, „Prima dragoste, ultima dragoste”, este romanul unei astfel de iubiri. Este în aceeaşi măsură o autobiografie a autorului şi o biografie a mamei sale- femeia care, părăsită de soţ şi gonită din Rusia natală din cauza originii evreieşti, se dedică în întregime fiului său, care va rămâne de aici încolo, singurul bărbat din viaţa ei. Ea-şi adună resturile vieţii distruse şi ale visurilor sfărâmate, şi-şi clădeşte noi ambiţii, noi idealuri, dar nu pentru sine, ci pentru copilul său. Zi de zi se luptă cu sărăcia şi nedreptăţile existenţei, trăgându-şi energia din privirea fiului său, pe care-l fereşte de griji şi nevoi şi în jurul căruia făureşte un univers plin de veselie şi afecţiune, poveşti frumoase şi visuri măreţe. Femeia ale cărei proprii aspiraţii artistice au fost năruite caută fără încetare semne ale geniului băiatului, ghicind în el, rând pe rând, un dansator la fel de mare ca Nijinski, un violonist de talia lui Menuhin, un cântăreţ de operă precum Şaliapin; el învaţă astfel, încă din copilărie, să nu se mulţumească cu puţin, ci să ţintească spre stele.

Timpul trece peste amândoi, iar drumul comun, început în Rusia şi continuat anevoios prin Lituania şi Polonia ajunge în fine în Franţa, tărâmul faptelor eroice şi al oamenilor iluştri, ţinta viselor naive ţesute de mamă şi însuşite de copil. Uneori jenat, alteori înciudat, odată ce se maturizează, de dragostea ei copleşitoare, el ştie totuşi să o aprecieze cum se cuvine, pe măsură ce ajunge să cunoască oameni ce trec prin viaţă cu sufletul ciuntit de lipsa iubirii materne. Şi inţelege, când anii încep să se adune peste chipul şi sănătatea ei, că-i este dator să devină omul pe care ea l-a crescut să fie, justificând astfel anii de sacrificii şi viaţa ei ratată. Constatând cu umor dar şi regret lipsa oricărui talent ca balerin, cântăreţ, actor sau sportiv, el se hotărăşte să caute gloria literară şi aspiră, totodată, la cariera diplomatică şi cea militară la care visează mama lui, admiratoare naivă a lui D’Annunzio şi-a lui Vronski din „Anna Karenina”.

Dând el însuşi piept cu viaţa, copilul de altădată, devenit adolescent şi apoi adult, constată că lumea e înrobită de prostie, ură, prejudecăţi şi meschinărie, dar nu primeşte această descoperire cu descurajare, ci dimpotrivă, cu hotărârea de a o schimba, de a o transforma într-o realitate demnă de sacrificiile mamei sale. Acesta devine crezul său, pe care-l urmează şi cu stiloul, dar şi cu arma-n mână. Oamenii mari se remarcă în împrejurări deosebite, iar Gary luptă pentru Franţa sub comanda lui de Gaulle cu patriotismul pe care numai un naturalizat îl poate avea şi cu încrederea pe care i-o dă, pe calea gândului, bătrâna lui mamă- scrisorile ei îl îmbărbătează şi îi insuflă curajul, hotărârea şi inspiraţia cu care ea însăşi trecuse prin viaţă. Sfârşitul războiului îi aduce onoarea militară, gloria literară şi debutul în diplomaţie, dar mai apoi şi sfârşitul credinţei absolute în „onorabilitatea lumii”, în „existenţa unei intenţii cinstite şi tainice în sânul lucrurilor”.

Titlul românesc al cărţii (în original, „La promesse de l’aube”) poate fi înşelător; deşi Gary rememorează mai toate iubirile din cei 20 de ani de viaţă cuprinşi aici - de la micuţa Valentina de dragul căreia, la 9 ani, mănâncă un pantof la prima experienţă erotică cu menajera de la Nisa, de la suedeza Brigitte care-l minte frumos la unguroaica Ilona de care războiul îl desparte şi de la poloneza refugiată-ntr-un bar din Maroc la Louison, frumuseţea angelică dar atinsă de lepră din Africa Ecuatorială Franceză- acestea sunt doar schematic descrise, trecute pur şi simplu în revistă; adevăratul subiect este acea dragoste din care ne naştem, dragostea miraculoasă dar şi împovărătoare, fiindcă nicio alta nu se mai compară cu ea: „Cu dragostea de mamă, viaţa îţi face în zori o făgăduială pe care nu şi-o ţine niciodată.”

