rezervari

De multe ori bucuria apare de unde nici nu te astepti. La mine neasteptatul poate lua multe forme: un titlu nou intr-o librarie, o casa frumoasa pe o straduta retrasa, un soare rosu, un zambet sincer. Dar vi s-a intamplat vreodata sa va bucurati ca luati bilete la ceva? Ei bine, mie astazi mi s-a intamplat; pentru ca azi a fost Ziua Biletelor. In seara precedenta pusesem mana pentru prima oara in 2009 pe Time Out. Are ceva revista asta care ma atrage; desi prezinta practic aceeasi informatie ca 24Fun sau Sapte Seri, parca in ea lucrurile arata mai vesel, mai colorat, mai imbietor. Asa ca dupa vreo ora de rasfoire, planul era stabilit: azi aveam sa merg la Sala Palatului sa iau bilete la Havana Lounge iar apoi la Opera, pentru Barbierul din Sevilla, daca nu cumva si pentru Razvan Mazilu. Cu acestea in minte, somnul a fost odihnitor iar trezirea usoara.

E ceva in cumparatul biletelor care induce buna dispozitie; iti da o chestie pe care s-o astepti cu nerabdare si bucurie pitita, e ca si cum ti-ai programa niste petice de cer senin pe-un orizont pana deunazi un pic cam gri. De altfel, astazi a fost o zi frumoasa si calduroasa ca de primavara, care parca a vrut, de cand am iesit pe poarta, sa-mi sustina hotararea. Asa ca nimic nu m-a putut supara: nici masinile care erau sa ma calce pe trecerea de pietoni de la Kretzulescu, nici biletele un picut scumpe la Havana, nici coada mare la casa de la Opera, nici caldura care m-a transpirat in tinuta mea cuminte de iarna. Gandul meu a zburat tot timpul la trabuce, masini americane vechi, figuri barboase de revolutionari si cubanezi in tinute lejere.

Ziua asta m-a facut sa cred ca mi-am gasit o mica strategie de viata; iar daca am dreptate, cand oi reusi sa strang bani pentru Norvegia, cred c-o sa am asigurate vreo 6 luni bune de bucurie pe credit.

2008

In cele sase luni petrecute in State in 2005 am trait multe momente care mi-au ramas dragi peste ani. Unul din acestea a fost Thanksgiving-ul, sarbatoarea traditionala americana care pica in fiecare an in ultima zi de joi a lunii noiembrie. Este o sarbatoare laica cu origini in trecutul colonial si agrar, in care familiile se strang si aduc multumiri pentru bunele de peste an. Intr-adevar, ca orice sarbatoare mare in zilele noastre, a degenerat destul de mult intr-o ocazie de a manca foarte mult si de a cumpara o gramada de lucruri de care de fapt nu ai nevoie. Dar singurul Thanksgiving de care am avut parte pana acum mi-a ramas ca o amintire zambitoare in suflet; prietena mea de atunci a primit cadou, de la hotelul la care lucra, un urias curcan congelat, ceea ce ne-a bucurat dar ne-a si pus in dificultate-locuiam intr-un motel unde nu puteam gati; colegele ei insa au fost foarte saritoare si au ajutat-o sa-l gateasca in bucataria hotelului; eu, care aveam zi libera, am iesit in oras printr-o ninsoare deasa, curata si vesela si am facut cumparaturi- am luat cateva decoratiuni, bauturi si un set de cutite pentru taiat curcanul. Ajunsi acasa, am inveselit cat am putut camera saracacioasa cu decoratiunile luate, am intins pe jos o patura pe care am asezat sticla de Pepsi, painea, branza topita, piureul de la plic amestecat cu apa fiarta si, piesa de rezistenta, cea mai frumoasa friptura de curcan pe care cred c-o voi vedea vreodata. Am mancat, am ras si ne-am uitat bucurosi pe geam la zapada de poveste de afara, iar lumea parea, la 23 de ani, un loc mare, prietenos si bun.

