O dimineata

Coincidenta face ca si anul asta, la fel ca anul trecut, plecarea la Paris s-o fac pe pagini de Hemingway. Anul asta este „Adio, arme”, anul trecut era „Pentru cine bat clopotele”. Tin si acum minte una din diminetile din Paris.
Ma durea foarte tare spatele, asa ca i-am lasat pe ceilalti sa mearga la Versailles, pentru ca eu sa pot s-o iau mai usor dupa ritmul indracit din primele zile. M-am dat jos din pat mai tarziu, am iesit din camera, am luat metroul si am coborat la Rambuteau. Voiam sa merg la Atelierul lui Brancusi, dar acolo am aflat ca se deschidea abia dupa-amiaza; asa ca m-am dus la marginea esplanadei din fata Centrului Pompidou si, incurajat de multimea de oameni intinsi pe paturici sau direct pe piatra cubica, m-am asezat si eu pe hanoracul intins sub mine, lipit cu spatele de un copac. Mi-am scos din rucsac cartea de care spuneam in doua editii, una in romana, alta in engleza si am inceput sa citesc, facand din cand in cand pauze ca sa privesc in jurul meu.
In fata mea se afla Centrul Pompidou, cu aspectul la fel de ciudat si futurist ca si exponatele pe care le gazduieste; in stanga, intr-un corp separat, Atelierul Brancusi. La cealalta extrema a esplanadei, pe traseul celor ce mergeau spre intrarea-n muzeu, un tip canta evergreen-uri la chitara; gaseam ca ce canta el, Beatles, R.E.M, etc, contrasta cu aspectul lui- un tip rotofei, mai intre doua varste, chinez (deci si cu o voce cumva caracteristica), dar una peste alta canta bine, asigurand un fundal dragut lecturii mele. Asta pana cand a aparut in peisaj o tiganca batrana rau, subtire si uscata, care s-a asezat putin mai la stanga lui si a inceput sa scartaie in continuu, egal si monoton, cu un zambet fara dinti, dintr-o scripca cu o singura coarda.
In tot timpul asta, la capatul esplanadei opus Centrului, unde ma aflam si eu, se manifesta un negru, fie beat fie drogat, care statea sprijinit de cate un copac, privind absent, ca intr-o transa, in fata; daca treceai pe langa el cum statea asa linistit ziceai ca-i totul normal si nu-i dadeai atentie, dar din timp in timp izbucnea intr-un ras nestapanit, umed si usor psihotic, speriindu-i pe cei din jur, care fie se mutau, fie deveneau mai vigilenti. Dar tipul era inofensiv si intr-un fel imi devenise simpatic.
Dupa ce-am terminat un capitol mai mare, pe parcursul caruia am descoperit in editia engleza cateva pasaje cenzurate la traducerea comunista pe care o citeam, mi-am strans lucrurile, m-am ridicat si m-am dus intr-o piateta la un Starbucks pentru un capuccino mare. Pana cand l-am terminat plimbandu-ma pe ici pe colo, s-a facut ora de deschidere a Atelierului, iar vizita de acolo a fost unul din cele mai memorabile momente ale celor zece zile din Paris. Vor mai urma si altele, saptamana care vine.
E si asta un lucru misto la carti- sunt ca un jurnal involuntar.

Episodul al doilea: Planul

Se spune ca un plan e cu atat mai bun cu cat e mai simplu. Numai ca un plan simplu nu e neaparat si bun. Al nostru era sa ajungem intr-o sambata dimineata la TNB cu o ora inaintea deschiderii casei de bilete, deci pe la 9, ca sa fim siguri ca prindem; nimic mai simplu, nu-i asa? Si totusi planul asta atat de scurt avea sa-si dezvaluie o groaza de puncte insuficient gandite. In primul rand, mie si Valentinei ne-a fost imposibil, vreo 2-3 sambete la rand, sa ne trezim la ora necesara pentru a ajunge cand ne doream noi la locul bataliei. In fata unei vointi atat de slabe, am apelat la intariri, mai precis la tatal meu, un tip atat de matinal, incat dimineata la 10 numara mai multe realizari decat majoritatea oamenilor la sfarsitul zilei; doua au fost caile pe care l-am atras in hora: in primul rand, povestindu-i cat de grozav se pare ca e spectacolul asta –deci mergand pe latura sa de iubitor de teatru- si in al doilea rand expunandu-i parerea mea sincera ca e imposibil sa faci rost de bilet –marsand adica pe ambitia lui de om trecut prin toate.

