Zen Revelion

Parcă niciodată n-am avut atâtea vise şi idei şi niciodată nu mi-am realizat atât de puţine din ele. M-am zbătut 365 de zile într-o cămaşă de forţă, un an întreg am ţinut acceleraţia la podea într-o maşină cu frâna trasă; cusăturile s-au lărgit doar o idee, iar roţile abia s-au urnit. Lista pe care mi-o făceam când răsuna ultimul Pluguşor m-a urmărit tot timpul de pe birou, îngăduitoare la început, sceptică mai apoi şi cam dezamăgită, în final. Anul ăsta supravieţuieşte pentru mine prin câteva cărţi grozave pe care le-am citit şi una încă nu destul de bună pe care-am scris-o, printr-o excursie la Praga şi câteva la munte, prin primele –şi puţinele- contacte cu roata olarului, gheaţa patinoarului şi pista stadionului şi prin cele câteva articole din Adevărul. S-au adunat puţine bune, ar fi de spălat cam multe rele, iar lui 2010 s-ar cuveni să-i fie ruşine, dacă n-ar fi ceea ce este- o biată convenţie, care se pregăteşte-n aceste ore să predea convenţional ştafeta unei alte convenţii, numită 2011. Puterea e a noastră.

Figuranţii

Oriunde te-ai întoarce, dai peste ei. Te obligă să-ţi plastifici rucsacurile la intrarea în hypermarketuri, te urmăresc agasant printre rafturile farmaciilor, îţi cotrobăie prin lucruri când se declanşează alarma magazinelor, roiesc în jurul caselor de la supermarket sau supraveghează liniştiţi din scaun agenţiile bancare ori instituţiile publice- aceştia sunt agenţii de pază, poate singura breaslă căreia criza i-a îngroşat rândurile. Uneori femei dar de regulă bărbaţi, tineri sau vârstnici, bine clădiţi sau pirpirii, ei au între zidurile betonate ale oraşului funcţia sperietorilor de pe câmpurile de la ţară. Valoarea şi utilitatea acestor oameni -împodobiţi cu bocanci înalţi, cămăşi cu epoleţi, sprayuri şi bastoane- constă cel mai adesea în simpla lor prezenţă, prin care îi descurajează pe delincvenţi la fel cum arătările de paie îmbrăcate în gioarse ţin departe de lanuri păsările mai slabe la minte.

Când însă liniştea obiectivului e tulburată de indivizi pe care înfăţişarea lor fioroasă nu-i sperie, curajul agenţilor de pază se evaporă: se îndepărtează discret de scena certei pentru un loc de parcare la mall, ignoră şatrele ciorditoare de la rafturi şi întorc spatele matahalelor care intră la metrou fără să plătească. Putem înţelege astfel de reacţii- când ai familie şi munceşti pe un salariu de nimic, nu-ţi vine să-ţi rişti sănătatea sau viaţa punându-te cu infractori pe care justiţia nu-i pedepseşte. Mai greu de acceptat însă e felul în care aceiaşi oameni, speriaţi pe timp de pericol, îşi întremează orgoliul şi-şi restabilesc autoritatea când primejdia dispare- tracasând pe cei de bună-credinţă, umilind pe nevinovaţi şi agresând pe neajutoraţi. Emblematic -şi scandalos- este cazul de zilele trecute de la Timişoara, cu omul străzii găsit fără suflare în gerul de afară, unde fusese aruncat de vitejii agenţi ai Gării de Nord.

Hotărât lucru, sperietorile în uniformă care împânzesc România ar avea nevoie, spre deosebire de confratele lor din poveste, de un mic adaos de curaj şi de-un supliment generos...de inimă.

Ceasul rău

De mai multă vreme mi-am dat seama despre mine că-s genul de om ataşat de lucruri. Fără să fiu obsedat sau rapace, am în jurul meu câteva obiecte pe care-mi place să le deţin, să le folosesc, să le port cu mine sau doar să le admir. Lucruri frumoase ori utile, purtătoare ale unor poveşti care mă ajută să mă recunosc şi să constat, din când în când, că am un trecut la care mai merită să şi ţin. De dragul lor am inaugurat anul ăsta pe blog o categorie numită chiar „lucruri”, modest reprezentată momentan prin povestea unor bocanci greu încercaţi şi a unor haine cumpărate din străinătate. Am tot vrut de atunci să spun şi altele- povestea unui „swiss army knife”, a câtorva cărţi, a unui dicţionar Lilliput german-român- dar mi-a fost atât de teamă că o idee greşit formulată sau un eveniment uitat ar putea să destrame vraja mea interioară, încât n-am ştiut cum să încep.

De câteva săptămâni de pildă, tot aş fi vrut să scriu povestea iPod-ului meu; să spun când l-am primit de la părinţii şi fraţii mei, ce apariţie elegantă şi sofisticată are, cu ce accesorii l-am echipat şi cât de frustrant de complex şi deştept este- cum îi descopăr de-abia acum, după ani de zile, mereu noi funcţii şi facilităţi, toate susţinute de o memorie atât de mare, încât pare imposibil de umplut. Dar nu s-a nimerit să scriu; n-a fost momentul.

