Aria calomniei

Cum s-ar cuveni să reacţionezi când devii ţinta calomniilor unui ziar de scandal? Să-ncerci să explici, să dezminţi? – dar ziarul respectiv răstălmăceşte orice vorbă, iar gazetele serioase n-au cititori. Să faci acţiune-n justiţie? – poţi încerca, dar ziarul are proptele la poliţie, în mediul politic şi economic. Să păstrezi liniştea, încrezându-te în cugetarea lui Twain „puţine sunt calomniile care rezistă la presiunea tăcerii”? – o atitudine superioară, fireşte, dacă poţi să-nduri noroiul cu care eşti împroşcat zi de zi.

Nu putem şti sigur dacă variantele astea le-o fi avut în vedere şi Katharina Blum, eroina povestirii lui Heinrich Boll, fiindcă naratorul priveşte din exterior, construindu-şi povestea pe baza unor procese verbale şi a mărturiilor terţilor. Cert este că dacă s-a gândit la aceste posibilităţi, ea le-a găsit nesatisfăcătoare, aşa cum cred că le consideră toţi cei care-i citesc- cu indignare- povestea.

Katharina este o tânără menajeră atrăgătoare, serioasă şi hotărâtă, provenită dintr-o familie săracă şi chinuită, în care a aflat din copilărie ce-nseamnă munca. Ea reuşeşte să depăşească limitele impuse de lumea mică şi plină de prejudecăţi în care a crescut, părăsindu-şi pe rând familia şi soţul şi stabilindu-se-n final într-un mare oraş; aici, prin forţe proprii dar şi cu ajutorul unor familii pentru care lucrează şi care-o îndrăgesc, reuşeşte să-şi ia un apartament şi chiar şi o maşină la mâna a doua. Prea mult timp pentru plăceri nu are, luându-şi cât de multe angajamente poate şi ocupându-se în rest de propria casă, simbolul reuşitei sale. Katharina are o viaţă mică şi liniştită.

Cu siguranţă deci că e foarte surprinsă când, de-ndată ce-şi găseşte dragostea mult aşteptată, se trezeşte săltată de poliţie şi dusă la interogatoriu pentru favorizarea infractorului-iubitul ei este un urmărit general. Mai mult, devine subiectul de prima pagină al unei publicaţii de scandal, care pornind de la informaţii scurse din poliţie construieşte un întreg foileton senzaţionalist, ale cărui ingrediente „jurnalistice” sunt minciuna, trunchierea, deformarea şi născocirea. Viaţa mică şi obişnuită a Katharinei este aruncată sub reflector, întoarsă pe toate feţele şi transformată-n povestea unei adevărate infractoare ale cărei mijloace curente sunt seducţia, frauda şi cinismul. Personaje infame din trecutul ei trist ies la iveală ca să pună umărul la murdărirea celei care îşi depăşise condiţia; în acelaşi timp, oricine are curajul să-i ia apărarea este fie ignorat, fie răstălmăcit, fie transformat în subiect suplimentar.

Aşa că această tânără, discretă şi cuviincioasă în viaţa privată, harnică, chibzuită şi riguroasă în cea profesională, vede cum onoarea pe care şi-o păzise şi care îi ghidase alegerile în viaţă îi este călcată-n picioare, fără motiv şi fără putinţă de apărare. În lipsa vreunei alte alternative acceptabile, Katharina îl omoară pe reporterul care intrase cu bocancii în viaţa ei.

Mai mult decât vorba rostită, cuvântul scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit, are în faţa omului obişnuit greutatea şi autoritatea care impun respect şi încredere. Însă cuvântul care răspândeşte idei, principii, adevăruri şi cugetări, poate transforma cu aceeaşi autoritate invenţia în fapt şi minciuna în adevăr, distrugând vieţi şi îngenunchind idealuri. Iar mizeria pornită din mâna scriitorului se lipeşte în egală măsură de calomniat şi de cititori. Te simţi murdar citind Onoarea pierdută a Katharinei Blum şi deşi dincolo de finalul cărţii, pe eroina principală o aşteaptă ani buni de închisoare, cititorul-judecător este cel care în final o achită, pe motiv de legitimă apărare.

And the winner is...

De joi încoace chiar mă miram de cât de calm sunt-n-aveam nicio emoţie. Numai că asta a-nsemnat că toate emoţiile pe care-ar fi trebuit să le am în câteva zile s-au înghesuit în câteva ore. De ieri de pe la ora 17 nu mai puteam să mă concentrez la nimic; mai aveam o fraza de scris la o recenzie pentru bookblog şi mi-a luat vreo oră jumate ca s-o termin.

Primul premiu al galei era chiar cel la care eram şi eu finalist şi cu fiecare vorbă a amfitrionului serii şi a celui care urma să înmâneze premiul, emoţia mi se dubla. Eram în aşa un hal, încât cu 5 secunde înainte de anunţarea câştigătorului, îi ziceam Valentinei că sper să nu fiu eu. Şi pe urmă... este foarte ciudat să-ţi auzi numele când vine vorba de aşa ceva, aproape că nici nu realizezi ce se-ntâmplă, funcţionezi pe sistemul de avarie, pe pilot automat-ieşi în faţă, primeşti placheta de bronz, strângi nişte mâini, încerci să încropeşti un mic discurs...Mă bucur că ediţia asta a fost mai puţin glamorous, că altfel cred că mă blocam cu totul.

