Chiar şi cărţile care nu mi-au plăcut îmi rămân în minte prin câteva imagini frumoase. În „Pacientul englez”, Hana îşi aminteşte de tatăl ei, care seara, când câinele lor semi-domestic se întorcea acasă, obişnuia să-i miroasă labele. Pretindea că poate afla astfel pe ce străzi păşise, ce cărări bătuse, ce grădini traversase: „Ce aromă! Ce ecouri de drumeţie!”
Mi-am cumpărat bocancii bej-cenuşii acum vreo şase ani de la magazinul unei fabrici din Berceni. Mai am unii frumoşi luaţi din State, în care m-am udat mereu la mersul prin apă sau zăpadă-bătrânii bocanci luaţi la reducere din cauza unui defect pe care nu l-am putut detecta nici până acum sunt aşadar de bază. M-au însoţit prietenos prin multe locuri şi chiar dacă i-am purtat bine, nu m-am îngrijit întotdeauna de ei cum ar fi trebuit. Aşa că, înşelat de culoarea lor, mi-am adus aminte foarte târziu, acum câteva săptămâni, că ar fi cazul să-i mai frec cu peria.
Şi uite-aşa, din praful care se-nălţa gros în jurul meu, mie mi se părea că recunosc miros de străduţe înguste din Sighişoara şi de poduri medievale din Praga, aromă de pajişte de munte şi adiere de insule din Stockholm. Picioarele să nu-mi obosească doar, că bocanci am.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu