Promisiunea

Trei dinţi care de ceva vreme îmi tot trag semnale de alarmă m-au determinat săptămâna trecută să merg să-mi fac radiografii. Bruma de cunoştinte rămasă din cei şase ani de facultate de stomatologie nu-mi dădea pace, chinuindu-mi gândul cu viziunea şlefuirilor, tratamentelor de canal şi a extracţiilor la care mi-am condamnat măselele prin neglijenţa mea. Aşa că marţea trecută, de Sfântul Andrei, mi-am luat inima-n...dinţi şi-am mers la Clinica Medident, pompos autointitulată „Institut de radiologie dentară”. Înăuntru, roiuri grăbite de asistente în halate albe întâmpinau, luau datele, dirijau spre sala de aşteptare, conduceau în cabinete, investigau şi chemau la ghişee mulţimea de pacienţi năuciţi de atâta eficienţă- în febrilitatea sa, Medidentul ăsta aduce mai mult a uzină decât a institut.

De cum am intrat pe uşă, am fost repede luat la procesat de maşinăria gândită parcă să-i împiedice pe nehotărâţi să facă cale-ntoarsă; o asistentă mi-a cerut numele, m-a întrebat ce fel de radiografii am venit să-mi fac şi ce medic m-a trimis. La ultima chestiune, înghiontit de o rămăşiţă de orgoliu şi mai ales de dorinţa de a preveni din start posibilitatea ca la final vreo asistentă să-mi interpreteze rezultatul radiografiilor –ceea ce, de bine de rău, încă mai ştiu să fac- am scos pieptu-n faţă şi am spus: „eu însumi”; am aşteptat apoi în sală să-mi vină rândul, ca toată lumea. De unde să ştiu eu că, între timp, informaţia se răspândea? Asistentele frumuşele de la cabinetul de radiografii unidentare m-au întâmpinat foarte călduros, gâdilându-mi apoi în mai multe rânduri ego-ul cu apelativul „domnu’ doctor”. Iar odată întors în sală, după câteva minute în care printr-un microfon au fost chemaţi la ghişeu Popescu Gheorghe, Boboc Elena sau Grozavu Andrei, mi-am auzit şi propriul nume, rostit solemn şi cu particula de politeţe în faţă: domnul Mihai Călin. Cu portofelul în mână, m-am îndreptat spre locul cu pricina, unde o altă asistentă m-a anunţat zâmbind că nu trebuie să plătesc; după obişnuitul balet de refuzuri şi reasigurări, chestiunea era definitiv tranşată. M-am ales însă şi cu o mustrare prietenoasă - „nu prea trimiteţi pacienţi la noi...”-, la care am minţit politicos -„nu-i nimic, poate de-acum înainte”-, ca să ne despărţim prieteni.

Din crâmpeiul ăla de lume în care mă dădusem drept cel care-aş fi putut să fiu, am ieşit simţindu-mă cu 20 de centimetri mai înalt, cu 10 kilograme mai slab şi cu 5 ani mai tânăr. Şi de atunci mă tot gândesc că poate nici n-am minţit-o pe asistenta amabilă de la ghişeu. Poate la anul, pe vremea asta, o să încep să-i trimit pacienţi.