Asa ca vinerea urmatoare ne-am dus linistiti lipsa de ambitie personala la culcare, stiind ca tatal meu a preluat problema in mainile sale ferme; mai mult, el supralicitase, promitand, in ciuda asigurarilor mele ca nu e necesar, ca va ajunge la teatru la ora 8. Aici a aparut insa o noua si neasteptata bucla in planul nostru liniar de la A la B; cand, abia trezit din somn, l-am sunat plin de nerabdare pe tatal meu in jur de ora 11, el tocmai parasise coada-biletele se terminasera deja; detaliile erau de-a dreptul descurajante-la ora 8 si ceva cand ajunsese el, avea deja in fata cateva zeci de persoane, in frunte cu un nene venit acolo de la ora 6! Pe cat de descurajat am fost eu, care asteptasem biletele in asternutul cald, pe atat de ambitionat era insa tatal meu, care urmatoarele sase zile s-a antrenat pentru viitoarea incercare. Planul revizuit pentru a doua oara era serios ca o actiune militara: tata urma sa se scoale la 6, sa ajunga la casa de bilete la 6.30 si sa astepte, cu o carte in mana si cu iPod-ul in urechi, ca eu, reprezentant anemic si somnoros al generatiei tinere, sa vin si sa-l inlocuiesc la coada pe la 9…

Episodul intai: Coada

E cumva un reflex ca, atunci cand vedem o coada, sa ne amintim de vremurile din jur (si inainte, si un pic dupa) de ’89; eu unul, care devenisem marisor si deci reliable, eram abonat de prin ’90 la coada la bere sau paine. Dar la drept vorbind, cozile nu sunt apanajul unui anume sistem politic; cozi vezi si la marile muzee (nu la noi, ce-i drept), si in bastioanele capitalismului care sunt centrele comerciale (mai ales la noi). Sistemul are mai degraba un rol in absurditatea cozii- sa iti pierzi ore-n sir pentru hartie igienica, sau in general pentru lucruri de stricta necesitate, cum se intampla altadata, este si absurd si umilitor. Asa ca daca ne uitam inapoi si vedem de unde am pornit, ar trebui sa consideram de-a dreptul imbucuratoare cozile cu accente mai spirituale, precum cele la teatru, de pilda.

De ceva vreme aveam si noi o dorinta: sa vedem spectacolul „Egoistul” cu Beligan, de la TNB; ne-a luat cateva saptamani ca sa ne epuizam naivitatea cu care am pornit in aceasta intreprindere. Eu, care am mai des drum prin zona, tot treceam pe la casa de bilete, in diverse zile si la diverse ore, dar de fiecare data biletele erau epuizate; Valentina, in schimb, inrosea telefonul si incerca sa faca rezervari; o cunostinta a incercat chiar sa trateze direct cu casiera un aranjament reciproc avantajos-fara succes (nu stiu daca asta o face pe respectiva doamna incoruptibila sau doar cu standarde foarte ridicate in materie de spaga). Ne-am mai trezit un pic in momentul in care pe geamurile bileteriei au aparut afise care anuntau ca la piesa „Egoistul” nu se pot lua mai mult de 8 tichete de catre un singur cumparator-carevasazica, spectacolul avea o cautare mai mare decat ne inchipuiseram. Dar de lamurit ne-am lamurit (aproape) definitiv intr-o sambata, intr-una din diminetile alea frumoase, proaspete si insorite de februarie, veritabile solii de primavara; trecand pe la Universitate in drum spre Cismigiu, din goana masinii am vazut pe la ora 10.30 o coada care se revarsa din incinta casei de bilete pe micuta esplanada si aproape pana in bulevard, daca nu cunosteai zona ai fi crezut ca e vreo demonstratie; atunci am inteles ca biletele se pun in vanzare sambata si atunci am gandit Planul.