Când m-am întors lângă Valentina, care-mi zâmbea, mă strângea, mă săruta, mâinile-mi tremurau. Am câştigat.

Regăsirea

Am aflat ieri că textul pe care l-am trimis la „Premiile Ioan Chirilă” de anul ăsta m-a adus printre finaliştii categoriei „Talentul anului”. Aşa că luni seară merg la gala premiilor să aflu pe ce loc de la 1 la 5 voi termina. Eu unul nu-mi doream iniţial altceva decât să ajung în faza asta; acum parcă mi-aş dori măcar să nu fiu ultimul. In orice caz, ţineţi-mi pumnii. Vă las acum cu textul pe care l-am trimis acum vreo 2 săptămâni-culmea e că n-a plăcut niciunuia dintre cunoscuţi până acum şi inţeleg de ce, nici mie nu mi se pare chiar grozav; norocul meu că a plăcut juriului.

“N-aduce anul ce-aduce ceasul”, aşa spune o vorbă de pe la noi. Intâmplarea a făcut însă ca de justeţea ei, cel puţin într-o anume privinţă, să mă conving nu la noi acasă, ci printre oameni cărora româna trebuie că le-ar suna la fel de straniu pe cum ne pare nouă limba pe care-o vorbesc ei acolo, înspre Cercul Polar.

Era ultima seară a sejurului meu la Stockholm şi mă îndreptam pe bicicletă, sub îndrumarea hărţii, către Stadionul Olimpic, gazdă a Jocurilor din 1912. Nefiind, cum mi-a sugerat absenţa sa din ghidurile de călătorie, o destinaţie turistică importantă, am fost uimit de agitaţia din jurul arenei, până când m-au lămurit, rând pe rând, poliţiştii blonzi care patrulau la pas în şaua unor cai parcă desprinşi din filme, gălăgia ce rezona ca dintr-un cazan uriaş şi, peste toate astea, nocturna aprinsă- se juca un meci de fotbal! Ceasul arăta ora 22.15, aşa că dintr-un calcul rapid am înţeles că meciul e pe sfârşite; dar eu tare-mi doream să apuc să văd stadionul, iar a doua zi nu mai aveam când. M-am apropiat de o poartă din gardul ce-nconjura arena şi-am intrat în vorbă cu un steward: „Excuse me, sir, do you think you could let me take a quick look at the Stadium in the last five minutes?”. L-am văzut ezitând puţin şi-am mai adăugat, un pic descurajat, în chip de scuză/argument : „I’m a tourist and it’s my last night here..” Nu ştiu dacă asta a fost sau nu decisiv, dar s-a uitat scurt în stânga şi-n dreapta, mi-a zâmbit complice şi mi-a deschis poarta, conducându-mă apoi câţiva metri până la cea mai apropiată gură de acces în tribune.

Binefăcătorului meu, un domn respectabil, grizonat şi roşu la faţă, i-a făcut plăcere să-mi dea lămuririle necesare: juca echipa locală, Djurgården, cu Göteborg. Simţindu-mă dator faţă de el şi faţă de oraşul care mă încântase în acea săptămână, l-am întrebat care-s „ai noştri”, iar el mi i-a arătat pe jucătorii în tricouri albastru cu negru care atacau de la dreapta la stânga, porecliţi „dungile albastre”. Mi-am împrumutat aşadar vocea în sprijinul Djurgårdenului, încurajându-i atacurile şi aplaudându-i reuşitele tehnice, lăsând să-mi pătrundă-n suflet întreaga bucurie a nopţii boreale curate şi răcoroase, a frumuseţii micuţului stadion - cea mai veche arenă olimpică modernă rămasă în starea sa iniţială- şi a companiei unui public pasionat, dar civilizat, care înţelegea să-şi sprijine favoriţii, nu să-i înjure pe adversari.

A fost un final de partidă petrecut alături de oamenii veseli şi prietenoşi care umpluseră tribunele pentru a-şi susţine micuţa echipă deşi aceasta, aveam mai târziu să aflu, pierduse ultimele şase partide din campionat; în care am admirat farmecul desuet al bătrânului stadion, cu pista sa de alergări din jurul terenului, cu potcoava încununată de două turnuri din cărămidă roşie unite printr-o arcadă romană. In care mi-am adus aminte, încurajând o echipă de care nici nu auzisem până atunci, de ce e frumos fotbalul, de ce atrage atâta lume: fiindcă înseamnă tradiţie, fair-play, prietenie, încredere.

La ultimul fluier al arbitrului, publicul a aplaudat în picioare-Djurgården terminase la egalitate cu Göteborg, încheind seria neagră a înfrângerilor- cine ştie, poate că bucureşteanul venit din întâmplare o fi înclinat balanţa. Cu toţii am ieşit pe porţi zâmbind, îndreptându-ne spre casele sau hotelurile noastre. În ultima seară petrecută acolo, Suedia mi-a adus un cadou neaşteptat, pe care mi-l răpiseră anii întregi de dezamăgiri din campionatul intern- în doar zece minute, mi-a reaprins dragostea de fotbal.