De sezon

„Aici în Suedia, pentru două lucruri îi invidiem pe norvegieni: pentru petrol şi pentru faptul că ei desemnează Premiul Nobel pentru Pace.” La replica ghidului nostru de la Muzeul Nobel din Stockholm mă gândeam vineri, când la Oslo era anunţat drept câştigător Barack Obama; norvegienii ăştia, fac ei ce fac şi atrag toată atenţia spre ei, iar suedezii rămân să dea premiile plicticoase, pentru fizică şi chimie, la care 99% din noi nici nu ne pricepem.

Muzeul Nobel se află la parterul unei clădiri de secol XVIII ce mărgineşte pe o latură Piaţa Mare din Oraşul Vechi; etajul clădirii care găzduia odinioară Bursa este ocupat de Academia Suedeză, cea care desemnează câştigătorul premiului pentru literatură. Noi am ajuns acolo în dimineaţa celei de-a cincea zile, în preajma orei la care ştiam că se organizează un tur ghidat. Până ca turul să înceapă însă, am dat o scurtă raită prin muzeu: imediat în spatele recepţiei se află un spaţiu circular dedicat celor mai recenţi laureaţi ai premiilor; pe un cablu suspendat de tavan circulă panouri cu biografia fiecăruia din cei peste 800 de recipienţi, iar de o parte şi de alta a intrării se află două săliţe de cinema unde se proiectează filmuleţe, într-una despre câştigători iar în cealaltă, despre mediile universitare în care au creat şi experimentat. Pe pereţi erau expuse citate din Socrate, Einstein sau Mandela, dar mie cel mai simpatic mi s-a părut cel al lui Louis Agassiz: „Fiecare adevăr ştiinţific parcurge trei faze: mai întâi, oamenii spun că ar contrazice Biblia; apoi, că a fost descoperit mai demult; iar în final, susţin că l-au crezut dintotdeauna.”

Ghidul nostru, o blondă simpatică şi un pic peltică a sunat adunarea la ora stabilită şi, după ce ne-a sfătuit să ne luăm cu noi nişte scăunele, ca să stăm cât mai comod, a început turul. Prima oprire a fost într-o săliţă dedicată lui Alfred Nobel, cu povestea vieţii sale, poze, obiecte personale, masca mortuară şi faimosul său testament. Vasta sa avere şi faptul că nu prea avea moştenitori au suscitat o mare curiozitate în privinţa testamentului, iar ideea înfiinţării celor cinci premii a fost surprinzătoare şi a produs vii discuţii. Suedezii s-au simtit jigniţi de faptul că premiile nu erau exclusiv pentru conaţionali sau cel mult pentru scandinavi. Nici faptul că unul din premii, cel pentru pace, urma să fie decernat de norvegieni, nu le-a picat bine; Norvegia era, la acea dată, într-o uniune tensionată cu Suedia, iar înainte de asta fusese a Danemarcei; se pare deci că tocmai faptul că vreme de sute de ani n-a purtat războaie, spre deosebire de suratele scandinave, l-a făcut pe Nobel să considere că ei ar fi cei mai potriviţi să decidă în acest domeniu. Iar după proclamarea independenţei, din 1905, lucrurile au rămas la fel.

Fiecare dintre câştigători este rugat să doneze muzeului un obiect reprezentativ pentru viaţa şi munca sa, iar o parte din ele sunt expuse într-o vitrină. Ne-au atras atenţia o pereche de botine ale Selmei Lagerlof, laureată acum exact un secol, pe care se vede că avea un picior mai lung şi unul mai scurt, seminţele unui copac rar din Mauritius donate de Le Clezio sau scrisorile trimise din închisoare de sud-coreeanul Kim Dae-jung soţiei sale, alături de botoşeii pe care aceasta i i-a împletit apoi, ca să-i ţină de cald-exact în acele zile pe care le petreceam noi la Stockholm, în ţara sa, Kim Dae-jung era onorat şi condus pe ultimul drum.

