A night at the opera

Sambata seara pe la noua fara zece, pe peluza din fata Operei, unde urma sa se desfasoare, de la si jumatate, a treia editie a Promenadei, era foarte greu sa mai gasesti un loc liber. Si desi erau mult mai multe scaune decat persoane prezente, lucrul asta se explica prin aceea ca fiecare mai tinea si alte locuri ocupate, de la inca doua la aproape un rand intreg; in acest scop erau folosite tot soiul de obiecte, de la reviste si umbrele la articole de imbracaminte. M-as fi enervat pe aceasta veche meteahna a romanilor, daca nu as fi avut eu insumi, dimpreuna cu Valentina, misiunea de a ocupa alte patru locuri-se pare insa ca trebuia sa fii acolo de pe la pranz. A trebuit deci sa acceptam doar doua locuri, dar tocmai cand ne felicitam pentru norocul ce daduse peste noi am inteles, asezandu-ne, cum se facea ca erau inca libere: vederea catre scena era blocata de cortul sunetistilor-in total cam jumatate din public trebuia sa se multumeasca cu a privi fie ecranele, fie gleznele solistilor si ale instrumentistilor.

La intrarea pe alei, o hostesa impartea din partea sponsorului evantaie- mai nimerite ar fi fost niste umbrele- iar o alta-programul serii, pe care am avut timp sa-l parcurgem, comparand preludiile, uverturile, intermezzourile si ariile cu memoria si cunostintele noastre. Surprinzator, la ora prevazuta, 21.30, spectacolul a inceput.

Deschiderea a fost data de o bucata celebra din Lohengrin, astfel ca daca nu ma insel, Wagner a revenit in fine, fie si doar pret de cinci minute, la Opera Bucuresti, pentru prima oara dupa ani buni de la "Olandezul zburator", care n-a rezistat atunci mai mult de o stagiune in repertoriu. A aparut apoi pe scena, pentru prima din cele vreo trei "reprezentatii", amfitrionul serii, Sever Voinescu, pe care pana acum il stiam ca ziarist si proaspat deputat; si eu unul cred, fara sa fi citit ceva scris de el sau sa-l fi vazut in actiune prin Parlament, ca ar trebui sa se rezume la joburile astea- interventiile lui, menite sa explice periodic ce urma sa vedem, erau lipsite de naturalete, cu discursuri obosite citite intr-o maniera teribil de plictisitoare de pe un clip-board; una peste alta, singura parte nereusita a serii.

Au urmat apoi fie momente arhi-cunoscute, care-ti fac oricand placere, fie unele de care nu stiam dar care fie prin ele insele, fie prin calitatile solistilor, ne-au impresionat; intr-adevar, aceasta a fost o seara care ne-a mai si largit putin orizonturile. Mie mi-a placut baritonul Eugen Secobeanu intr-o arie necunoscuta mie din "Traviata"; si tuturor cred ne-a placut de tenorul Teodor Ilincai, care, atat cat ma pricep, mi s-a parut impresionant in cele cateva aparitii de-a lungul celor doua ore, in arii din "Ernano" si "La Boheme" sau in "O sole mio!"; eu unul am facut cunostinta si cu soprana Silvia Sorina Munteanu, in doua arii pe care eu nu le cunosc, dar care i-au pus in valoare vocea; si mi-a placut sa-l revad, dupa ce l-am remarcat in primavara in "Barbierul din Sevilla", pe tanarul Bogdan Mihai intr-o arie de Rossini, un duet de Verdi si un alt fragment din "O sole mio!". Bineinteles ca ne-au placut si bucatile celebre, precum fragmentul din "Carmen" de Bizet sau duetul Rosinei cu Figaro din "Barbierul.."; si ne-am amuzat teribil, mai spre sfarsitul programului, la "Duetul comic a doua pisici" de Rossini, un dialog mieunat de vreo cinci minute intre doua soprane.

In total, concertul a avut 22 de piese inspirat alese si frumos cantate, care ne-au purtat parca in locuri mai frumoase, mai fericite, mai bune; doar traficul -oricum mult mai redus in ziua si la ora aceea- , cu claxoanele, sirenele si muzica house revarsandu-se din cate-o masina, ne mai trezea din reverie. Evenimentul asta, desfasurat intr-un cadru relaxat, cu iarba si flori in loc de marmura si covoare, cu spectatori asezati pe scaune de plastic, nu in fotolii tapitate, cu palcuri de copaci pe post de culise si cu luna in crestere in locul reflectoarelor, ne-a facut sa uitam ca planuiam sa stam doar o ora, astfel ca am ramas pana la sfarsit, spre miezul noptii; asta in ciuda chiar si a doua scurte si anemice episoade de ploaie, care au facut umbrelele sa rasara precum ciupercile si care i-au facut pe unii sa-si ia talpasita-spre finalul spectacolului, destule din scaunele care fusesera o vreme obiect de disputa si invidie ramasesera goale.

Seara s-a incheiat, bineinteles, cu sampanie, "Brindisi" si aplauze frenetice; din pacate, n-am obtinut niciun bis- nu-i nimic, ne intoarcem si la anul, iar pana atunci, vine stagiunea!