Noaptea bufnitelor

Cand iti doresti cu adevarat un lucru, trebuie sa fii pregatit sa treci peste toate obstacolele ce-ti apar in cale. Asa am facut si noi, cu ocazia Noptii Institutelor Culturale. In primul rand, ne-am amanat pentru a doua zi mult planuita plecare la mare; apoi, zapaciti de paginile imbietoare ale revistei special dedicate evenimentului, am avut mari dificultati in incercarea de a stabili un itinerariu printre evenimente si locatii; ne-am mai luptat noi si cu transeea care luase locul strazii Popa Savu, gazda Institutului Polonez; cu ruperea de nori care insa n-a reusit sa ne trimita mai repede acasa; si chiar cu marele incendiu de la Armeneasca, cel care-a incins atmosfera si a blocat circulatia din vecinatatea a doua dintre locatiile manifestarii.

Dar grelele incercari nu s-au oprit aici; cu siguranta eu am fost singura persoana care, victima a unei diete nemiloase, a trebuit sa ma multumesc doar cu a privi multiplele tentatii cu care ne-a fost presarat drumul: gratarele de la ICR, berile si ciocolata de la Centrul Ceh, inghetata de la British Council sau branzeturile si zecile de gustari pregatite de maestrii gastronomiei de la Institutul Francez. Toata noaptea am strabatut-o limitandu-ma la o mostra de branza de capra –slaba- de la Centrul Maghiar si o bomboana de ciocolata amaruie de la Centrul Ceh.

Am trecut insa cu bine peste toate, iar noaptea am incheiat-o tarziu, trantindu-ne in pat obositi, dar cu zambetul pe buze.
Manifestarea asta m-a facut sa devin mai constient de ce se-ntampla in jurul meu si sa vreau sa ma implic mai mult in viata orasului. Caci desi sunt bucurestean get-beget, majoritatea centrelor culturale erau o necunoscuta pentru mine. Intrasem pana acum doar in putine din ele (ICR, Francez), pe langa cateva doar trecusem de mai multe ori in cursul plimbarilor ( Maghiar, Englez, Spaniol, Ceh) iar de unele nici nu stiam ca exista (Polonez, Italian). Asa ca noaptea aceasta a fost pentru mine si prietena mea un dublu periplu: intai prin zonele frumoase si linistite ale Bucurestiului interbelic si apoi prin culturile vechi si speciale ale colegilor nostri de Europa.

Am inceput cu vizita la Centrul Maghiar, care ne-a prilejuit noua, celor nascuti la inceputul anilor ’80, un zambet melancholic la expozitia dedicata dictaturilor prin care si noi, si vecinii nostri am trecut. Pe fondul sonor al unui cor de copii ce cantau “Haidi, hai”, “Romanasul”, “Andrii Popa” sau “Pomu’ copt si omu’ bun”, ne-am uitat vrajiti la ziare si reviste cu Tovarasul, la carnete de student si cravate de pionier, la radiouri, pick-up-uri si televizoare-fara semnal; ne-am uitat la sticle de lapte si iaurt si ne-au trecut fiori la cele de Ci-Co si Pepsi, privind mai putin incrancenati la o istorie trista, dar sinonima cu copilaria noastra.

Am mers apoi la ICR, unde am contribuit si eu la expozitia “Bucurestiul fiecaruia”, cu trei poze pe care le-am facut caselor vechi de pe strada mea cu cateva zile inainte de a fi demolate; a fost felul meu de a aprinde o lumanare pentru vechiul Bucuresti care trage sa moara.

La Institutul Polonez, dupa ce ne-am simtit urmariti trecand pe langa doua ecrane pline de ochi, ne-am strans, alaturi de alti vreo 50 de oameni, pe peluza intima din spate, marginita de visini si inconjurata de iedera, lasandu-ne invaluiti de acordurile ba vesele, ba melancolice, a doua acordeoane. Doar cerul brusc intunecat ne-a trezit din reverie si am scapat ca prin urechile acului de furtuna, refugiindu-ne in masina.

Si desi am gasit un loc de parcare chiar la Biserica Rusa din spatele statuilor de la Universitate, tot ne-am udat pana la piele in cursul sprintului de zece metri de la masina pana la Centrul Ceh. Nu stiu daca teribila aglomeratie de acolo se datora situarii ultra-centrale a sediului, furtunii sau berii care curgea si ea rauri-rauri. In orice caz, noi am gustat putin din ciocolata oferita de delegatia Wallonia-Bruxelles, servita ceremonios si atat de buna, incat iti venea sa mai ceri folosind vechiul text cu “fratele de acasa”. Am admirat si expozitia de marionete si ne-am promis sa cautam filmul “Piratul”, am vizionat inceputul unui film de animatie in Sala Mare dupa care, cand s-a mai domolit furtuna, am pornit spre British Council.

Aici, cum ne si asteptam, oamenii nu erau deloc impresionati de ploaie, distrandu-se teribil la jocuri Wii si mancand inghetata pe saturate, desi numai de caldura nu te puteai plange. Ajunseseram din pacate prea tarziu ca sa mai putem cumpara carti in engleza la preturi reduse, iar sala in care se descifrau tainele astronomiei era mult prea aglomerata; ne-am promis insa sa revenim cat de curand si ne-am indreptat spre ultima statie a calatoriei noastre- Institutul Francez, aflat la o aruncatura de bat.

Pe Bulevardul Dacia, vis-à-vis de Ioanid, vechea mea cunostinta din timpul liceului era luminata feeric si imbracata in straie de sarbatoare. Am trecut prin fata hortensiilor imbujorate si am admirat cu regret in Atrium ramasitele inventivului Bufet plutitor, reprezentat de baloane de care candva atarnasera cine stie ce bunatati. Am admirat apoi incantati bufetul impodobit cu minitarte de fructe, quiche si vinuri si am iesit pe terasa din spate, unde am rasfoit carti de bucate, antologii de branzeturi si romane clasice, toate aduse de Carturesti. Obositi dar fericiti, ne-am retras spre casa pe ritmurile latino de la Balul gurmanzilor si-n aroma innebunitoare a unei paella cu fructe de mare in curs de preparare.

Noaptea a mai continuat o vreme si dupa ce noi am plecat, cu alte pasari de noapte zburand dintr-un centru-n altul, in ciuda ploii si a sirenelor de pe masinile de pompieri. A fost, dupa Noaptea Muzeelor, inca o ocazie sa lasam totul si sa iesim din case; si oricat de tare-ar fi lovit Criza in bugetul nostru de calatorie, noi putem spune cu mana pe inima ca vara asta am vazut aproape toata Europa.