Intr-o altă secţiune a muzeului erau expuse câteva diplome şi medalii care se înmânează câştigătorilor; cu ocazia asta, ghidesa ne-a explicat că al şaselea premiu, cel pentru economie, nu e tocmai un Nobel propriu-zis, el fiind înfiinţat şi susţinut financiar de către Banca Naţională a Suediei. Ni s-a povestit apoi puţin despre formalităţile premierii: decernarea are loc pe 10 decembrie, ziua morţii lui Nobel, într-o mare sală de concerte, iar banchetul se desfăşoară în splendida Sală Albastră a Primăriei Stockholmului, pe care şi noi o vizitaserăm în ziua precedentă. Ni s-au arătat tacâmurile şi vesela din care se serveşte la banchet, ghidul nostru făcîndu-ne apoi cu ochiul când ne-a menţionat, în treacăt, că întotdeauna dispar ca prin minune multe dintre obiectele mai micuţe: şervete, ceşcuţe şi farfurioare- fiecare cu trofeul lui. In săptămâna în care ajung la Stockholm pentru ceremonii, laureaţii vin pe la Muzeu/Academie, unde sunt instruiţi cu privire la etichetă, unde îşi fac mica donaţie de obiecte şi sunt invitaţi să se semneze...pe fundul scaunelor cafenelei din incinta muzeului, poetic denumită Kafe Satir; aşa că după ce se ridică de la măsuţe, clienţii localului sunt invitaţi să-şi întoarcă scaunul pe care-au stat, ca să vadă în compania virtuală a căror notabilităţi şi-au băut cafeaua.

Turul acesta instructiv dar foarte relaxant a făcut ca o oră să zboare pe nesmiţite şi să facă din timpul petrecut în Muzeul Nobel una din cele mai simpatice amintiri din Stockholm. De aceea cred că, ori de câte ori voi mai auzi ştiri sau voi vedea imagini pe marginea subiectului ăstuia, care fascinează lumea de 108 ani, îmi voi aduce aminte de dimineaţa cea însorită în care-am păşit şi eu în locul pe unde-au trecut, de-a lungul timpului, unii dintre cei mai mari oameni ai lumii.

Vedere-n trecut

In ultima zi de la Stockholm am avut un ritm mai molcom decât în celelalte zile. Am luat micul dejun, ne-am lăsat bagajele făcute de cu seară într-o încăpere specială a hotelului şi-am predat cheia; urma să ne întoarcem pe la 5 după-amiază, ca să ne luăm bagajele şi să mergem la aeroport.

Am fost într-o mare piaţă acoperită, cu măcelării, pescării, mezelării, cofetării şi restaurante. Era un festival de culoare şi varietate culinară, pe care însă, datorită micului dejun abia luat, l-am privit cu o mai mare detaşare decât am fi făcut-o, probabil, pe la ora 2. Mi-am luat totuşi, din lipsă de inspiraţie, o bezea uriaşă, ca să nu se creadă că m-a lăsat rece o asemenea demonstraţie de splendoare, pe care n-o vezi pe la noi prin Obor.

De-acolo am plecat pe jos spre Nationalmuseum, muzeul lor de artă, vizită pe care-o tot amânaserăm, nu din lipsă de chef, ci din lipsă de timp; ne-am rătăcit un pic pe chei, deşi mai trecuserăm pe lângă clădire de multe ori, dar ce plăcut e să te pierzi între insulele oraşului, cu un cer însorit deasupra şi o mare care-i răspunde de jos cu sclipiri vesele! Nu este un muzeu atât de mare cum sunt altele de felul său din Europa şi în plus n-am căutat să vedem decât strict ce ne interesa: am văzut nişte Rubens, câteva lucrări de Rembrandt din care una chiar celebră deşi necaracteristică şi, bineînteles, câţiva impresionişti; dintre artiştii locali l-am descoperit şi admirat pe Zorn, mai ales pentru o pânză care înfăţişa o serbare câmpenească; iar într-un colţişor se afla şi tablouaşul unui oarecare August Strindberg, o lucrare dominată de un cer ameninţător şi-o mare ostilă, la capătul cărora, undeva departe, se iţea un oraş colorat şi luminos.

Am luat-o din nou la picior, ţopăind de pe-o insulă pe alta şi traversând oraşul către Riddarholmskyrkan –dacă-l repeţi de suficient de multe ori, nu ţi se mai împleticeşte limba-, impunătoarea biserică în care sunt înmormântaţi mai toţi regii Suediei. Nu poţi rămâne insensibil când vezi mormintele unor oameni care acum trei-patru sute de ani făceau din Suedia una din cele mai mari puteri ale vremii, oameni care impresionau cu vitejia sau ideile lor, oameni care clădeau şi se plimbau prin edificii pe care şi noi le vizitaserăm în săptămâna ce se scursese. Gustav II, Carol XII, Gustav III, care-au făcut istorie şi-au devenit legendă, niciunul mort de bătrâneţe, îşi petrec veşnicia într-o stranie depersonalizare, întovărăşiţi de alte zeci de nobili, prinţese şi prinţi, regine şi regi, oameni cu toţii.

