O viata-n merde

Una din premizele de la care porneste Stephen Clarke in a sa “Un an in merde”, pentru a-si povesti pataniile din capitala Frantei, este ca acel oras este literalmente plin de rahat. Acesta ar fi rezultatul celor peste 200.000 de caini vagabonzi si reprezinta un pericol pentru incaltamintea londonezului neobisnuit la el acasa cu asemenea orori. Cartea despre care vorbesc este o buna distractie de vacanta, usoara, dar haios scrisa si pe alocuri instructiva, insa in punctul de mai sus eu unul nu sunt de acord. Desi Parisul este un loc pe care ti-l reamintesti zambind mult dupa ce l-ai vizitat, am vazut si chestii neplacute: (unii) functionari plictisiti sau chiar obraznici, vagabonzi usurandu-se pe zidurile statiei de metrou, sobolani. Insa in cele in total peste doua saptamani pe care le-am petrecut in doua reprize acolo, n-am vazut picior de caine-nici macar cu covrigi in coada; cat despre urmele trecerii lor, cu atat mai putin. Am remarcat uneori doar cate o baliga in Parcul Monceau sau in Jardin de Luxembourg, in urma poneilor care-i plimbau apatici pe copii de colo-colo.

Cu totul altfel stau lucrurile in Bucuresti, ai carui locuitori sunt inconjurati in mai toate drumurile lor prin oras de un numar coplesitor de excremente. Pentru mine, caz particular, stresul incepe chiar inainte de a iesi in strada, fiind beneficiarul resturilor produse in curte de cainii familiei-noroc ca macar pisica are bunul simt sa si le ingroape. Dar si ceilalti bucuresteni sunt prinsi de la primele ore intr-un adevarat joc de sotron in incercarea de a ocoli obstacolele aparute peste tot in cale; raspanditi democratic in spatele blocului ca si la strada, la suprafata sau in subteran, in locurile de joaca sau pe spatiul verde, pe trotuar sau in mijlocul trecerii de pietoni, la periferie sau in buricul targului, rahatii ne ameninta nestingheriti pantofii, ochii si nasurile. Iar pasirea in vreunul din ei nu-i catusi de putin compensata de credinta veche, dar nedemonstrata, ca e semn de noroc- dac-ar fi asa, bucurestenii ar fi fost de mult timp printre cei mai fericiti oameni din lume.

Probleme sunt multe in Bucuresti, atat de multe, ca in mod normal nici n-ai sti de care sa te ocupi mai intai-chestia e ca niciuna nu se rezolva. Eu unul cred insa ca e greu sa aspiri la statutul de capitala de stat U.E cand respiri praf in loc de aer, cand nu esti inconjurat de verde, ci de maro. Nenumaratii caini vagabonzi din Bucuresti au fost, de-a lungul timpului, mai mult in centrul unor discutii moral-filozofice decat al celor despre cea mai elementara igiena: produc mizerie, sunt agresivi, iar in cel mai bun caz sunt gazda doar a puricilor, capuselor si a altor paraziti ce se transmit lejer, cu riscurile de rigoare, si la om; dar sa ne fereasca soarta – cu edilii ne-am lamurit- pe noi, cei speriati de gripa porcina, de caini turbati prin Bucuresti, ca atunci va fi jale. Sunt stapan si iubitor de caini, dar eu cred ca dupa zeci de ani de taraganari iresponsabile, singura solutie e una radicala. Asta, bineinteles, daca nu vrem sa fim in continuare orasul cu cel mai mare carnat din lume.