Drumul magnoliei în floare

Acum vreo două săptămâni am parcurs prin Bucureşti itinerariul pe care l-am aşteptat aproape un an. Dacă mi-a luat atâta să-l încep, a fost fiindcă reperele drumului ăsta nu erau, cum se obişnuieşte, intersecţii, case sau străzi, nu- drumul meu era marcat de magnoliile înflorite. La început de aprilie, aşadar, mi-am pus camera foto în rucsac şi voia bună-n suflet şi-am ieşit pe uşă, urmând fără şovăială harta amintirilor.

Magnolia înaltă şi îmbujorată din spatele casei cu ieşire la bulevardul Dacia, am salutat-o emoţionat şi sfios ca pe-un vechi amor. La ambasada Ungariei am urmărit discuţia sfătoasă dintre două magnolii, mamă şi fiică. În curtea unui sediu de bancă de pe Calderon am trecut pe lângă o magnolie adolescentă, sfioasă şi abia înmugurită; o magnolie studioasă lucrează la o miopie la Casa Oamenilor de Ştiinţă, iar în Grădina Icoanei am urmărit vreo cinci prichindei jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Am făcut apoi câte-o vizită de curtoazie doamnelor din preajma fostelor reprezentanţe diplomatice de pe Polonă şi Dacia; excelenţele lor, magnoliile-ambasador ale Malaieziei, Japoniei, Canadei şi Palestinei au înclinat uşor capul văzându-mă –doar ne ştim de mult. Am luat apoi metroul până la Victoriei şi-am luat-o pe jos spre Aleea Alexandru; aici, o magnolie cam subţirică din grădina unui sediu de firmă se plânge de orele suplimentare, privită de sus de vis-a-vis de una boierească de lângă un vechi conac. Doar o magnolie m-a ignorat- cea din faţa Ministerului de Externe; acolo, pozatu-i interzis.

Aşteptări de-un an ca acestea sunt mai uşor de suportat când sunt atât de frumos răsplătite. Şi zău dacă pricep de ce-i aşa blamat săritul din floare-n floare..