Prefăcuta

Coborând către centru dinspre Mănăstirea Sinaia, ne-am hotărât din două vorbe să facem un ocol pe o străduţă aşternută cu pietriş alb, pe lângă care eu unul trebuie să fi trecut de 20 de ani fără s-o bag prea mult în seamă. Ne-am întrecut în exclamaţii privind vilele cu turnuri ascuţite, cu tâmplărie-pe alocuri- originală şi vitralii jucăuşe, cu verande îmbietoare care priveau spre grădinile întinse, ornate cu bănci vechi de piatră. Am mers de-a lungul gardurilor mai vechi sau mai noi, orbitând în jurul tihnitelor case boiereşti pe care drumeagul le înconjura, înainte de-a se opri în faţa altei vile- strada era de fapt o fundătură. De pe gard, rotundă, cu gâtu-ncins într-un colier roşu, stăpâna domeniului ne arunca priviri galbene, tăioase. Am salutat-o mieros ca un intrus care cerşeşte bunăvoinţă, ea mi-a răspuns plesnind din coadă şi îndreptând spre mine smocurile negre de păr din vârful urechilor- moştenire din neamul râşilor. M-am apropiat de zid cu pasul uşor şi privirea plecată, întinzând încet o mână sinceră şi temătoare. N-a aşteptat însă s-ajung eu la ea, ci a ţâşnit deodată înspre mine, mai iute decât panica gândului, mai rapid decât înfiorarea pielii- într-o clipă, era la mine. Nu ca să mă scuipe, să mă muşte sau să mă zgârie, ci ca să-şi mângâie capul, gâtul şi pieptul de mâna mea, cea tardiv şi inutil cuprinsă de frică.