Sunt unele momente în care, retrospectiv privind, evenimentele par a fi fost anume proiectate, desfăşurate şi succedate astfel încât rezultatul să fie unul bun, frumos şi strălucitor. Mai sunt şi momente în care toate se potrivesc perfect, ca într-un rebus, dar într-un scop diabolic, întunecat şi hâd. Fie că-s uituc, fie că-s nerecunoscător, despre primele n-aş şti ce să zic- în clipa asta nu găsesc c-aş fi trăit prea multe, nici că mai pot avea aşteptări pentru viitor în acest sens. Pot însă, în contul celei de-a doua categorii, să enumăr întâmplările inocente individual care, în mai puţin de o zi, s-au încolonat implacabil spre un rezultat care să-mi amărască şi mai mult sărbătorile de iarnă:

Miercuri seară am fost nevoit să plec de acasă înspre Valentina mai târziu decât de obicei, aşa că mi-am luat maşina; pe lângă iPod şi cărţi, am pus aşadar în rucsac actele SuperNovei şi, dată fiind libertatea de mişcare oferită de maşină, am luat şi aparatul foto, cumpărat de 7 luni, care se defectase şi cu care aveam în fine prilejul să merg la service; văzând c-am luat maşina, Valentina mi-a încredinţat pentru joi dimineaţa o misiune- să duc o plasă cu nişte lucruşoare la bunica ei, vizavi de Parcul IOR; astăzi, ajuns la faţa locului, am parcat maşina, am luat plasa şi am decis, din comoditate, să las rucsacul în portbagaj; ajuns la destinaţie, la etajul 7 al unui bloc cu ascensor vechi şi lent, am stat vreo 5 minute discutând câteva nimicuri cu gazdele.

Rezultatul acestui lanţ de întâmplări care n-ar fi trebuit în mod normal să se petreacă mă aştepta jos, la parcare, sub forma maşinii mele cu portierele descuiate. O mulţime de poveşti mari şi mici – cea a semnului de carte cumpărat din Praga, a unei sacoşe vesele de pânză luate din Stockholm, a unei cărţi îndelung căutate şi de-abia găsite, a insignei cu renul care ţinea-n braţe un steag suedez, a drumurilor înregistrate de camera foto şi a iPodului meu negru, cel mai valoros obiect pe care-n sărăcia mea îl mai deţineam- nu vor mai fi spuse de mine, ci de cel în mâinile căruia, separat sau împreună, toate obiectele astea, dragi mie cândva, vor ajunge.

Hoţi au fost şi vor fi mereu, nu putem schimba asta. Închei însă cu o urare de sărbători, anonimă şi amară, dar sănătoasă şi lucidă; ca om care din principiu n-a cumpărat niciodată ceva de furat, îi doresc celui care de Crăciun se va bucura, la preţ de nimic, de amintirile mele, să păţească în curând la fel ca mine.

Mesajul de la Herning

Două săptămâni au trecut, cu pumni strânşi, nervi întinşi, voci gâjâite şi inimi chircite. Opt partide în care echipa favorită a făcut ce ştie mai bine- să joace handbal cu emoţiile noastre. După prea multe meciuri pierdute la ultima acţiune, după un deceniu în care mai numeroase au fost medaliile care-ar fi trebuit să fie decât cele care chiar s-au prins de gât, finalul meciului de ieri ne-a adus o certitudine nefamiliară- mai erau 30 de secunde, conduceam cu un gol, aveam posesia; jumătate de minut în care trebuia să te obişnuieşti cu gândul ciudat că nimic nu se mai poate întâmpla, că bronzul european e într-adevăr al nostru. Urmărind apoi sărbătoarea de la Herning a sportivelor noastre, am simţit cum se sparge ghinionul, cum dispare pesimismul, cum ne cuprinde bucuria.

Ce a fost important a trecut; ce-i încă şi mai important, abia urmează. Mulţi jurnalişti vor căuta zilele astea pe internet regulile unui sport despre care nu mai scriseseră de mult; şi mulţi cititori îi vor taxa pentru paginile pline cu fotbalişti rataţi, drogaţi şi agramaţi, trecând sub tăcere propriul rol în cercul vicios al tirajelor şi subiectelor. Poate că prin gâlceava tradiţională ce însoţeşte orice succes românesc, va răzbate măcar de această dată impresionanta lecţie a Cristinei Neagu, Talidei Tolnai şi a colegelor lor.

O generaţie talentată tehnic dar fragilă psihic şi-a stăpânit în fine vertijul în faţa marii performanţe. Nişte fete venite din zona cea mai săracă a Uniunii Europene au zădărnicit monopolul asupra podiumului al ţărilor nordice, acolo unde se concentrează bogăţia; şi, în anotimpul bilanţurilor şi al planurilor pentru viitor, au transmis naţiunii lor descurajate un mesaj mai valoros decât aurul: hai, România, se poate!