Ratarea Europei

„80% din legislaţia naţională îşi are originea la Bruxelles” – este o afirmaţie frecvent auzită şi folosită diferit, în funcţie de cel care o face: euroscepticul care îşi „apără” ţara de ingerinţele Uniunii Europene sau euroentuziastul care visează la viitoarea federaţie continentală. Nici unul, nici altul,n-au dreptate. Ei preiau de fapt o veche previziune a lui Jacques Delors, pe-atunci preşedinte al Comisiei Europene, infirmată de realitatea sfertului de secol scurs între timp. Competenţele UE variază considerabil, la fel ca impactul său legislativ: unele politici sunt bine integrate – precum comerţul, agricultura, mediul sau competiţia – , altele, foarte puţin sau deloc– printre ele şi sănătatea.

Articolul referitor la sănătate publică din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că „responsabilităţile statelor membre includ administrarea serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală, precum şi repartizarea resurselor care sunt alocate acestora.” Bine sau rău, asta înseamnă că finanţarea sănătăţii, salariile medicilor, pachetul de servicii medicale de bază sau calitatea îngrijirii nu se decid la Bruxelles decât pentru Belgia. Pentru România, era probabil mai bine ca Uniunea să tragă sforile sistemului naţional de sănătate: conduşi de unii de-ai lor, eurofilii şi euroscepticii românii deopotrivă trăiesc mai puţin şi sunt mai bolnavi decât cetăţenii celorlalte 27 de state membre. Ştim asta pentru că UE influenţează totuşi politicile de sănătate – nu prin legi, ci prin discuţii, comparaţii şi dezbateri. Un studiu din primăvară aprecia succesele acestei abordări, amintind că Anglia, Franţa şi Olanda au fost în trecut convinse să ia măsuri împotriva cancerului, HIV şi mortalităţii perinatale de şocul vederii statisticilor comparative la nivel european.

Obişnuită să se caute direct în subsolul clasamentelor, România nu mai este de ani buni şocată de nimic: are cea mai mare mortalitate infantilă dar nu-şi educă mamele, are tot mai mulţi utilizatori de droguri infectaţi cu HIV dar nu le asigură seringi curate, are cea mai mare mortalitate prin cancer dar programele de screening sunt o glumă, cum nota un oficial zilele trecute. Colegele noastre de Uniune şi-au îmbunătăţit indicatorii de sănătate adoptând politici pe care noi nu le luăm în serios: depistarea hipertensiunii, screening pentru cancerul de col, eliminarea acizilor graşi trans din compoziţia alimentelor, creşterea taxelor pe tutun şi alcool. Mulţumită Europei, România ştie ce are de făcut – dar nu face. Şi nu doar din cauza sărăciei – unele din măsurile de mai sus costă puţin sau chiar aduc bani – ci şi a celei mai scăzute eficienţe guvernamentale din spaţiul comunitar: indexul Băncii Mondiale doar cuantifică ceea ce simţim cu toţii.

Posibilitatea ca în curând Europa să-şi ajute mai consistent membrul cel mai bolnav, acordându-i fonduri structurale pentru sănătate, nu trebuie deci să ne entuziasmeze: banii europeni vor intra pe aceleaşi mâini corupte sau incompetente. În cel mai bun caz, peste câţiva ani vom putea admira noile spitale europene, sărace în personal şi consumabile, dar bogate în infecţii nosocomiale – la fel ca azi. Europa ne dă exemple şi bani, dar nu ne bagă şi-n traistă.

* publicat în „Viața medicală”, numărul 51-52 (1249-1250) din 20 decembrie 2013

Avocatul europenilor

„... Şi atunci s-a petrecut un lucru important: a venit cazul Decker”, mi-a spus deodată profesorul Helmut Brand de la Universitatea din Maastricht, care-mi depăna istoria modelării, în ultimii 20 de ani, a politicii europene în domeniul sănătăţii. „Ştii povestea domnului Decker, nu-i aşa?”, şi-a întrerupt el expunerea. Până în acel punct vorbise, cum mă așteptam, despre contribuţia tratatelor, guvernelor naţionale şi instituţiilor comunitare; aşa că pomenirea unui om oarecare printre arhitecţii impersonali și omniprezenţi ai vieţii noastre m-a cam luat prin surprindere. „Nu, nu ştiu”, am răspuns curios.

