bau-bau

Noaptea tarziu am frecvent ganduri complexe, iar uneori traiesc adevarate revelatii. Bunaoara, acum cateva nopti am ajuns la concluzia ca televizorul tampeste.
Era-n perioada in care politicienii se scremeau sa ne ofere un nou guvern. Era ora 4, eu tocmai ma-ntorceam in pat de la baie unde fusesem...sa beau un pahar cu apa. Si tocmai cand imi afundam capul in perna si ma inveleam, un gand ca o buruiana isi iti capul si ma stapani pentru fix o secunda. Subiectul lui era uluitor: m-am pomenit preocupat de gandul ca Blaga de la PD-L si Mitrea de la PSD urmau sa fie dati la o parte si sa nu primeasca posturi in guvern. Vreo jumatate de ora am ramas naucit de gandul asta, rod otravit al talk-show-urilor continue de peste zi si care ma impiedicase sa visez, cum s-ar cuveni, realizari marete, calatorii unice sau pe prietena mea frumoasa.
Ne lasam intoxicati zilnic de mancare proasta, aer murdar si bauturi chimice; iar cand vrem sa ne relaxam nu gasim ceva mai bun decat sa deschidem TV-ul si sa ne luam, pe cale vizuala si auditiva portia de otrava care sa ne innegreasca si mintile. Pe mine unul, ma bate iar gandul sa-mi scot televizorul din camera.

I'm back

Am adormit foarte greu azi-noapte. Aveam multe pe cap: serviciul actual, serviciul viitor, serviciul care-ar fi putut fi; am revazut cu ochii mintii o fotografie facuta acum opt ani jumate, in prima zi de bac, in curte cu taica-miu, am aruncat o privire rapida peste viata mea de acum si am incercat sa-mi amintesc daca asa mi-o imaginam atunci...Dar a mai fost ceva.

Ieri am terminat o carte care mi-a placut destul de mult, “Jocul serios” a lui Hjalmar Soderberg, considerat, se zice, cel mai important roman suedez de dragoste. Finalul cartii asteia mi-a reactivat frisonul uneia din cele mai dureroase situatii prin care poate trece un barbat in viata lui- pierderea iubirii iubitei sale. Reciteam azi-noapte cu ochii inchisi unul din ultimele paragrafe:

„Acum poate merge pe una din cararile de pe Djugarden sa-l intalneasca pe el. Soarele straluceste. Ea se opreste la o cotitura si ii spune, cu privirea plecata sub genele lungi: Tocmai m-am intalnit cu cel pe care l-am iubit odata si nu-nteleg deloc cum l-am putut iubi.”

Picaturi fierbinti de durere veche au inceput sa picure din marginile cicatricilor inchise acum mult timp. Mi-am revazut putin sufletul, am privit-o pe frumoasa adormita pe pieptul meu si am inteles ca eu, chiar si cand imi merge bine, nu pot fi linistit.

Other people's memories

Am inceput sa-mi iau carti de la anticari. A trecut multa vreme pana sa ajung la intelepciunea asta, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Iau carti vechi pentru ca multe dintre ele nu stiu daca sau cand vor mai fi reeditate. Am vanat tot ce-am putut gasi de Steinbeck si Hemingway, am mai dat si peste cate ceva de Sinclair Lewis –recunosc, nu cred ca-l voi citi prea curand-, am luat, pentru cand ma va cuprinde cheful, niste James Joyce si dintr-un snobism reflex am cumparat si doua volume de LeClezio chiar in ziua in care-am aflat ca a luat Nobelul-dar cred ca va strange mult praf pana sa-i dau vreo atentie.

Am dat in felul asta peste niste adevarate comori, ca Sarbatoarea de neuitat, despre care am scris intr-unul din primele posturi- sau Eu si Charley descoperim America a lui Steinbeck, una din cele mai bune carti citite anul asta; „ we don’t take a trip, the trip takes us”... poate apuc sa va zic despre ea altadata.

Unele carti le iau de la tarabe iar altele imi vin prin posta, comandate de pe vreun site specializat sau, mai frecvent, de pe okazii. Si de vreo doua ori mi s-a intamplat ca in pachetul ridicat de la posta sa primesc mai mult decat cerusem. Am primit, mai precis, vreo doua randuri de poze, apartinand probabil fostilor detinatori sau familiei acestora. Primele pareau a fi de prin anii ΄50-΄60, de la un soi de festivitate, cu un prezidiu prin fata carora treceau militieni sa-si ridice diplome or something. Nu mi-am dat seama daca erau facute pentru cineva din prezidiu sau pentru vreun premiant. Lucrurile au fost mai limpezi la urmatorul set de fotografii, care infatisau un adolescent zambaret de ani ΄70 intr-un parc –langa un leagan, langa un boschet... Toate astea le-am privit cu interes, dar fara emotie. In prima faza m-am gandit sa le pastrez –in sensul ca sa nu le arunc- pentru ca erau amintirile unor oameni cu care cine stie ce s-a intamplat intre timp; pe de alta parte insa, mementourile lor nu imi erau destinate mie, n-ar fi fost corect sa le retin; in final le-am aruncat – daca oamenilor respectivi nu le-a pasat de propriile amintiri, de ce mi-ar pasa mie? abia tin pasul cu ale mele..