Amintirea asta draga imi revine in minte uneori, spre sfarsit de an sau cand pica vreo zapada zdravana. Si pe langa fericirea pe care o traiam atunci, incerc sa nu uit de miezul, un picut demodat si dat uitarii poate, al acelei sarbatori: recunostinta. Noi n-avem aceasta sarbatoare, dar sfarsitul anului asta este pentru mine un prilej sa-mi fac propriile bilanturi si sa-mi aduc, in spiritul Thanksgiving-ului, multumirile pentru 2008. Deci:

Sunt recunoscator pentru jobul pe care l-am avut; un job care ce-i drept, nu mi se potriveste, dar datorita caruia am cunoscut cativa oameni foarte de treaba, care m-a ajutat sa uit de grija zilei de maine si chiar sa-mi cultiv cateva placeri pe care inainte nu mi le permiteam. Sunt recunoscator pentru timpul pe care l-am avut pentru lectura; am citit in 2008 in jur de treizeci de carti care simt ca m-au imbogatit, mi-au largit orizonturile si mi-au colorat visele. Sunt recunoscator pentru excursia de la Paris, din vara, unde am vazut locuri despre care am citit si invatat cand eram mic, unde am trait in atmosfera si frumosul de care as vrea sa avem parte mai des si la noi in tara.

Dar mai ales, anului 2008 ii sunt recunoscator pentru ca mi-a adus fluturasi in stomac si emotii in piept, mangaieri tandre si saruturi pasionale, nopti fierbinti si dimineti racoroase, bucuria de a avea grija si placerea de a fi ingrijit; ii multumesc pentru iubita mea, Valentina. La Multi Ani, 2009!

bau-bau

Noaptea tarziu am frecvent ganduri complexe, iar uneori traiesc adevarate revelatii. Bunaoara, acum cateva nopti am ajuns la concluzia ca televizorul tampeste.
Era-n perioada in care politicienii se scremeau sa ne ofere un nou guvern. Era ora 4, eu tocmai ma-ntorceam in pat de la baie unde fusesem...sa beau un pahar cu apa. Si tocmai cand imi afundam capul in perna si ma inveleam, un gand ca o buruiana isi iti capul si ma stapani pentru fix o secunda. Subiectul lui era uluitor: m-am pomenit preocupat de gandul ca Blaga de la PD-L si Mitrea de la PSD urmau sa fie dati la o parte si sa nu primeasca posturi in guvern. Vreo jumatate de ora am ramas naucit de gandul asta, rod otravit al talk-show-urilor continue de peste zi si care ma impiedicase sa visez, cum s-ar cuveni, realizari marete, calatorii unice sau pe prietena mea frumoasa.
Ne lasam intoxicati zilnic de mancare proasta, aer murdar si bauturi chimice; iar cand vrem sa ne relaxam nu gasim ceva mai bun decat sa deschidem TV-ul si sa ne luam, pe cale vizuala si auditiva portia de otrava care sa ne innegreasca si mintile. Pe mine unul, ma bate iar gandul sa-mi scot televizorul din camera.

I'm back

Am adormit foarte greu azi-noapte. Aveam multe pe cap: serviciul actual, serviciul viitor, serviciul care-ar fi putut fi; am revazut cu ochii mintii o fotografie facuta acum opt ani jumate, in prima zi de bac, in curte cu taica-miu, am aruncat o privire rapida peste viata mea de acum si am incercat sa-mi amintesc daca asa mi-o imaginam atunci...Dar a mai fost ceva.

Ieri am terminat o carte care mi-a placut destul de mult, “Jocul serios” a lui Hjalmar Soderberg, considerat, se zice, cel mai important roman suedez de dragoste. Finalul cartii asteia mi-a reactivat frisonul uneia din cele mai dureroase situatii prin care poate trece un barbat in viata lui- pierderea iubirii iubitei sale. Reciteam azi-noapte cu ochii inchisi unul din ultimele paragrafe:

„Acum poate merge pe una din cararile de pe Djugarden sa-l intalneasca pe el. Soarele straluceste. Ea se opreste la o cotitura si ii spune, cu privirea plecata sub genele lungi: Tocmai m-am intalnit cu cel pe care l-am iubit odata si nu-nteleg deloc cum l-am putut iubi.”

Picaturi fierbinti de durere veche au inceput sa picure din marginile cicatricilor inchise acum mult timp. Mi-am revazut putin sufletul, am privit-o pe frumoasa adormita pe pieptul meu si am inteles ca eu, chiar si cand imi merge bine, nu pot fi linistit.