Joi, 15

Vânez magnolii pe Aleea Alexandru; din faţă, de la câţiva metri, vine un miros de florărie, iar după un cot de stradă apare şi maldărul de buchete sprijinite de-un gard: e numărul 23- Ambasada Poloniei.

Cobor la staţia Piaţa Victoriei; după câteva secunde, realizez care-i magistrala de care am nevoie şi o iau într-acolo. Metroul vine după vreo 5 minute, intru şi iau o bară în braţe; din difuzor aud „urmează staţia Aviatorilor”- eu voiam să merg la Romană; cobor la prima şi schimb peronul- am reuşit ca-n loc de o staţie, să merg trei. Şi totuşi în metrourile din afară nu prea mă rătăcesc. Doar o dată mi s-a întâmplat să mă pierd cu totul, la New York; am lăsat-o pe S. pe un peron cât să caut eu nu-ştiu-ce; când mă-ntorc, ajung în alt loc, dar o văd pe S., de ea mă desparte o şină de metrou; e cu spatele la mine, o strig, dar n-are cum să m-audă; tot urc şi cobor scări, dar mereu ajung aiurea şi mereu o zăresc pe S.- văd unde trebuie s-ajung, dar capul şi picioarele o iau greşit. Până la urmă cer ajutorul unui uriaş negru în uniformă „I keep trying to get there, but I can’t find the way”. Colosul urcă cu mine, m-aduce-n capul altei scări şi-mi face semn să cobor pe-acolo. M-am simţit ca un pici sau un nonagenar- neajutorat.

Citesc în 24 Fun un articol de Jean-Lorin Sterian despre numere vechi de telefon din agendă. N-am ţinut niciodată o agendă; dar mai ţin şi-acum minte câteva numere: 6.10.94.XX -o fată de care-ncercam să nu par îndrăgostit prin gimnaziu; 6.87.00.XX- o colegă din liceu cu care vorbeam ore-n şir la telefon; 6.10.46.XX şi 6.19.03.XX- doi colegi şi prieteni de generală cu care n-am mai ţinut legătura decât până printr-a unşpea. Îmi trec prin minte toate feţele şi (aproape toate) numele colegilor mei, din clasa întâi până-n anul şase- oameni care-mi plăceau sau nu, prieteni, persoane indiferente; şi fără exagerare, nu-mi imaginez că există vreunul care să-şi fi băgat viaţa-n şanţ mai rău ca mine.