Am ieşit din vechea biserică şi-am pornit spre cheiul insulei pe care ne aflam, Riddarholmen, să ne bucurăm din nou de soare, de norişorii bucălaţi, de valuri şi de viaţă. Ne-a cuprins o stare din aia în care nu-ţi mai încapi în piele de bucurie, pe care Valentina a vrut s-o documenteze, încercând, cu aparatul foto ţinut la distanţa maximă permisă de lungimea braţului, să ne facă la amândoi o poză, una din alea care n-au niciodată cum să iasă bine. Asistând de la depărtare la chinul nostru vesel, şoferul unui autobuz cu turişti care tocmai se pregătea să plece spre următoarea destinaţie, s-a oferit zâmbind să ne ajute şi ne-a făcut una din cele doar două fotografii pe care le avem împreună din Stockholm. Iţi ia atât de puţin ca să faci cuiva o bucurie de care-şi va aminti toată viaţa..

Ne-am întors apoi, pentru a suta oară probabil, în Oraşul Vechi-Gamla Stan, unde am mers să ne bucurăm de liniştea grădinii şi interiorului Bisericii Germane, o clădire veche şi mândră, personaj de romane suedeze, cu o turlă înaltă şi ascuţită care domină, de la depărtare, orizontul.

Timpul se tot scurgea exact când noi am fi vrut mai tare să stea în loc. Am luat prânzul într-un restaurant grecesc din sudul Gamla Stanului, cu mâncare bună, dar şi cu o servire a cărei insolenţă nu mi-o explic decât prin originea balcanică a personalului-una peste alta, singurul norişor gri al zilei. Am pornit într-o ultimă plimbare prin centrul vechi, cu străzi pietonale pietruite, căsuţe vechi şi îngrămădite, care acum multă vreme găzduiau probabil cizmării, fierării, croitorii şi alte chestii desuete; poate de-asta m-am bucurat când am găsit, rătăcită printre restaurante şi magazine de suveniruri, o prăvălie de biciclete, unde am văzut pentru prima oară cu ochii mei şi modelul acela antic, cu o roată uriaşă în faţă.

Ne-am luat la revedere de la fiecare străduţă, fiecare dugheană şi fiecare piatră de pavaj; iar când, în atmosfera asta descurajant de melancolică, am dat peste un sediu de poştă, o idee ne-a luminat ochii- ce-ar fi să ne trimitem unul altuia câte o vedere? Zis şi făcut! Am cumpărat timbre, am luat cu asalt, cu o energie redescoperită, suvenirăriile în căutarea vederii perfecte, după care, unul lângă altul, ferindu-ne cu cotul unul de celălalt, ca în şcoală la vreo lucrare de control, ne-am adreat câteva gânduri care să ne găsească la Bucureşti, peste câteva zile.

O oră şi ceva mai târziu, eram în drum spre aeroport.

Dar deşi vederea pe care i-am trimis-o Valentinei a ajuns la ea după doar câteva zile, a mea n-a mai apărut; şi cum eu mă bucuram că a ajuns cea destinată ei, aşa ea era tristă că cea pentru mine s-a rătăcit. Am abandonat orice speranţă şi am uitat, ca să nu-mi adaug încă un motiv de frustrare pe o listă deja prea lungă, la vârsta mea.

Si totuşi aseară, când ieşeam pe poartă, am zărit întâmplător cu coada ochiului, într-un cotlon, ceva ce putea aduce cu o ilustrată; am ridicat-o plictisit, fără nicio speranţă sau emoţie, şi când colo...era chiar „scrisoarea pierdută”! Gândurile din ultima zi la Stockholm ale Valentinei, pe care le credeam sortite uitării, au ajuns în fine la mine; au rătăcit –ajutate de adresa un pic greşită- mai bine de o lună, dar m-au găsit până la urmă. Si mi-au readus în faţa ochilor şi-n vârfurile degetelor ultimele ore ale acelei săptămâni unice.

