Calin-Vietnam

Toti parintii responsabili isi educa mereu copiii, uneori trebuie sa duca munca de lamurire, iar alteori duc adevarate lupte cu ei. Asta e fisa postului, datoria lor; iar a copiilor este sa intrebe, sa se mire, sa se opuna sau chiar sa se revolte. Si daca relatia ramane apropiata, toate astea continua si cand copilul devine adult.

Asa au stat lucrurile si cu tatal meu; a incercat, cu vorba si cu fapta, sa ne invete, pe mine si pe fratii mei, ce considera el necesar, a incercat sa ne ghideze pe drumul pe care l-a crezut bun; a facut-o cu calm, zambet si blandete sau, cand nu se mai putea altfel, cu certuri si apostrofari. Am dus impreuna lupte mai mari sau mai mici, mai scurte sau mai de durata. Dar una din cele mai indelungate si istovitoare lupte, cu rezultat inca indecis, are in centrul său acel obiect de mobilier numit birou.

A inceput, pentru mine si fratele meu, atunci cand fiecare din noi a primit intaiul sau birou; eu aveam 6 ani, el 7; si daca stia tata in ce se baga, cred ca ne lasa mai degraba sa ne facem lectiile pe genunchi, pentru ca din acea zi a incercat, cu mici succese si mari esecuri, prin toate mijloacele, sa ne determine sa ni le pastram curate, ordonate si cat mai libere. Devizei sale unice- „nu tii pe birou decat lucrul de care ai nevoie in momentul respectiv”, noi i-am opus o rezistenta variata, luand pe rand forma indolentei, lipsei de timp, a uituceniei sau a logicii- „ de ce sa le bag pe toate-n birou, daca tot o sa trebuiasca sa le scot la un moment dat ?!” Lupta asta inceputa sub comunism a continuat in vremuri de democratie tulbura, s-a mutat din apartamentul cu 4 camere de la Ploiesti in casa la curte din Bucuresti, a fost, din scoala primara, predata ca o stafeta catre gimnaziu, liceu, facultate...and beyond; daca om fi cu totii sanatosi, avem toate sansele sa depasim Razboiul de o suta de ani. Intre timp, dupa facultate, fratele meu a ajuns sa nu mai aiba nevoie de un birou propriu, astfel ca s-a retras din conflict, lasandu-ma pe mine singur impotriva lui taica-miu. Acum vreo 3 ani, el a facut un gest cat un armistitiu, oferindu-mi drept cadou un birou nou si mai modern, care sa-l inlocuiasca pe cel vechi, de scolar; dar cateva zile mai tarziu, conflagratia a reizbucnit, aprinsa de dezordinea mea incapatanata. Pentru tatal meu, acesta este Vietnamul sau personal.

Cam la asta ma gandeam eu aseara cand, asezandu-ma in fata pupitrului cu o carte in fata, am constatat ca n-aveam cum s-o citesc, n-aveam un plan drept si stabil pe care s-o asez. In fata mea se desfasura, de la stanga spre dreapta, urmatoarea colectie: o cutiuta de medicamente-cadou de la Valentina, un pachet de servetele, doua cutii de pastile, o lanterna, un briceag elvetian, un pachetel de bomboane Solano, doua folii de medicamente, doua bileţele, sub ele- un echer si o pastila de tantari iar sub echer-alte bileţele; un suport de pahar, iar peste el vreo 10 carti de vizita, langa- un port-vizit luat de la Paris din Centrul Pompidou, apoi dispozitivul de homebanking cocotat peste o harta si un ghid turistic, ambele ale Sinaii, o hartie de un leu pe care am gasit-o pe jos in fata la Carturesti si pe care n-o pun in portofel (cum am facut in alte dati) ca sa nu o cheltui; un suport de pixuri obtinut dintr-o cutiuta metalica de arahide-n ciocolata pe care mi-a adus-o Valentina din Madrid, dedesubt-biletul de la expozitia de portrete a lui Warhol de la Paris; langa-alte bileţele si un anunt pentru o librarie on-line, un servetel de ochelari, o cana Starbucks de la Ana; apoi, mai catre marginea din faţa-un catalog ING, o TV Mania si un Adevarul de seara; sub ziar, un CD proaspat cumparat de Brahms, vreo 5-10 bileţele si niste semne de carte mai deosebite; in spate troneaza o cana mare luata de la Dartmouth, iar langa ea stau la umbra doua stickuri de memorie si doua pachete de servetele; ceva mai spre dreapta am o pusculita sub forma de vacuta luata de sor-mea din Munchen parca, umpluta pana la refuz de cenţi americani si europeni; un pahar cu markere vechi si probabil uscate –dar nu le-am incercat sa vad- doua cutiute de mints din Londra de la sor-mea si cele trei insigne de la Paris-Fuck Bush, God you’re ugly si I hate my job; in coltul din dreapta-spate-un strat de reviste si pliante medicale, peste care se lafaie o oglinda de bicicleta; iar in coltul din dreapta-faţa, un prim maldar, alcatuit de sus in jos din iPOD, un carnet, o harta rutiera a Romaniei, un DVD si o carte despre cele mai importante cincizeci de romane ale secolului 20, langa care sade un ultim maldar, o imbinare de agende, cursuri, reviste, cartea-premiu de la Cotidianul-Istoria Uratului, o folie de plastic cu iesirea din spital si bilete de trimitere, o carte recent luata-Lumea Sofiei si certificatul de participare la cursul de bookbinding.

Si cum stateam eu asa, asaltat din toate partile si inghesuit in incercarea de a citi si eu ceva, am inceput sa ma intreb daca nu cumva totusi am gresit tot acest timp; acum, la cei 27 de ani ai mei si la 21 de la primele atacuri la baioneta, sunt destul de matur ca sa-ncep sa-i dau lui taica-miu dreptate; dar inca nu atat de matur incat sa-ncep sa-mi fac ordine pe birou si prin orgolii.