Zoe

Cand mama mea o aducea acum ceva mai mult de zece ani intr-o plasa, Zoe era o pisicuta speriata si uratica-fusese chinuita de niste copii care-i arsesera mustatile si sprancenele. Credeam ca va fi greu sa ma atasez de ea, fiindca tinusem foarte mult la motanul pe care-l avusesem inainte; insa acea zi a fost inceputul unei mari povesti de dragoste- atat de mare, incat tatalui meu i-a trebuit o zi intreaga ca sa ma anunte ca Zoe a murit, sambata-seara.

Sunt foarte multe lucrurile care s-ar putea spune despre Zoica, iar sa te apuci sa scrii despre ea inseamna sa te silesti sa faci o selectie dureroasa a amintirilor. Am avut destule animale de-a lungul timpului, casa noastra cu tot cu oamenii din ea n-ar mai fi la fel fara ele; dar cred ca Zoe a fost cel mai admirat, comentat si fotografiat dintre toate. N-a fost un animal de companie oarecare, a fost de-a dreptul o institutie; pentru ca de multe ori noi am ajuns sa ne croim viata dupa ea, nu invers. A avut o personalitate puternica, obtinand aproape intotdeauna ceea ce dorea de la noi, in felul in care si-l dorea; daca voia sa bea apa, te chema ca sa-ti arate ca ligheanul ei este murdar si ca trebuie sa i-l speli, cand voia sa intre in casa trebuia s-o faca in ritmul ei, nu al tau, iar dovezile de afectiune ti le dadea cand simtea ea, nu cand i le cereai tu.

Multe lucruri se spun despre pisici, iar in privinta Zoicai, unele sunt adevarate, altele nu. Cand a adus-o acasa, mama imi spunea ca a auzit ca in trei culori –cum era si ea- nu pot fi decat pisicile, nu si motanii; chestia asta n-am mai auzit-o in alta parte, unii prieteni veterinari mi-au spus insa ca n-ar fi adevarat. Se spune ca pisicile sunt curioase, iar Zoe o confirma; orice cutie nou aparuta prin casa ii trezea interesul si ii dadea un loc inedit de joaca pentru cateva zile bune, daca uitai usa deschisa la sifonier puteai fi sigur ca mai tarziu aveai s-o auzi cotrobaind inauntru, iar bunica-mea nu putea sa-si deschida bine ziarul pe masa, ca hop!, aparea pisica, curioasa si dornica de atentie. Intr-un documentar de mai demult spuneau ca pisica de casa nu se considera pisica, ci om; iar Zoe cred ca s-a simtit intr-adevar un om ca toti oamenii, avand de la noi pretentiile corespunzatoare dar luandu-si in serios si responsabilitatile -nu de putine ori a sesizat momentele noastre mai grele, fizice sau morale, si a incercat sa ne ajute, dupa puterile ei. Se zice despre pisici ca pot dormi cea mai mare parte a zilei, iar Zoica era campioana la categoria asta; puteai sa te-ntorci acasa dupa-amiaza si s-o gasesti dormind in acelasi loc in care-o lasasesi dis-de-dimineata; si ii placea sa doarma oriunde-in pat, pe calorifer, pe birou, pe haine, in cutia cu ate a bunicii, pe sifonier, in fotoliu, la geam, in curte cu burta la soare..cele mai multe poze sunt cu ea dormind in pozitii haioase, iar una pe care eu i-am facut-o si care ma amuza in mod deosebit, ma intristeaza acum foarte tare, pentru ca era exact pozitia in care aveau s-o gaseasca ai mei fara suflare- cu barbia-n piept, la piciorul prunului din curte..

Se spune despre pisici ca au noua vieti; mi-as fi dorit sa fie adevarat si pentru Zoica...pentru ca ea s-a ingrijit mai mereu foarte bine si n-a fost vreodata cu adevarat bolnava; asa ca a murit cand nu ne asteptam sau pregateam, cand eram siguri ca va mai fi cu noi inca zece ani..cand inca mai aveam nevoie de ea.

Se mai spune despre pisici ca pleaca atunci cand simt ca le vine vremea, ca nu vor sa moara acasa.. Zoe cred insa ca ne-a iubit mult si ca a si simtit cat de mult o iubeam la randul nostru, asa ca a vrut sa moara cu noi prin preajma.. chiar si-asa, a facut-o la fel de demn si de discret cum a trait, iar vestea trista a fost anuntata de catelusele noastre, care o boceau cand au iesit ai mei sa vada ce se petrece..Zoica zacea linistita pe pamant, langa copac; isi incheiase menirea si murise usor, in somn..e singura consolare pe care mi-o gasesc..