Ieşirea din scenă

Pentru vechii vikingi, corabia era în acelaşi timp un vehicul pe mare, o armă în război, o unealtă la pescuit, o agoră la ţărm, o casă în port şi-un cavou la moarte-viaţa lor era închinată oceanelor şi bărcilor. La această veche legătură face trimitere Johan Bojer în „Ultimul viking”, un roman al vieţii pescarilor norvegieni din zorii epocii industriale. Începută şi sfârşită pe uscat, cu pregătirea plecării şi respectiv întoarcerea acasă, cartea descrie lunile petrecute pe timp de iarnă dincolo de cercul polar, în largul Insulelor Lofoten, în căutarea bancurilor de cod şi hering, la bordul vaselor cu vele.

Nu poţi, citind „Ultimul viking”, să nu te duci cu gândul la „Rodul pământului”, romanul de Nobel al lui Knut Hamsun, un elogiu adus muncii câmpului şi contactului nemijlocit cu natura. Ritmul lui Bojer e însă mai alert iar întâmplarile-mai intense şi dramatice, căci ogorul e-nlocuit de marea agitată şi plugul -de năvoade, iar muncii solitare a câmpului i se opune truda grupurilor de pescari sosiţi din toate fiordurile Norvegiei în Lofoten. Toate astea dau operei lui Bojer mai multe valenţe, mai multe chei de descifrare.

Poţi s-o vezi ca un roman de aventuri. Căpitani iscusiţi şi echipaje curajoase îşi strunesc vasele, la fel ca mulţi alţii de-a lungul secolelor, prin ape reci şi neliniştite. Aceştia sunt urmaşii vechilor vikingi, oameni înăspriţi de traiul greu, care cunosc şi respectă marea, cea care-i poate răsplăti sau le poate aduce moartea. Oameni aventuroşi care preferă norocul schimbător al scormonirii oceanelor, câştigului mai sigur din munca pământului; libertatea lor începe când părăsesc uscatul şi ies în larg, pe ţărm sunt suspicioşi şi puşi pe harţă, dar pe mare se-ntovărăşesc şi se ajută la nevoie.

Poţi s-o vezi ca un bildungsroman. Tânărul Lars, prins între setea de învăţătură şi visele romantice, îşi însoţeşte pentru prima oară tatăl în călătoria lungă şi periculoasă, un veritabil drum spre Mecca al oricărui pescar norvegian; însă munca grea în condiţii dure ce şubrezesc sănătatea, ghinioanele, moartea care stă la pândă-n furtună, frig sau viscol şi, peste toate astea, perspectiva unei vieţi de sărăcie nedreaptă, îl fac să aleagă mai departe drumul şcolii.

Poate fi o nostalgică frescă socială şi istorică, cu accente socialiste specifice timpului şi spaţiului scandinav. Pentru a-şi urma chemarea străveche, oamenii trebuie acum să se-mprumute şi să ofere garanţii, băncile şi comercianţii prosperând în timp ce pescarii sărăcesc. Micile corăbii tradiţionale se trezesc aruncate într-o luptă inegală cu vapoarele noi şi moderne, care pescuiesc mult şi repede fără să se sinchisească de furtuni sau îngheţ. Un mod de viaţă vechi de secole îşi dă ultimele suflări, tradiţia, curajul şi dăruirea fiind înlocuite de tehnologie, comoditate şi eficienţă rece. Vechea legătură modelatoare cu natura este ruptă, tinerii iau drumul fabricilor sau al exilului în America, în timp ce bătrânii se sting, încet-încet.

În orice notă l-ai citi, „Ultimul viking” este, după cum se anunţă din titlu, romanul sfârşitului unei ere. Întors după mulţi ani în vizită pe meleagurile natale, Lars, ajuns director de şcoală, înregistrează cu melancolie schimbările satului în care a copilărit. Şi îl întâlneşte, după mulţi ani, pe cel ce i-a salvat viaţa în unica sa călătorie în Lofoten- cel mai priceput dintre căpitanii de corabie a ajuns un bătrân care trăieşte din mila publică. Ultimul viking nu moare pe marea învolburată, ci are un sfârşit lung, trist şi umil; însă e singurul care, în epoca pescuitului motorizat, deşi nu mai poate ieşi în larg, nu şi-a dat vechiul vas cu vele la fiare vechi : ”Nu, nu l-am vândut. Noi doi suntem sortiţi să putrezim odată”.