Cand pisica nu-i acasa...

Daca mama noastra ar sti, atunci cand mai pleaca la munte pentru cateva zile cu taica-miu, ce se dezlantuie acasa in lipsa lor, sunt convins ca s-ar gandi fie sa nu mai plece, fie sa nu se mai intoarca. De fapt, cred ca o vaga idee are ea, de vreme ce, cu doua-trei zile inainte de plecare, incearca timid sa ne faca instructajul: nu le lasati pe toate pe capul bunicii, strangeti si voi dupa animale si -mai ales- in urma voastra, iesiti la poarta daca latra Vera; dar ceea incepe sa se petreaca din chiar momentul in care ies ei pe usa ii depaseste cred cele mai teribile cosmaruri.
Ca in mai toate situatiile, animalele sunt primele care miros schimbarea, iar cea care declanseaza haosul de cum intra pe poarta este Chiri, cokerul sora-mii; ea este cea care deregleaza echilibrul si-asa fragil al celorlalte animale din casa- doua cateluse si o pisica- incat, pe toata durata sederii ei, casa capata aspectul unei menajerii. Asta bineinteles si cu largul concurs al nostru, cei trei frati Calin.
Nicio regula nu se mai respecta; sor-mea pare sa se considere responsabila cu imprastiatul lucrurilor prin casa: din ultima camera si pana-n baie stau presarate mai multe produse cosmetice decat credeam ca exista, iar de dormit doarme, daca are destule zile la dispozitie, in fiecare loc posibil, de la dormitorul meu si cel al parintilor pana la canapeaua din sufragerie, motiv pentru care perne si paturi gasesti oriunde, in orice moment. Daca unele-s imprastiate peste tot, altele, in schimb, se concentreaza intr-un singur loc; asa se-ntampla bunaoara cu orice poate fi catalogat drept “presa” –ziare, reviste, programe TV- care ajung toate la baie si pe care nimeni nu le mai pune la loc.

Paturile raman ravasite tot timpul, imprastiind somnolenta in jur pe tot parcursul zilei, iar singurul nostru merit e ca nici n-o lasam pe bunica noastra sa le stranga- suntem murdari, dar ne asumam acest lucru. Sticlele goale –de cola, apa minerala, uneori de bere si rareori de whisky- zac si ele triste peste tot, numai la gunoi nu; iar in astfel de zile scoatem din rafturi si vitrine toate paharele si canile pe care le putem gasi si nu le folosim de mai mult de doua ori pe fiecare, dupa care trecem la urmatoarele, fara sa ne treaca prin cap sa punem mana sa le spalam pe celelalte.
In concluzie, toate regulile sunt abolite, domneste doar anarhia, orice comportament responsabil poate fi amanat pana cu doua ore inainte de intoarcerea parintilor; de aceea cea mai repetata intrebare in cursul discutiilor telefonice –in care bineinteles dam asigurari ca acasa totul e-n ordine- este “cand va intoarceti?”, sau mai bine zis “la ce ora va intoarceti exact?”. Iar cand ziua cu pricina vine, cu totii, sub conducerea bunicii exasperate de complexitatea problemei, facem in cateva ore ce n-am putut face in cateva zile: maturam, strangem, stergem, aruncam sau -in lipsa de timp si idei- ascundem; iar cand ajung acasa, parintii ne gasesc in sufragerie, citind sau uitandu-ne la TV, cuminti si cu zambete ingeresti pe fata. Iar in caz ca va-ntrebati, va spun ca ispravile descrise mai sus nu sunt ale unor copii de gimnaziu ci apartin unor tineri adulti aparent responsabili in viata de zi cu zi, mezin fiind subsemnatul care saptamana aceasta face 27 de ani.