În 1995, luxemburghezului Nicolas Decker i s-a refuzat de către casa de asigurări rambursarea costului unei perechi de ochelari pe care îi cumpărase dintr-un alt stat membru. Fiind avocat și făcându-i plăcere – conform propriei mărturisiri – să dea lumea în judecată, el a pretins ca și sistemele de sănătate, considerate o competență strict națională, să respecte dreptul liberei circulații a bunurilor, unul din principiile de bază ale Uniunii Europene. Trei ani mai târziu, Curtea Europeană de Justiție îi dădea dreptate, hotărârea încurajând și pe alți cetățeni europeni să reclame în instanță dreptul de a accesa în străinătate, fără autorizare prealabilă, tot felul de servicii medicale pe care propriul stat nu le putea asigura în timp util – sau deloc. Deciziile repetate ale Curții au obligat în cele din urmă Comisia Europeană, Parlamentul și Consiliul să clarifice printr-o directivă drepturile pe care pacienții europeni le au în cadrul  îngrijirilor transfrontaliere. Aceasta transformă din regulă în excepție acordul prealabil al autorităților pentru un tratament programat în străinătate, obligă statele membre să ofere informații despre calitatea și siguranța serviciilor medicale și – pentru a garanta continuitatea îngrijirilor de la o țară la alta – , prevede recunoașterea între state a prescripțiilor medicale și sprijină comunicarea între sistemele informatice naționale de sănătate. Desigur, preferința pacienților de a fi tratați în țara lor, unde cunosc limba, sistemul și au familia aproape și faptul că rambursarea serviciilor se va face la nivelul tarifelor practicate la ei acasă (foarte scăzute, de pildă, în România față de celelalte state membre) va face ca puțini dintre ei să apeleze la dreptul de a-și îngriji sănătatea altundeva. Însă departe de a avea impact doar asupra procentului redus de pacienți care merg să se trateze în străinătate, legea europeană încurajează sisteme naționale foarte diferite să coopereze, să conveargă spre aceleași standarde, fiind, așadar, în beneficiul tuturor cetățenilor.

„Lucruri asupra cărora nu ne-am putut pune de acord în ultimii 20 de ani sunt acum reglementate prin această directivă”, a rezumat situaţia profesorul Brand. Cu alte cuvinte, dacă un avocat luxemburghez ar fi preferat să plătească niște ochelari de 150 de euro în loc să treacă prin ani de procese, decizia politică de mai târziu nu s-ar fi produs. „Domnul Decker a schimbat lumea pentru 500 de milioane de europeni”, concluzionează interlocutorul meu. Este poate o coincidență fericită că directiva asistenței medicale transfrontaliere a intrat în vigoare în 2013, Anul european al cetățenilor. Ea le arată acestora ce poți obține când ai curajul să-ți aperi drepturile.

*Postare realizată pentru concursul Blogger European

Luddiţii

Mi-am adus deodată aminte astă-seară de minunata pildă pe care o citeam acum cinci ani în Un om fără de ţară, cărticica de eseuri a lui Kurt Vonnegut: un capitolaş în care îşi descrie experienţele  de utilizator anacronic al unei maşini de scris în epoca modernă a calculatoarelor. Povesteşte cum scrie vreo douăzeci de pagini, pe care le adnotează şi corectează abundent cu creionul; cum îşi sună apoi dactilografa, care locuieşte într-un orăşel din afara New Yorkului, cu care discută pe-ndelete despre pasiunea ei pentru sturzi şi multe altele, înainte de a-i propune să-i bată la maşină manuscrisul; cum  coboară să-şi ia un plic de la chioşcul de vizavi, unde intră-n vorbă cu cei de la coadă şi, la final, cu  proprietara dughenei; cum merge cu manuscrisul în plic la oficiul poştal de lângă sediul ONU – pe unde se învârt oameni caraghioşi din toate colţurile lumii –, unde socializează/polemizează la o nouă coadă, admirând-o în acelaşi timp pe femeia de la tejghea, pe care o iubeşte în taină („Ea nu ştie. Ştie în schimb soţia mea. Dar nu o să întreprind nimic.”); în fine, cum bagă plicul în cutia poştală şi se întoarce apoi acasă. După ce parcurgi cu mintea veselul periplu, pe care Word-ul şi internetul l-ar fi zădărnicit, nu poţi să nu-i răspunzi cu un „Da!” entuziast lui Vonnegut când te întreabă din carte: „Ia spuneţi, nu merita să fac drumul ăsta?”. Concluzia lui? „Comunităţile electronice nu construiesc nimic. Nu te alegi cu nimic. Suntem animale dansatoare. Şi cât de frumos este să te ridici în picioare şi să faci ceva!”

Aşteptam de vreun sfert de oră la 135 pe bancă lângă Valentina, când în staţie a intrat încet un Passat imaculat, din care mă priveau două feţe dezorientate: „Bună seara! Ştiţi cumva unde este strada Salcâmilor?”. „Bună seara”, le răspund Feliciei Filip şi soţului său, aflat la volan, înainte să le explic în amănunt pe unde s-o ia, ţinând cont şi de sensurile unice din cartier. Nu ştiu dacă claxonul isteric al 135-lui din spate a întrerupt atunci o discuţie memorabilă. Dar ştiu că, dacă cei doi ar fi avut în maşină atât de utilul GPS, nici măcar n-ar fi început.

Europa, față-n față cu cetățenii

Nici într-o zi normală, cetățeanului obișnuit nu-i este greu să viziteze instituțiile europene de la Bruxelles. Comisia  nu e păzită, ca unele guverne, de soldați înarmați a căror principală misiune e să-i împiedice pe trecători s-o fotografieze, iar Parlamentul nu este un uriaș cocoțat în vârf de deal și înconjurat de ziduri de doi metri, îmbietor ca o cazemată. Dar sâmbăta trecută, 18.000 de rezidenți bruxellezi și turiști le-au trecut pragul de ziua porților deschise, ocazie pentru Uniunea Europeana, cu puțin înaintea aniversării sale, să-și demonstreze realizările, printr-o serie de evenimente distractive sau serioase.

Coadă la Parlamentul European

Pe holurile Parlamentului European, bunăoara, diferitele grupuri politice (popularii, social-democrații, liberalii, verzii, stânga nordică, conservatorii și reformiștii) încercau să-și promoveze viziunile, fiecare în felul său. Câștigători la creativitate –și la număr de vizitatori– păreau să fie social-democrații care, pe lângă obișnuitele broșuri, organizau jocuri de Jenga pentru a arăta cât de dificil e de menținut echilibrul... politic sau de șotron, pentru a ilustra etapele drumului către o Europă, desigur, a bunăstării. Într-una din săli însă, eurodeputați din mai multe țări și grupări politice au discutat despre euroscepticism, moneda unică, fonduri structurale, piața muncii și multe altele, în cadrul dezbaterii despre „Europa cetățenilor” , răspunzând întrebărilor informate ale pubicului. Una din idei- statele membre nu recunosc întotdeauna rolul financiar și organizatoric decisiv al Europei în proiecte (economice, educaționale) de succes.

Politicieni europeni, față-n față cu cetățenii

Poate de aceea, la sediul său principal din clădirea Berlaymont, Comisia a evidențiat câteva din acțiunile concrete ale diferitelor directorate generale (DG- echivalentul european al ministerelor naționale). De pildă, DG Educație și Cultură și DG Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune, au subliniat rolul UE în încurajarea tinerilor să studieze și lucreze peste hotare, DG Agricultură și Dezvoltare Durabilă și-a propus să arate impactul schimbărilor propuse în Politica Agricolă Comună și să ofere exemple de sprijin pentru fermieri, iar DG Mobilitate și Transport și-a demonstrat preocupările și reușitele în domeniile siguranței rutiere, drepturilor pasagerilor (UE este singura regiune din lume unde cetățenii beneficiază de drepturi ale pasagerilor în toate mijloacele de transport), combustibililor nepoluanți și infrastructurii.

Dar sănătatea? Ei bine, DG Sănătate și Consumatori a prezentat expoziții interactive pe tema etichetării alimentelor, risipei de mâncare și protecției consumatorului împotriva produselor periculoase. Dar cea mai îndrăgită activitate a fost cursul de gătit, la care, de la spălatul pe mâini și întinderea blatului, până la pizza gustoasă de la sfârșit, copiii erau inițiați în tainele alimentației sănătoase de un simpatic bucătar bruxellez. Nu a lipsit campania de succes „Ex fumătorii sunt de neoprit”, ai cărei reprezentanți împărțeau cărticele cu poveștile unor foști fumători (printre care și Iulia, din România) sau pușculițe în formă de pachet de țigări, ilustrând și beneficiul economic al renunțării la acest obicei nesănătos: cine obișnuia să fumeze un pachet pe zi economisește în jur de 1.800 de euro pe an! Iar într-un spațiu special amenajat, un scurt chestionar – din care aflai ca în cinci decenii, numărul persoanelor de peste 65 de ani aproape se va dubla; că o cincime din anii celor născuți în 2011 vor fi marcați de boală sau dizabilități; ca principalele cauze de mortalitate sunt bolile cardiovasculare, cancerul și bolile respiratorii; dar și, suprinzător, ca cei mai fericiți suntem la peste 50 de ani – a fost pretextul unei dezbateri pe tema îmbătrânirii active și sănătoase.

Lecția de gătit sănătos

Cel mai generos spațiu a fost acordat DG Cercetare și Inovare: în ultimii șapte ani, peste 18.000 de proiecte de cercetare din diverse domenii au fost finanțate de UE. Iar printre proiectele prezentate cu această ocazie, câteva au fost din zona medicală. De pildă, un studiu clinic pentru nitisinona (tratament pentru alcaptonurie), un proiect care caută să trateze diabetul de tip 1 utilizând imunomodulatori naturali sau, vedeta standului, promovată și pe rețelele sociale – proiectul pentru dezvoltarea unui exoschelet controlat de creier, destinat persoanelor cu dizabilități ale membrelor inferioare.

Însă dacă această zi a porților deschise, parte a marii acțiuni de PR numită „Anul european al cetățenilor”, a și convins cu adevărat, vom afla cu alte ocazii. Peste un an, de pildă, la alegerile europarlamentare.

*publicat în "Viaţa medicală", numărul 19 (1.217) din 10 mai 2013, cu titlul "Care e cel mai creativ partid european?"

Cele bune să se-adune

Cum am mai spus și altădată, îmi place ideea Sărbătorii Recunoștinței din Statele Unite, o ocazie pentru fiecare să se reunească cu familia și să mulțumească pentru lucrurile bune de peste an. La noi a fost însă îmbrățișată doar codița ei comercială, numită Black Friday.  Aș fi vrut să scriu atunci despre lucrurile pentru care sunt recunoscător în 2012, dar n-am apucat; de altfel, nu prea am mai ajuns în general să scriu pe blog – este pierderea, destul de mare, pe care o implică scrisul zi de zi pentru un ziar. Mă grăbesc deci să rememorez, mai mult pentru mine, bucuriile pe care mi le-a adus anul acesta, în chiar ultima lui zi.

În martie m-am operat din nou, după ce intervenția de anul trecut din noiembrie s-a dovedit destul de curând nereușită. Am mers deci fără prea mari iluzii la tăiere, dar de data asta se pare că lucrurile merg bine. După mai mult de zece ani de chin, am simțit de parcă aș fi ieșit dintr-o cușcă, că pot să fac aproape tot ce-mi doresc. Asta s-a văzut mai ales la muncă, unde am devenit mult mai îndrăzneț cu ideile de articole. Am fost invitat la un centru de recuperare a dependenților de droguri de la Roma, unde mai fusesem în urmă cu șase ani, când lucram la Crucea Roșie; m-am reîntâlnit cu câțiva oameni dragi, am cunoscut pe alții pe care i-am îndrăgit la fel de mult. Sper ca articolele pe care le voi scrie de acolo, deja cam întârziate, să redea măcar o parte din pasiunea lor. Am reușit un pic să și vizitez, cu destulă nostalgie, orașul cuprins de febra sfârșitului de iunie și a fazelor finale de campionat european de fotbal. Am ajuns pentru prima oară la Oradea, la invitația unui fost ministru al sănătății, pentru a documenta colaborararea în tot felul de arii medicale în care vecinii noștri sunt mai avansați decât noi; iar cu ocazia asta, am și trecut tot pentru prima dată, timp de câteva ore, granița cu Ungaria, pentru niște discuții cu profesori din Debrețin. În octombrie am fost invitat la un forum european de sănătate dintr-o stațiune austriacă, cea mai interesantă experiență profesională de până acum. Am fost atât de uimit să mă aflu în preajma celor mai importanți factori de decizie în sănătate din Europa, încât nici n-am știut să profit la maximum de această ocazie; întrebarea adresată comisarului european la o conferință de presă (cu editorialul chiar reușit care a rezultat din asta) și interviul cu șeful agenției europene pentru boli transmisibile rămân însă niște realizări cu care sunt pentru moment mulțumit. La anul sigur voi reuși mai mult. Cu ocazia deplasării ăsteia am revenit pentru al doilea an la rând la Viena, unde am văzut lucruri de care nu știusem sau nu avusesem timp în 2011; și am ajuns pentru câteva ore, în cadrul programului social oferit de organizatorii forumului, la Salzburg, o bijuterie de oraș, care mi-a smuls promisiunea că la anul voi petrece acolo două-trei zile.

Chiar în timpul forumului am primit din partea UNAS Premiul pentru cel mai activ jurnalist medical, care, dacă mă iau strict după titulatură, cred că mi-a recompensat corect eforturile, mai multe poate decât reușitele ziaristice de anul ăsta.

Mi-am dorit în mod special să ajung la Finala Europa League de pe Arena Națională și am reușit, datorită răbdării caracteristice cu care Valentina a urmărit punerea în vânzare online a biletelor, cu multe luni mai devreme. Împreună cu noi am luat-o și pe mama, care a mers pentru prim oară pe un stadion – nici nu cred că ar fi avut o ocazie mai bună. Deși meciul a fost dezechilibrat (iar noi am ținut cu invinșii), evenimentul a fost bine organizat și a strâns oameni veseli și civilizați într-un spațiu modern, cu care ne-am simțit mândri în cele câteva ore petrecute acolo. După mai mulți ani în care îmi tot propusesem, am ajuns și la Crucea Caraiman. Nu direct și ușor, de la Babele, ci de la Cota 2000. Un traseu deci un pic mai lung, ceva mai obositor pentru unul într-o condiție fizică discutabilă, dar și mai multă voință și speranță, răsplătită cu priveliștea greu de povestit de la final.

Chiar dacă n-am mai avut la fel de mult timp pentru lectură ca în alți ani, 2012 mi-a adus, printre cărțile citite, câteva confirmări (Charles Bukowski- Hollywood și John Steinbeck- Nehotărâții sorți ai bătăliei) și destule descoperiri (Jared Diamond - De ce e sexul o plăcere?, Julian Barnes- Sentimentul unui sfârșit, Paul Auster- Nebunii în Brooklyn și Sunset Park, Ben Goldacre- Pseudoștiința, Kazuo Ishiguro- Rămășițele zilei și, în ultima săptămână, Lucian Boia- De ce este România altfel? și Două secole de mitologie națională).

Nu mi-am propus să fac un adevărat bilanț al anului, care ar implica și alte câteva plusuri, dar și nu puține minusuri- lucruri care nu mi-au reușit sau de care nici măcar nu m-am apucat. Poate și pentru că oricum eșecurile mă preocupă întotdeauna mai mult decât reușitele, pe care le uit după câteva zile. Sper însă ca, imortalizându-mi bucuriile din 2012, ele să se continue și în 2013... și mai departe.

Revederea

Printre toţi cei adunaţi cu ocazie festivă săptămâna trecută la sediul fabricii de medicamente Zentiva, un observator mai atent ar fi sesizat fără dificultate o persoană deosebită de celelalte. Nu numai că era decana de vârstă a celor prezenţi, dar nu avea ţinuta şi atitudinea jumătăţii din asistenţă reprezentate de şefii mai mari sau mai mici din cadrul companiei, şi nici nu-şi făcea de lucru cu pixul, reportofonul sau camera foto, la fel ca jumătatea alcătuită din jurnalişti. Doamna care urmărea cu atenţie şi bunăvoinţă cuvântările prilejuite de împlinirea unei jumătăţi de secol de existenţă a fabricii fusese, până în urmă cu 25 de ani, unul din lucrătorii săi de bază. Ştiu asta pentru că, la 1 august 1987, când ieşea pe poartă după ultima zi de muncă, părinţii mei şi cu mine o aşteptam veseli şi emoţionaţi în maşina  cu care aveam să mergem acasă. 

Chiar şi după atâţia ani, bunica mea încă poate să demonstreze, cu multă precizie, în ce consta munca sa de înfiolator şi apoi „condiţioner finisor“ la Întreprinderea Industrială de Stat Fiola, devenită, în 1968, secţie a Uzinei de Medicamente Bucureşti – strămoşul actualei fabrici private. Din scaunul în care stă aşezată la o masă oarecare, se apleacă şi ia din partea dreaptă un pumn de fiole închipuite, le aşază în mâna stângă, iar cu dreapta le umple pe rând cu soluţie din furtunul invizibil de deasupra, încheiat printr-un ac de sticlă; când termină, le pune în cutia care s-ar afla pe masă, în stânga ei, şi o ia de la capăt, iar când cutia se umple, supraveghetoarea o duce mai departe, lăsând în urmă un bon drept dovadă. Treceau aşa opt ore – dacă nu cumva zece, 14 sau chiar 16 – în care mai tot timpul îşi depăşea norma, umplând sute de mii sau milioane de fiole de toate mărimile, de la unu la 50 de mililitri. Specialitatea ei erau însă cele mici, de unu şi doi mililitri, din care apuca şi câte 50 odată, umplându-le exact cât trebuie, spre minunea şi admiraţia colegelor şi-a cetecistelor. După ce-şi termină tranşa imaginară, bunica parcurge întreg circuitul unei fiole prin fabrică: aducerea de la întreprinderea de sticlărie din apropiere, spălarea, uscarea, umplerea, închiderea la flacăra becului Bunsen şi ambalarea – toate manual. Sigur, s-a adus la un moment dat şi o maşină care făcea unele etape automat, dar se mai şi strica, în timp ce pe mâinile ei s-a putut conta în toţi cei 25 de ani lucraţi la început în clădirea de pe Pitar Moş, iar apoi în halele din Ion Şulea (Theodor Pallady, în zilele noastre). De vreo 20 de ori a fost fruntaş în producţie, panouri cu numele ei şi fotografii cu stele prinse-n piept împânzind secţia, cum era pe-atunci obiceiul. Dacă, aşa cum se spune, fabrica a produs în cei 50 de ani fiole cât să umple 14 bazine olimpice, ea o fi făcut destule pentru un culoar de înot. 

Am ajuns foarte uşor la fabrică în acea zi sărbătorească. Evenimentul era programat la amiază, iar cu metroul am făcut pe drum doar jumătate de oră. Pe când muncea, se trezea la patru dimineaţa şi lua autobuzul iar apoi tramvaiul, ca să înceapă să umple fiolele la ora şase. Şi s-a întâmplat ca, într-una din iernile grele ale anilor ’80, când nimic nu ieşea pe traseu din cauza zăpezii, să meargă pe jos, din centru până la marginea oraşului – şi tot să ajungă prima. Însă nu doar opţiunile de transport către platforma chimică s-au schimbat, ci însăşi fabrica de unde bunica s-a pensionat. Ce-i drept, până la privatizarea din 2000, lucrurile rămăseseră cam la fel, dar începând de atunci, transformările au fost radicale: clădirile întinse pe zeci de hectare atunci când portofoliul cuprindea 600 de produse, au fost reconstruite şi concentrate pe o suprafaţă mai rezonabilă, odată cu renunţarea la activităţile nerentabile. Bunele practici de fabricaţie (GMP), obligatorii începând cu 2003, presupun un control riguros al întregului proces, de la preluarea materiei prime până la produsul final, însemnând investiţii în spaţii (în care fluxurile de substanţe şi personal nu se intersectează, iar temperatura, umiditatea şi numărul de particule sunt permanent monitorizate) şi echipamente (în spaţiu închis, automate şi rapide, reducând timpul de producţie şi până la o cincime din cel iniţial), dar făcând şi ca erorile să fie practic inexistente. În plus, dosarul de autorizare al unui produs, care la începutul anilor 2000 avea doar 20 de pagini, a ajuns, după adoptarea GMP şi accederea la UE, să „înghită“ patru sau cinci bibliorafturi – vorbim de medicamente generice. Cu atât mai mare este însă mândria că, în timp ce noile exigenţe au îngenuncheat mulţi din micii producători de farmaceutice, întreprinderea din Bucureşti continuă să producă unele medicamente emblematice, ale căror formule au fost concepute cu decenii în urmă.

Aceleaşi medicamente, demult devenite substantive comune, pe care bunica mea le privea acum cu nostalgie şi admiraţie în vitrina din zona recepţiei, la încheierea discursurilor şi înaintea vizitei în fabrică – partea care o interesa de fapt cel mai mult, chiar dacă nu avea să cuprindă zonele pe care le ştia cel mai bine. Mai mult decât orice prezentare în PowerPoint, aceasta trebuie că i-a revelat toate schimbările petrecute acolo în ultimii ani: de la lucruri (aparent) mici, precum halatele, capelinele şi botoşeii de unică folosinţă (a trecut vremea halatelor spălate săptămânal şi a lucrului în pantofii de stradă!), purtate şi câte două-trei unele peste altele în ariile de lucru cele mai sensibile, la utilajele rapide de producţie şi ambalare, deservite de doar câţiva oameni, în locul zecilor alături de care muncea odinioară. În cursul vizitei, am aruncat o privire şi la noua secţie de producţie de medicamente pe bază de peleţi, o tehnologie modernă, care va aduce în curând în portofoliul fabricii – acum, de circa 120 de produse – molecule precum omeprazolul sau tamsulosinul; aceasta, alături de laboratorul pentru controlul şi eliberarea produselor betalactamice fabricate în afara UE, face parte din investiţiile pe care grupul francez care conduce fabrica le-a făcut ca un pariu pentru viitor.

În dimineaţa acelei zile, începusem să mă îndoiesc că fac bine ducându-mi bunica la vechea şi totodată noua uzină de medicamente de la marginea Bucureştiului. Revenirea în locuri din trecutul tot mai îndepărtat, care au şi suferit între timp schimbări radicale, poate uneori să te întristeze în loc să te binedispună. Dar, observându-i plăcerea de a sta colegial de vorbă cu operatoare care se angajaseră exact pe vremea când ea se pensiona şi bucuria că „urmaşii“ ei ţin pasul cu vremurile, temerile mi s-au risipit. După câteva ore, bunica mea pleca împreună cu mine, aşteptând cu nerăbdare proxima revenire. Nici măcar deceniile nu pot schimba unele lucruri.

*publicat în "Viaţa medicală", numărul 46 (1.192) din 16 noiembrie 2012, cu titlul "În vizită, la anviersare"

Vânătorii şi gonaciul

Pentru sistemele de sănătate din Europa, criza financiară a avut ca efecte nu numai reducerea bugetelor, temporizarea investițiilor, introducerea sau creșterea coplății, apariția unor taxe ori restrângerea serviciilor acoperite prin asigurări: printre consecințele acesteia se numără, în unele cazuri, și intensificarea migrației personalului medical. La Forumul European de Sănătate Gastein (EHFG) de săptămâna trecută, România a fost unul din exemplele negative în acest sens, apreciindu-se că 2.500 de medici au plecat ca urmare a tăierii cu 25% a salariilor. Iar din datelele prezentate periodic de către CMR, de fiecare dată mai alarmante, reiese că în jur de 13.000 s-au dus să lucreze în străinătate.  

Am vrut așadar să aflu de la John Dalli, comisarul european pentru sănătate și consumatori, cum privește Comisia Europeană acest fenomen și ce măsuri întrevede. Iată răspunsul oferit de dsa Vieții medicale, la ultima conferință de presă din cadrul Congresului: „Suntem foarte îngrijorați de problema migrației personalului medical. Am fost marți (n.n- la 2 octombrie, pentru lansarea Planului național pentru combaterea tuberculozei MDR) în România, iar acesta este unul din subiectele pe care le-am discutat cu Ministerul sănătății și primul ministru, despre îngrijorările serioase pe care le avem asupra migrației personalului medical. (..) Comisia încheie acum un studiu cerut de către Consiliu, pentru a vedea ce se poate face cu privire la această situație. Văd în acest fenomen, o spun public, o inversare a solidarității: state membre mai puțin bogate din Europa, precum România, investesc miliarde de euro în dezvoltarea personalului, pe care îl vede apoi braconat de către alte state membre, pierzând investiția pe care au făcut-o în acești oameni și, din câte mi s-a explicat, punându-i-se propriul sistem sanitar în pericol, ceea ce ridică întrebări asupra eticii acestor practici, mai ales a unor agenții care fac un marketing agresiv în astfel de țări. Urmărim deci această problemă, pentru care va trebui să găsim o soluție. Soluțiile ar fi în primul rând să stimulăm tinerii din statele membre mai bogate să acceseze aceste profesii, pentru că șomajul este ridicat în rândul tinerilor, dar în același timp avem mari deficite în profesiile din domeniul sanitar. Să privim la barierele create pentru tineri uneori chiar din partea profesiilor, de teama competiției, și să rezolvăm aceste probleme, nu doar să vorbim despre ele. Deci să creștem forța de muncă indigenă din sănătate în fiecare stat membru, aceasta este soluția reală. Apoi, să îmbunătățim și să investim în sistemele sanitare din țări precum România, pentru ca personalul sanitar să simtă că se poate dezvolta în propriile țări, fiindcă nu doar banii sunt cauza migrației, ci și faptul că profesioniștii din sănătate simt că dacă rămân în țara lor nu pot evolua- nu au echipamente, nu au infrastructura adecvată...” 

Să observăm pentru început că întâlnirile din România pe care oficialul european le menționează au fost cu primul-ministru și cu... Ministerul (nu ministrul) Sănătății. Într-adevăr, chiar în acele zile, dr. Vasile Cepoi, al 21-lea şef postdecembrist din domeniu, tocmai își anunțase demisia, lăsând instituția într-o situație greu de înțeles pentru un oaspete străin. De altfel dr. Marc Sprenger, directorul ECDC, rememora pentru Viaţa medicală, în interviul acordat la EHFG, vizita de anul trecut de la MS, unde a remarcat cu uimire pereţii încărcaţi cu fotografii ale foştilor miniştri - de atunci, s-au mai adăugat trei... Oricât am vrea să credem că miniștrii vin și pleacă, iar ministerul merge mai departe neabătut, este imposibil ca nebuloasa politică din vârful său să nu-l debusoleze. Nu-i de mirare deci că bolile acestui sistem (printre care şi exodul cadrelor sanitare) lipsit de stabilitate şi predictibilitate nu se vindecă, ci se cronicizează. 

Revenind însă la fondul răspunsului comisarului şi amintind că soluţiile pe care le oferă depind de voinţa statelor membre, ne-am putea simţi răzbunaţi văzând că acesta mustră -desigur, fără să facă nominalizări- statele bogate pentru ademenirea medicilor și mângâie pe creștet biata Românie deposedată, care ar putea şi ea, ce-i drept, să investească în propria infrastructură. Să fie totuşi atât de simplu? Într-o Europă a performanței prin competiție și a liberei circulații, este de așteptat ca țările să se concureze pentru resurse, inclusiv cea umană înalt calificată. Iar în timp ce România oferă medicilor săi salarii scandaloase (și, ca bonus, constrângerea la umilitoarele plăți informale), condiții precare, lipsă de considerație și apeluri patriotice demodate, alte state propun venituri normale pentru pregătirea și experiența profesională într-un domeniu vital, infrastructură modernă, respect și atmosferă europeană. Promovarea agresivă a străinilor primește deci un ajutor de neimaginat din partea sistemului care se vaită că moare: în metafora cinegetică avansată de comisar, dacă agențiile de recrutare sunt vânătorii iar medicii noștri- vânatul, statul român se plasează, consecvent, în rolul gonaciului.

* publicat în ”Viața medicală”, numărul 41 (1.187) din 12 octombrie 2012