Fă-ţi loc în bibliotecă!

Ceea ce eu aş numi la mine comoditate –iar cunoscuţii puturoşenie- este presărată cu perioade ca furtunile de vară –scurte şi intense- de activitate. Aşa ajung din când în când să-mi fac ordine în cameră, când toate stau să cadă, nu mai am loc nici să-mi pun cotul şi lucrurile încep să se rătăcească prin mormanele eterogene; duc la reciclat grămezi de maculatură –reviste şi broşurele pe care cu luni sau ani în urmă chiar credeam că le voi citi- , fac ordine pe birou şi-n bibliotecă sau, mai recent, fac lumină în şifonierul meu întunecat şi încâlcit ca o junglă.

Dar săptămâna trecută am părăsit cadrul bârlogului meu şi mi-am plimbat brusc revigorata foame ordonatoare în spaţiul comun cunoscut sub numele de sufragerie. Profitând de plecarea părinţilor la munte, perioadă tradiţională de dezmăţ filial, mi-am suflecat mânecile şi am luat cu asalt cele trei corpuri de bibliotecă care străjuiesc camera. Scopul era multiplu: să fac un inventar al cărţilor, multe dintre ele fiind ascunse privirii, să le îndepărtez pe cele neinteresante şi să le fac loc celor care zăceau aiurea.

Lupta a fost lungă şi grea- se ştie că un război pe două fronturi este dificil, aşa că pe trei e şi mai şi. Deşi am fost tentat să scot din rafturi aproape jumătate din titluri, m-am temut de reacţia alor mei de la întoarcere, aşa că am fost un pic mai temperat şi am scos în cutii de carton "doar" vreo sută de cărţi; dintre acestea, jumătate erau din categoria Sandra Brown –expresie a pasiunii care a lovit imediat după ΄89 (era să zic revoluţie) în toate doamnele de seama bunicii mele- iar jumătate, cărţi româneşti, poliţiste, militare, siropoase şi pseudo-istorice, nedeschise de altfel, ale unor iluştri necunoscuţi. Pe primele le-am vândut fără reţinere a doua zi la anticariat, celelalte primind ulterior condamnarea finală din partea părinţilor, nedumeriţi şi ei de ciudăţeniile pe care le găzduiau.

Am făcut şi descoperiri! Am găsit jumătăţile lipsă ale unor cărţi pe care de când eram mic le ştiam rupte şi incomplete –„Intoarcerea lui Tarzan” a lui Burroughs şi „Versuri şi proză” de Topârceanu-colecţia Lyceum; am descoperit undeva foarte ascuns primul volum din „Casa Buddenbrook” -până acum credeam că-l avem doar pe al doilea- şi-am constatat că deţinem de cel puţin două ori mai toate scrierile de Rebreanu şi Sadoveanu. Spre bucuria Valentinei am găsit „Haiavatha-căpetenia pieilor roşii” şi „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, apărută la noi când rula serialul de desene animate. Am descoperit un al doilea exemplar din „America Ogarului Cenuşiu”, pe care mi l-am însuşit mai mult din motive emoţionale, fiindcă nu m-aştept să fie o mare grozăvie şi două volume de Per Olof Ekstrom- cel care a scris „N-a dansat decât o vară”. Am găsit şi cărţi de bucate, un foarte instructiv ABC al primului ajutor pentru tot soiul de necazuri care se pot ivi şi un volum despre cartof-origine, istorie, reflectare în artă si bineînţeles, reţete.

Intr-un tom sortit pieirii am găsit o poză veche de exact 30 de ani a bunicii mele, când a fost numita „fruntaş în muncă” la fabrica de medicamente; am cumpănit dacă să i-o dau sau nu, ştiu că dacă mie mi-ar da cineva o poză cu mine de acum 20 de ani aş cădea în depresie; i-am arătat-o însă a doua zi şi a primit-o acum, la 80 de ani, cu acelaşi entuziasm pe care l-a avut toată viaţa- nici un pic de întristare, numai zâmbet şi voie-bună; păcat că nu semăn şi eu cu bunica.

Munca nu s-a încheiat încă; va trebui să revin şi să mai scot şi alte cărţi, de data asta la îndemnul alor mei, iar în locul lor le voi pune pe cele mult mai interesante, dar şi mai năpăstuite, care stau de ceva timp în cutii din lipsă de spaţiu. Trebuie doar să mai vină o dată furtuna hărniciei..