Shopping si romane

Sambata trecuta vremea frumoasa din Bucuresti m-a chemat afara. Am luat-o la picior pe stradutele din centru, intr-o ploaie luminoasa de frunze galbene, am traversat Parcul Ioanid si Parcul Icoanei, in care m-am stimtit ca-n niste gradini private, asa erau de goale si de linistite. M-am ferit de febrilul Magheru si m-am strecurat pe strazile paralele, uitate de trafic si de zgomot, marginite de case mari si vechi, cu fatade boieresti si lemnarie la geamuri si-am scos capul in contemporan abia cand nu mai aveam unde sa ma refugiez in trecut. Ajuns la Inter, am grabit pasul ca o fantoma surprinsa, luand-o prin pasaj, inspre curtea Palatului Sutu, unde mi-am frecat mainile de nerabdare apropiindu-ma de toneta anticarului. Linistit si neinghesuit la acea ora, la care ceilalti curiosi nu se trezisera, am stat vreo jumatate de ceas trecand in revista toate cartile, amintindu-mi de unele, afland pentru prima data de altele, inspectand, rasfoind si cumpanind. In final am ales de acolo o carte de povestiri a lui Anatole France, din simplul motiv ca editiile acelea din „Biblioteca pentru toti copiii” din anii ΄70-΄80 de la Editura Ion Creanga sunt conectate direct la sufletul meu, „Onoarea pierduta a Katarinei Blum”, editia din ΄78 pe care tocmai o terminsem de citit si pe care m-am gandit sa i-o dau lui taica-miu, „Tartarin din Tarascon” de Daudet si „Comoara de pe insula” a lui Stevenson-se vede ca eram in contact cu copilul din mine. Toate astea pentru doar 8 lei.

Inviorat de achizitiile facute, m-am lasat ghidat de al saselea simt catre Anticariatul Ex Libris din apropiere, pe Doamnei, unde am privit vrajit, ca de obicei, oferta lor de albume, enciclopedii si ghiduri de tot felul-arta, istorie, bricolaj, medicina si dupa vreo 30-40 de minute m-am hotarat sa-mi iau un dictionar medical de buzunar (desi la cele 700 de pagini pe care le numara, ai avea nevoie de un buzunar cam cat o gentuta) in engleza ca sa-i potoleasca Valentinei episoadele ipohondrice si un ghid tot in engleza despre navigatul pe apa-da, stiu, am rau de mare..In rucsac nu mai aveam loc, asa ca le-am atarnat intr-o punga si-am iesit si de acolo.

Aici am comis o greseala-in loc sa fac alegerea sigura si sa merg la dreapta catre BNR, am luat-o la stanga inspre Coltea, devenind astfel prada usoara pentru un alt anticariat, la 20 de metri de primul, in care nu mai intrasem niciodata; n-am rezistat misterului si am intrat ca-n gura lupului. Pentru ca acest al treilea anticariat m-a vrajit de-a binelea si m-a tinut ocupat inca o ora. De cum am intrat mana mi s-a si lipit de „Parerile despre viata ale motanului Murr” de E.T.A –nu, nu-i terorist- Hoffman. Am topait de fericire cand am gasit, dupa vreo 12 ani de cautari, editia Univers din „Foamea” lui Knut Hamsun; aveam editia din ΄67 luata de frati-miu, pe vremea cand eram prost si nu voiam s-ating carti de la anticari, o aveam pe cea aparuta acum doi ani la Cotidianul, o aveam si-n franceza si engleza, dar eu am cautat-o tot timpul pe asta; si in fine, am gasit-o-mai aveam un pic si plangeam. Am mai gasit acolo una din cartile care mi-au foarte mai mult in ultima vreme, „Ultimul Viking” de Bojer, pe care i-am luat-o tot lui taica-miu –nu-mi place sa dau carti cu imprumut- si „Cartea de la San-Michele”, pe care mi-au recomandat-o frati-miu si tata. Iar de la BPT am gasit „Cantarea lui Haiawatha” de Longfellow si „Pe frontul de vest nimic nou” de Remarque, care va fi probabil urmatoarea pe lista de lecturi. Toate astea, plus „Mierea bondarilor” de care nu auzisem, dar am luat-o fiindca e scrisa de un suedez –fiecare cu fixatiile lui-, m-au costat doar 15 lei. Dar am lasat in urma o groaza de alte tentatii, ca sa am la ce sa mai revin pe viitor; de fapt, cred c-o sa ma mut acolo.

M-am intors acasa la vreo 3 ore de cand iesisem pe usa, transpirat de soare si efort, cu mainile-ntepenite de la carat. Mamei si bunicii le-am luat din piata flori frumoase de toamna, sa fie toata lumea multumita. Am intrat in casa si m-am trantit pe pat fericit- are dreptate cine zicea ca o raita la cumparaturi ridica moralul..