Memorie comună

Timpul poate fi un lucru tare pervers- este suficient să treacă douăzeci de ani pentru a începe să priveşti cu nostalgie realităţi şi întâmplări care altminteri se-nscriu într-una din cele mai negre perioade ale istoriei. La asta m-au făcut să mă gândesc stările pe care mi le dădea romanul „Coada” pe măsură ce-l citeam.

După cum sugerează titlul, autorul se inspiră dintr-o experienţă ajunsă sinonim cu Epoca de Aur, imaginând o coadă la „tacâmuri”, aproape nesfârşită-n timp şi spaţiu, prilej pentru un drum printre amintiri ce trece prin mai toate jaloanele care marchează acea perioadă în mentalul colectiv: programul redus la TV, practica agricolă, viaţa de pionier (cu cravata şi inelul, cu şnururile comandanţilor de grupă, detaşament şi unitate, cu banca de onoare şi cântecele patriotice), jucăriile artizanale ( crăcanele, ţevile cu gornete şi pocnitorile), oracole, lipsa luminii, a buteliilor şi-a apei calde (şi soluţiile improvizate pentru combaterea acestor lipsuri), trocurile cu tot ce se putea sustrage de pe la locul de muncă, sifoanele, obsesia pentru gumă de mestecat şi banane, speranţa la o Dacie...Cartea de altfel nu prea întrece profunzimea unei enumerări şi eu unul nu găsesc că excelează prin imaginaţie; şi cu toate astea, nu cred că mi-a mai luat vreodată atât de mult timp să citesc o carte atât de scurtă. Asta poate pentru că, în simplitatea sa, romanul îţi dă ocazia să umpli spaţiile goale cu propria experienţă a acelor ani; şi aşa te trezeşti stând vreo două seri la rând în braţe cu o carte pe care-n mod normal ai expedia-o în câteva ore, amintindu-ţi la rândul tău de cum te jucai, cum mergeai la şcoală, cum stăteai la coadă, cum găseai câte o bucurie în cel mai mărunt lucru pe care ţi-l putea oferi realitatea aia sinistră-„Coada” e mai degrabă un vehicul decât o călătorie.

E o carte care, cu toate defectele sale – perspectiva unui narator adult dar cu exprimare de copil; disocierea repetată între perspectiva naratorului şi cea a autorului; introducerea cam fără rost în naraţiune a unor tentative literare, câteva chiar reuşite, ale unuia dintre personaje; greşeli de ortografie (cum ar fi confuzia „într-una”/ „întruna”) care nu ştii dacă aparţin scriitorului sau corecturii- are destule scene memorabile şi dialoguri bine scrise, dar care-ţi place şi vrei să-ţi placă în primul rând fiindcă te priveşte.

Altminteri este ciudat să constaţi –nu pentru prima oară, ce-i drept- că amintirile tale sunt cam aceleaşi cu ale altora de-o vârstă cu tineşi că ele încep tot mai mult să se reducă la dimensiunea unui clişeu- la nici 30 de ani, aproape că şi recunosc în mine viitorul pensionar de Cişmigiu care-şi va bate la cap nepoţii plictisiţi cu poveşti despre Ceauşescu şi raţii şi respectul faţă de părinţi. Fiecare generaţie cu memoria sa; poate peste 20 de ani, copilul de azi va scrie romanul „Ambuteiajul”.