In ultima zi de la Stockholm am avut un ritm mai molcom decât în celelalte zile. Am luat micul dejun, ne-am lăsat bagajele făcute de cu seară într-o încăpere specială a hotelului şi-am predat cheia; urma să ne întoarcem pe la 5 după-amiază, ca să ne luăm bagajele şi să mergem la aeroport.
Am fost într-o mare piaţă acoperită, cu măcelării, pescării, mezelării, cofetării şi restaurante. Era un festival de culoare şi varietate culinară, pe care însă, datorită micului dejun abia luat, l-am privit cu o mai mare detaşare decât am fi făcut-o, probabil, pe la ora 2. Mi-am luat totuşi, din lipsă de inspiraţie, o bezea uriaşă, ca să nu se creadă că m-a lăsat rece o asemenea demonstraţie de splendoare, pe care n-o vezi pe la noi prin Obor.
De-acolo am plecat pe jos spre Nationalmuseum, muzeul lor de artă, vizită pe care-o tot amânaserăm, nu din lipsă de chef, ci din lipsă de timp; ne-am rătăcit un pic pe chei, deşi mai trecuserăm pe lângă clădire de multe ori, dar ce plăcut e să te pierzi între insulele oraşului, cu un cer însorit deasupra şi o mare care-i răspunde de jos cu sclipiri vesele! Nu este un muzeu atât de mare cum sunt altele de felul său din Europa şi în plus n-am căutat să vedem decât strict ce ne interesa: am văzut nişte Rubens, câteva lucrări de Rembrandt din care una chiar celebră deşi necaracteristică şi, bineînteles, câţiva impresionişti; dintre artiştii locali l-am descoperit şi admirat pe Zorn, mai ales pentru o pânză care înfăţişa o serbare câmpenească; iar într-un colţişor se afla şi tablouaşul unui oarecare August Strindberg, o lucrare dominată de un cer ameninţător şi-o mare ostilă, la capătul cărora, undeva departe, se iţea un oraş colorat şi luminos.
Am luat-o din nou la picior, ţopăind de pe-o insulă pe alta şi traversând oraşul către Riddarholmskyrkan –dacă-l repeţi de suficient de multe ori, nu ţi se mai împleticeşte limba-, impunătoarea biserică în care sunt înmormântaţi mai toţi regii Suediei. Nu poţi rămâne insensibil când vezi mormintele unor oameni care acum trei-patru sute de ani făceau din Suedia una din cele mai mari puteri ale vremii, oameni care impresionau cu vitejia sau ideile lor, oameni care clădeau şi se plimbau prin edificii pe care şi noi le vizitaserăm în săptămâna ce se scursese. Gustav II, Carol XII, Gustav III, care-au făcut istorie şi-au devenit legendă, niciunul mort de bătrâneţe, îşi petrec veşnicia într-o stranie depersonalizare, întovărăşiţi de alte zeci de nobili, prinţese şi prinţi, regine şi regi, oameni cu toţii.
Am ieşit din vechea biserică şi-am pornit spre cheiul insulei pe care ne aflam, Riddarholmen, să ne bucurăm din nou de soare, de norişorii bucălaţi, de valuri şi de viaţă. Ne-a cuprins o stare din aia în care nu-ţi mai încapi în piele de bucurie, pe care Valentina a vrut s-o documenteze, încercând, cu aparatul foto ţinut la distanţa maximă permisă de lungimea braţului, să ne facă la amândoi o poză, una din alea care n-au niciodată cum să iasă bine. Asistând de la depărtare la chinul nostru vesel, şoferul unui autobuz cu turişti care tocmai se pregătea să plece spre următoarea destinaţie, s-a oferit zâmbind să ne ajute şi ne-a făcut una din cele doar două fotografii pe care le avem împreună din Stockholm. Iţi ia atât de puţin ca să faci cuiva o bucurie de care-şi va aminti toată viaţa..
Ne-am întors apoi, pentru a suta oară probabil, în Oraşul Vechi-Gamla Stan, unde am mers să ne bucurăm de liniştea grădinii şi interiorului Bisericii Germane, o clădire veche şi mândră, personaj de romane suedeze, cu o turlă înaltă şi ascuţită care domină, de la depărtare, orizontul.
Timpul se tot scurgea exact când noi am fi vrut mai tare să stea în loc. Am luat prânzul într-un restaurant grecesc din sudul Gamla Stanului, cu mâncare bună, dar şi cu o servire a cărei insolenţă nu mi-o explic decât prin originea balcanică a personalului-una peste alta, singurul norişor gri al zilei. Am pornit într-o ultimă plimbare prin centrul vechi, cu străzi pietonale pietruite, căsuţe vechi şi îngrămădite, care acum multă vreme găzduiau probabil cizmării, fierării, croitorii şi alte chestii desuete; poate de-asta m-am bucurat când am găsit, rătăcită printre restaurante şi magazine de suveniruri, o prăvălie de biciclete, unde am văzut pentru prima oară cu ochii mei şi modelul acela antic, cu o roată uriaşă în faţă.
Ne-am luat la revedere de la fiecare străduţă, fiecare dugheană şi fiecare piatră de pavaj; iar când, în atmosfera asta descurajant de melancolică, am dat peste un sediu de poştă, o idee ne-a luminat ochii- ce-ar fi să ne trimitem unul altuia câte o vedere? Zis şi făcut! Am cumpărat timbre, am luat cu asalt, cu o energie redescoperită, suvenirăriile în căutarea vederii perfecte, după care, unul lângă altul, ferindu-ne cu cotul unul de celălalt, ca în şcoală la vreo lucrare de control, ne-am adreat câteva gânduri care să ne găsească la Bucureşti, peste câteva zile.
O oră şi ceva mai târziu, eram în drum spre aeroport.
Dar deşi vederea pe care i-am trimis-o Valentinei a ajuns la ea după doar câteva zile, a mea n-a mai apărut; şi cum eu mă bucuram că a ajuns cea destinată ei, aşa ea era tristă că cea pentru mine s-a rătăcit. Am abandonat orice speranţă şi am uitat, ca să nu-mi adaug încă un motiv de frustrare pe o listă deja prea lungă, la vârsta mea.
Si totuşi aseară, când ieşeam pe poartă, am zărit întâmplător cu coada ochiului, într-un cotlon, ceva ce putea aduce cu o ilustrată; am ridicat-o plictisit, fără nicio speranţă sau emoţie, şi când colo...era chiar „scrisoarea pierdută”! Gândurile din ultima zi la Stockholm ale Valentinei, pe care le credeam sortite uitării, au ajuns în fine la mine; au rătăcit –ajutate de adresa un pic greşită- mai bine de o lună, dar m-au găsit până la urmă. Si mi-au readus în faţa ochilor şi-n vârfurile degetelor ultimele ore ale acelei săptămâni unice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu