Pentru vechii vikingi, corabia era în acelaşi timp un vehicul pe mare, o armă în război, o unealtă la pescuit, o agoră la ţărm, o casă în port şi-un cavou la moarte-viaţa lor era închinată oceanelor şi bărcilor. La această veche legătură face trimitere Johan Bojer în „Ultimul viking”, un roman al vieţii pescarilor norvegieni din zorii epocii industriale. Începută şi sfârşită pe uscat, cu pregătirea plecării şi respectiv întoarcerea acasă, cartea descrie lunile petrecute pe timp de iarnă dincolo de cercul polar, în largul Insulelor Lofoten, în căutarea bancurilor de cod şi hering, la bordul vaselor cu vele.
Nu poţi, citind „Ultimul viking”, să nu te duci cu gândul la „Rodul pământului”, romanul de Nobel al lui Knut Hamsun, un elogiu adus muncii câmpului şi contactului nemijlocit cu natura. Ritmul lui Bojer e însă mai alert iar întâmplarile-mai intense şi dramatice, căci ogorul e-nlocuit de marea agitată şi plugul -de năvoade, iar muncii solitare a câmpului i se opune truda grupurilor de pescari sosiţi din toate fiordurile Norvegiei în Lofoten. Toate astea dau operei lui Bojer mai multe valenţe, mai multe chei de descifrare.
Poţi s-o vezi ca un roman de aventuri. Căpitani iscusiţi şi echipaje curajoase îşi strunesc vasele, la fel ca mulţi alţii de-a lungul secolelor, prin ape reci şi neliniştite. Aceştia sunt urmaşii vechilor vikingi, oameni înăspriţi de traiul greu, care cunosc şi respectă marea, cea care-i poate răsplăti sau le poate aduce moartea. Oameni aventuroşi care preferă norocul schimbător al scormonirii oceanelor, câştigului mai sigur din munca pământului; libertatea lor începe când părăsesc uscatul şi ies în larg, pe ţărm sunt suspicioşi şi puşi pe harţă, dar pe mare se-ntovărăşesc şi se ajută la nevoie.
Poţi s-o vezi ca un bildungsroman. Tânărul Lars, prins între setea de învăţătură şi visele romantice, îşi însoţeşte pentru prima oară tatăl în călătoria lungă şi periculoasă, un veritabil drum spre Mecca al oricărui pescar norvegian; însă munca grea în condiţii dure ce şubrezesc sănătatea, ghinioanele, moartea care stă la pândă-n furtună, frig sau viscol şi, peste toate astea, perspectiva unei vieţi de sărăcie nedreaptă, îl fac să aleagă mai departe drumul şcolii.
Poate fi o nostalgică frescă socială şi istorică, cu accente socialiste specifice timpului şi spaţiului scandinav. Pentru a-şi urma chemarea străveche, oamenii trebuie acum să se-mprumute şi să ofere garanţii, băncile şi comercianţii prosperând în timp ce pescarii sărăcesc. Micile corăbii tradiţionale se trezesc aruncate într-o luptă inegală cu vapoarele noi şi moderne, care pescuiesc mult şi repede fără să se sinchisească de furtuni sau îngheţ. Un mod de viaţă vechi de secole îşi dă ultimele suflări, tradiţia, curajul şi dăruirea fiind înlocuite de tehnologie, comoditate şi eficienţă rece. Vechea legătură modelatoare cu natura este ruptă, tinerii iau drumul fabricilor sau al exilului în America, în timp ce bătrânii se sting, încet-încet.
În orice notă l-ai citi, „Ultimul viking” este, după cum se anunţă din titlu, romanul sfârşitului unei ere. Întors după mulţi ani în vizită pe meleagurile natale, Lars, ajuns director de şcoală, înregistrează cu melancolie schimbările satului în care a copilărit. Şi îl întâlneşte, după mulţi ani, pe cel ce i-a salvat viaţa în unica sa călătorie în Lofoten- cel mai priceput dintre căpitanii de corabie a ajuns un bătrân care trăieşte din mila publică. Ultimul viking nu moare pe marea învolburată, ci are un sfârşit lung, trist şi umil; însă e singurul care, în epoca pescuitului motorizat, deşi nu mai poate ieşi în larg, nu şi-a dat vechiul vas cu vele la fiare vechi : ”Nu, nu l-am vândut. Noi doi suntem sortiţi să putrezim odată”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu