2018

Bilanturile sunt un lucru ciudat-ocaziile pentru ele par sa rasara de oriunde.Nu mai ajung cele traditionale de peste an-zi de nastere, zi de nume, Paste, Craciun, mici aniversari convenite in cuplu si mai ales Anul Nou- nici cele care apar la rascruce de drumuri- absolvirea facultatii, despartiri, mutari, schimbari.Nu.Cand nici nu te astepti ti se iveste posibilitatea sa tragi linie, sa definesti termenii si sa-ti faci cu bucurie adunarile si cu regret scaderile.

Mie cea mai recenta ocazie mi-a fost oferita de schimbarea pasaportului.

Cu prilejul asta mi-am adus aminte cum mi-am facut eu pasaport prima oara.In primul rand, actul asta imi parea ca un adevarat nivel la care trebuia sa ajung, ca o etapa a devenirii mele; mi se parea ca, dupa ce-mi luasem bacul, fusesem admis la facultate si-mi luasem carnetul de sofer, urmatoarea fapta glorioasa trebuia sa fie obtinerea pasaportului; faptul ca nu esti supus la teste sau examinari riguroase, ca oricine poate obtine unul, imi scapa atunci din vedere.In al doilea rand, cum eu am fost intotdeauna cu capul in nori si cu gandul departe, ma si imaginam strabatand mari, tari si continente, colectionand pe filele lui stampile de toate culorile, formele si in toate limbile; nu m-a descurajat faptul ca eram un student cu o amarata de bursa si ca mi-a fost greu si sa-mi strang banii pentru taxele de pasaport, no sir-eu urma sa fiu un globetrotter in toata regula.

Deci primul pasaport mi l-am facut in decembrie 2002 in regim normal-din motivul expus mai sus, n-as putea spune ca ma grabeam undeva.Tin minte cum ma uitam in el atunci cand l-am ridicat de la Sectia 8 si cercetam data expirarii-decembrie 2007; o vedeam ca un numar magic, atat prin cat de departe mi se parea –aveam doar 20 de ani-cat si prin cat de departe credeam ca voi fi eu insumi atunci, cat de multe urma sa realizez pana atunci.Eram tanar, aveam putine dezamagiri la activ iar viitorul era tot o promisiune.

Ajuns acum la capatul celalalt al firului care-mi traverseaza trecutul pe parcursul a 32 de file, ma uit inapoi si-mi fac inventarul: am iesit din tara doar cu doua ocazii, 6 luni in State in 2005 si cateva zile la Roma un an mai tarziu; cat despre astia cinci ani per total..sunt o colectie jalnica de vise neimplinite, ocazii ratate, sperante obosite si triste realizari ridicate ca niste casute de chibrituri in care-mi imaginez ca m-as putea ascunde de suflul mortii care-mi va bate la usa si-mi va cere socoteala pentru viata primita..am facut mai mult rau decat bine si pentru mine, si pentru cei care-au avut ghinionul sa-mi fie-n preajma; iar drumul mi-e mai neclar acum decat in urma cu cinci ani.Pozei care-n pasaportul expirat infatiseaza un tanar cu privirea vesela si nerabdatoare in fata viitorului i se opune aceea din actul eliberat acum cateva saptamani-un barbat cu ochii obositi si pierduti, putin mai frumos decat uratul care colcaie pe dinauntru.

Am aflat cu ocazia emiterii acestui pasaport ca, dupa varsta de 25 de ani, acesta este valabil nu pentru cinci, ci pentru zece ani; acesta imi este noul orizont, urmatoarea data magica este iulie 2018, atunci imi voi face un nou bilant de acest gen.Ma declar de pe-acum invins.

Vand masina

Masina pe care am condus-o cel mai mult in cei aproape sapte ani de cand mi-am luat permisul am primit-o de la ai mei drept cadou cu putin inainte de a face 20 de ani.Eu am prostul obicei de a ma atasa emotional de anumite lucruri iar Supernova mea rosie face parte din acele lucruri.Am mers cu ea pe acelasi drum aproape zi de zi, timp de patru ani la facultate; am vazut multe locuri frumoase de prin tara-am fost la munte si la mare, am rascolit praful in drum spre Vulcanii Noroiosi, am fost la Sighisoara, Targu Jiu, Alba-Iulia si Targu-Mures; am dormit in ea vreo doua nopti in Piata Huet din Sibiu prima data cand am fost in orasul ala frumos, am dus-o pe Valea Oltului si prin Hunedoara, am chinuit-o, dar nu fara folos, pe Transfagarasan.In ea am dat fuga pana la Sinaia s-o aduc degraba acasa pe bunica pe care-a apucat-o apendicita tocmai la 74 de ani.Cu ea imi duceam colegii de la vreun curs tinut in Plevnei la altul de la Spitalul de Urgenta si in ea s-au infirpat, amplificat, deteriorat si destramat cateva iubiri.

Iar cand am fost plecat in State timp de jumatate de an, printre atatea masini americane uratele, uriase si cu cutii automate, mi s-a facut asa de dor de ea ca i-am cerut lui taica-miu sa-mi trimita o poza cu ea.Si-mi aduc aminte si-acum ca la intoarcere uitasem cu totul s-o conduc..

Am avut si cateva evenimente de-a lungul timpului-o zgarietura ici, o tamponare colo, un far spart, dar nimic serios, una peste alta.

Anul trecut mergeam ca de obicei fara tragere de inima la o expozitie pentru dentisti (how sad is that?) de la Romexpo la care daduse buzna atata lume ca nu erau locuri de parcare in complex, asa ca a trebuit s-o las pe una din strazile sufocate deja de masini parcate.Cand m-am intors, am vazut de la distanta geamul din dreapta spate spart; iar cand m-am apropiat, mi-am dat seama ca mi se furase o geaca luata din State si la care tineam foarte mult pentru ca-mi statea bine, desi era doar dintr-o imitatie de piele si nu ma costase decat vreo treizeci de dolari-geamul si manopera care-a urmat m-au costat mai mult.. Si mi-am adus aminte cum in State (cel putin acolo unde-am fost eu) mai toata lumea isi lasa masinile descuiate, cu haine si cumparaturi inauntru..

Dar poate fiindca tineam destul de mult la masina, poate fiindca a picat intr-un moment personal prost, m-a afectat destul de mult episodul asta.M-am gandit, asa cum ma gandesc si acum, la toate lucrurile care s-au intamplat in, cu si gratie masinii asteia si ma gandeam ca in ea nu intrasera decat oameni care, la un moment sau altul, mi-au fost dragi; asa ca hotul care mi-a scotocit prin masina m-a facut sa ma simt invadat intr-un spatiu al meu; si cand, dupa cateva zile, gaura a fost astupata, cu un geam care nu se potrivea la culoare cu celelalte si cu o reparatie de mantuiala, recunosc ca m-am distantat un pic de ea, ca de victima unui viol.

Din decembrie trecut am o masina de serviciu, iar Supernova mea a ramas in fata casei, primind atentie ocazionala din partea tatalui meu si atragand tot din cand in cand inspre ea gandurile mele nostalgice.Dar adineauri am vazut ca cineva i-a furat peste noapte capacele de la rotile de pe partea dreapta, lasand-o cu un aer trist si abandonat, de fata furata de podoabele ei si-asa saracacioase..Tara de rahat, furturi de rahat..

Esecuri

Sunt destui cei pe care i-am auzit ca daca se apuca de o carte, atunci sigur o termina, indiferent daca le place sau nu.In ce ma priveste eu nu gandesc la fel.Nu pot termina ce nu-mi place iar la cate carti am ajuns sa-mi cumpar de ceva vreme incoace, era de asteptat ca, desi nu achizitionez fara disceramant, sa fie destule cele pe care sa nu le pot citi pana la capat sau, dupa caz, sa nici nu pot sa le incep bine.Iata cateva dintre ele si povestea lor, intr-o ordine aleatorie:

Manastirea din Parma-Stendhal-am privit-o ca pe un soi de recomandare din partea lui Kundera, care face referire la ea intr-unul din romanele sale; tin minte chiar ca am alergat prin cateva librarii ca s-o gasesc in seara de iarna in care mi s-a pus pata ca s-o cumpar; insa, cu cateva exceptii, mi s-a parut absolut plictisitoare, opinie pe care acum cateva zile am constatat ca o impartasesc cu Hemingway;cred ca am citit din ea cam o treime inainte de a ceda.

Tot printre recomandarile lui Kundera se numara si Ratacirile elevului Torless-Robert Musil; pe asta am inceput-o de doua ori si de fiecare data plonjonul prea rapid intr-o introspectie greoaie (o fi vina traducerii?) m-a facut sa ma las pagubas; cu toate astea, voi mai incerca si pe viitor s-o imblanzesc; am vazut ca la Polirom se pregateste o selectie in doua volume din Omul fara insusiri, pe care cu siguranta o sa mi-o iau.

Una din putinele carti din ultimii ani pe care le-am cumparat din cauza marketingului galagios a fost Ma numesc Rosu a lui Orhan Pamuk; si pe asta am inceput-o de doua ori si nu cred ca voi mai incerca prea curand s-o reincep; tin minte ca am cumparat-o pentru ca mi-a placut mult inceputul, dar dupa aia am dat peste prea multe arhaisme si cuvinte specifice care imi intrerupeau lectura, asa ca mi-am pierdut rabdarea si am renuntat, desi ideea cartii s-ar putea sa fie interesanta.

Unul din autorii mei preferati este John Steinbeck, asa ca atunci cand am descoperit intr-un coltisor la Carturesti o scriere despre care nici nu stiusem, Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea, am cumparat-o fara sa ma gandesc prea mult, asteptandu-ma la un regal, in lumina lecturilor precedente; inedita prezenta a lui Radu Paraschivescu in calitate de traducator nu mi s-a parut de rau augur; insa dorinta as zice incrancenata de a face sa-mi placa aceasta scriere s-a impiedicat de stilul diferit de tot ceea ce citisem de la el in trecut si de ideea, in opinia mea, destul de nefericita a cartii; am abandonat fara regrete lectura pe la jumatate, in schimb urmatoarele carti ale lui-Fructele maniei si Nopti fara luna mi-au placut mult; iar acum ma pregatesc pentru Eu si Charley descoperim America si Joia dulce.

Unul, niciunul si o suta de mii a lui Pirandello am luat-o pentru ca era la reduceri iar intentia mi s-a parut foarte buna; am gasit insa ca repeta prea des aceleasi idei in feluri nu suficient de diferite si, cum era si prea cald ca sa am suficienta rabdare, am pus-o la baza teancului de carti pe care le-am gasit mai interesante; o sa-i mai vina randul,candva.

Tropicul Cancerului nu cred ca mai are nevoie de prezentari; mi-am cumparat-o din Colectia Cotidianul si am inceput-o de doua ori, ultima data recent, in ceea ce se dorea o continuare la Sarbatoarea de neuitat a lui Hemingway in ce priveste descrierea atmosferei pariziene; mi s-a parut incalcit si am renuntat; probabil ca o voi mai lasa ceva pana s-o atac din nou.

Imediat dupa am incercat Amantul doamnei Chatterley a lui D.H.Lawrence, pe care mi-am cumparat-o acum cateva saptamani pur si simplu pentru ca am fost uimit s-o gasesc la Kretzulescu, avand in vedere ca a fost editata in 2001; mi s-a parut prea siropoasa si dupa vreo 50 de pagini am lasat-o balta.

Stiu ca sora-mii i-a placut foarte mult Cum sa fii bun a lui Hornby, stiu ca dintr-o carte a lui a iesit un film care-mi place si mie foarte mult-High Fidelity cu John Cusack-iar ideea, cel putin din ce am citit pe spatele volumului este cea care m-a convins sa-l cumpar, insa faptul ca e scris din perspectiva feminina a facut sa nu ma simt confortabil citind-o, asa ca o las pe alta data, cand voi fi mai putin ingust la minte..

Voi ce carti n-ati putut termina?

Hem'

M-am apucat sa citesc „Sarbatoarea de neuitat” a lui Hemingway intr-o noapte tarzie de august in care gandurile care inotau in moartea mea si a celor dragi ma impiedicau sa dorm.

Este cartea in care Hemingway povesteste o parte din intamplarile petrecute-n anii traiti in tinerete la Paris;si pentru mine, care urmeaza sa plec intr-acolo in ceva mai mult de o saptamana, era exact ce trebuia. Eu am avut intotdeauna in minte imaginea lui Hemingway de vanator, de luptator in Razboiul Civil din Spania, de pescar, de indragostit de Cuba;dar faptul ca acest outdoors-man povesteste cu atat drag despre Paris ma face pe mine, un citadin cel putin prin forta imprejurarilor, sa ma simt mai bine cu mine insumi.

Cu totii stim Parisul, chiar si fara sa-l fi vizitat;stim de Gioconda, Luvru, Champs-Elysees si Arcul de Triumf, de Napoleon, Versailles si Turnul Eiffel.Toata lumea le stie si Hemingway probabil mai mult decat majoritatea.De aceea el isi aminteste pentru noi de lucrurile poate mici in aparenta, dar care reprezinta cu adevarat viata intr-un asemenea oras, in orice oras;isi aminteste de turma de capre care urca pe stradute dis-de-dimineata, de mirosul de paine proaspata, de pescarii de pe cheiurile Senei, de atmosfera cafenelelor frecventate si de cursele de cai;isi aduce aminte despre o librarie si despre buchinisti, despre primavara si iarna, despre camarute mici si confortabile, despre vinuri, stridii, biberoane si pisici;si isi aduce aminte de prieteni-unii pierduti, altii decedati, unii celebri, altii nu, dar te face sa-i privesti cu aceeasi simpatie atat pe un Scott Fitzgerald ingrijorat de marimea penisului sau cat si pe un chelner de treaba, decorat in Primul Razboi Mondial si nevoit cu tristete sa-si rada mustata de catre noii patroni americani.Vorbeste despre cum puteai sa fii un cuplu sarac si sa-ti permiti totusi sa traiesti, sa fii fericit si chiar sa calatoresti cu doar cativa dolari pe zi, vorbeste despre bani si bogatasi si cum pustiesc ei totul in calea lor.

Isi aduce aminte despre frig si despre foame si o face fara resentiment sau durere, ci cu nostalgie, ca de niste prieteni de demult, pentru ca toate in viata au o noima;si, cu patruzeci de ani si trei neveste mai tarziu, vorbeste despre prima sotie cu afectiune si tandrete si cu un subinteles regret sincer, barbatesc, care te fac sa intelegi cat de ridicol e orgoliul in dragoste;si cat de norocos trebuie sa te consideri, oricine-ai fi, daca esti iubit.

Nu-mi pare deloc rau ca pentru cartea asta mi-am incalcat regula de a nu cumpara din anticariate;acum o consider stupida si cam rusinoasa.Cartea asta m-a facut sa astept cu nerabdare plecarea la Paris, ba mai mult, sa-mi programez deja reintoarcerea acolo.Si m-a facut sa realizez din nou ca pana si scriitorii celebri, premiati, aclamati, admirati si invidiati au fost candva, mult inainte de a deveni icoane cioplite-n piatra, doar niste tineri visatori si plini de spirit, „tare saraci si tare fericiti”.

Am inceput cartea asta intr-o noapte in care sufletul mi-era chinuit si am terminat-o trei zile mai tarziu, intr-o dupa-amiaza insorita, cu un zambet pe buze si cu o inima usoara;am zvarlit intr-un colt temerile care ma tintuiau si am dat fuga pana la iubita mea si-am strans-o tare-n brate.Life ain’t over yet.