Sport extrem

Un necunoscător ori un răuvoitor ar putea să-mi spună că pasiunea mea pentru citit e una liniştită, plicticoasă, lipsită de pericole. Insă degeaba ar căuta să mă complexeze skaterul cu vânătăile multicolore, joggerul cu glezna sa luxată ori călăreţul cu piciorul rupt. Adică ce, eu nu mă expun, eu nu-mi risc sănătatea zi de zi? Numai cine n-a citit ore-n şir nu ştie cum asta îţi slăbeşte vederea atât de preţioasă; numai cine n-a răscolit bibliotecile vechi nu cunoaşte cum e să tragi tone de praf în plămânii sensibili; numai cine n-a răsfoit nerăbdător o carte nouă nu şi-a tăiat degetele în paginile nemilos de ascuţite. Deci să nu-mi spună mie careva că să citeşti e safe- eu unul, trăiesc periculos zi şi noapte.

Primejdiile se ivesc la tot pasul, te atacă uneori de unde nici tu, cititorul versat, nu te aştepţi. Zilele astea, bunăoară, am descoperit un nou duşman care vrea să mi se pună-n cale: torticolisul. De câteva ori pe săptămână cutreier librăriile; petrec uneori şi zeci de minute studiind rafturile în căutarea unui titlu anume ori încercând să descopăr vreo bijuterie adânc ascunsă. Iar la sfârşitul unei astfel de aventuri cutezătoare îmi simt tot mai des gâtul înţepenit spre stânga.

Atât îi trebuia medicului în adormire, însetatului de ştiinţă, obsedatului de enigme- o provocare, pe care-am acceptat-o; m-am pus pe investigat. Am bătut neobosit toate librăriile, bibliotecile şi anticariatele; mă sculam la cântecul cocoşului, dormeam printre rafturi cu şoarecii. Eram simultan conducător de experiment şi cobai, supunându-mă aproape non-stop sarcinii de a mă holba la milioane de volume şi de a mă autoobserva în acelasi timp, pe măsură ce gâtul mi se încleşta tot mai tare; însă n-am ajuns să descopăr ceva ce m-ar fi putut ajuta să rezolv misterul. Singura certitudine- junghiul din gâtul aplecat spre stânga; aveam diagnosticul, aveam mecanismul fiziopatologic, dar care era etiologia, de ce anume-mi aparea această blocare dureroasă a gâtului, asta nu-mi puteam da seama. M-am întors acasă învins, m-am închis la mine-n cameră, unde-am început dintr-un reflex narcisist să-mi admir propria bibliotecă, singura care mă-nţelege, ea, cea cosmopolită, cu cărţi româneşti, franţuzeşti, americane...când deodată mi-a picat fisa! Evrika!

Să explic: aparţinând marii familii a civilizaţiei occidentale, noi suntem obişnuiţi să citim de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Iar cărţile în raft stau fie cu cotorul în exterior şi coperta întâi spre dreapta, fie întinse, cu coperta întâi în sus- aşa e natural, aşa pui mâna pe ele ca să le citeşti. Numai că la cum sunt inscriptionate autorul şi titlul pe cotorul cărţilor româneşti, respectiv de jos în sus, trebuie fie să-ti apleci capul, pentru a putea citi de la stânga la dreapta, -manevră care, repetată prea des, provoacă groaznicele spasme- fie să-ntorci cartea-n raft cu susu-n jos, ceea ce-ţi face munca mai uşoară, dar e ilogic. N-aş vrea să se creadă că suntem singurii ilogici pe lume- şi editorii francezi de pildă îşi supun conaţionalii aceloraşi chinuri- la alte naţii nu ştiu, nu mă bag. Dar cărţile americane, fără excepţie, au cotorul inscripţionat de sus în jos, făcând ca cel ce se holbează-n biblioteci să stea cu capul drept şi cu gâtul neforţat, indiferent dacă volumul stă întins sau în picioare- a se vedea pentru lămuriri imaginea alăturată, cu aceleaşi cărţi de Hemingway, în română şi engleză.



In fine, am şi diagnosticul corect, şi mecanismul fiziopatologic, şi etiologia; ar urma tratamentul care înseamnă fie ca editorii noştri să-nceapă să inscripţioneze şi ei cotoarele aşa cum trebuie, ceea ce nu cred să se-ntâmple prea curând, fie să încetăm să mai mergem în librării, ca să ne cruţăm sănătatea, oricum greu încercată şi până acum. Iar pentru cei care continuă să se supună aceluiaşi chin ştiind la ce se expun, am încă un diagnostic: sunt nişte obsedaţi sado-maso.