Chin

De când mă ştiu, suport foarte greu aşteptarea. Într-o lume care are nevoie de timp ca să cerceteze, să evalueze, să delibereze, eu aş prefera ca toate să se facă pe loc. Aş putea oarecum compara situaţia mea cu nerăbdarea dinaintea rezultatului la un examen; numai că potenţialele emoţii se desfac acolo într-un curcubeu de posibilităţi- cinciul poate fi izbăvire, şasele o reuşită iar şaptele un miracol, zecele poate fi obişnuinţă, nouăle o surpriză iar optule o deziluzie. Aşteptarea mea din zilele astea are însă doar două valenţe, doar doi poli- da sau nu, reuşită sau eşec, bucurie sau dezamăgire. Totul sau nimic. Îmi deschid căsuţa de mail de milioane de ori pe zi, îmi lustruiesc telefonul în mână de teama de a nu rata apelul, aştept cu sufletul jumătate înflorit de speranţă, jumătate otrăvit de tristeţe. Aştept să văd ce drum mi se deschide. La fel şi alţii, alături de mine..