Privilegiaţii

În noiembrie, o femeie se arunca de la etajul 8 al unui bloc de pe Mihai Bravu. Ca toată lumea, şi Antenele au înşfăcat cazul ca un crocodil de presă. Ne-au informat că fata fusese mare directoare de cosmeticale, că tocmai îşi vopsise păru-n roşu, că-şi pregătise valiza la uşă, că ultimul om care-o văzuse bănuieşte că era drogată. Un corespondent de provincie, din locul unde se născuse nefericita, era postat în faţa blocului părinţilor, să transmită cele mai noi tânguiri.

Săptămâna trecută, corespondentul Antenei din Constanţa relata din faţa blocului din care, de la etajul 9, se aruncase un italian cu un sugar în braţe. Reporteriţa scormonea profesionist, comunicând la doar câteva minute de la eveniment toate informaţiile picante: despre ce se certaseră soţii, care fuseseră ultimele cuvinte ale sinucigaşului, cu cât se împrumutase acesta pentru afacerile sale şi care ar fi paternitatea bebeluşului care la ora aceea încă mai era în viaţă.

La mijlocul săptămânii ăsteia, de la etajul 5 al apartamentului din Drumul Taberei s-a mai aruncat un individ. Dar camerele Antenei nu s-au mai aprins, microfoanele nu s-au mai înghesuit, tastaturile n-au mai clămpănit. Mai mult, Intact dădea un comunicat emoţionant, care se încheie aşa: „ Dorim să facem apel la compasiunea tuturor colegilor din mass-media, pentru a trata această situaţie cu toată grija şi decenţa, cu atât mai mult cu cât tragedia familiei implică un copil aflat abia la începutul vieţii”. O atitudine surprinzătoare şi generoasă din partea acestor vulturi ai presei, cu atât mai mult cu cât cazul avea toate elementele unei noi investigaţii generatoare de audienţă: om tânăr, băiat de ştab, carieră strălucită.

Acest din urmă om era însă chiar director în trustul cu pricina. S-a bucurat astfel de o şansă de care colegii lui sinucigaşi, şi ei oameni cu familie şi reputaţii, n-au avut-o. Pentru ei compasiunea s-a măsurat cu picătura, iar grija şi decenţa au rămas nedestupate.

Săptămâna 2

Am început să merg la patinoarul din Cişmigiu. M-a motivat şi scepticismul Valentinei, care nu prea credea că lipsa patinelor proprii mă împiedicase până acum. Am ajuns de două ori, am stat cam câte o oră şi n-am căzut până acum niciodată. Fiecare îşi măsoară succesele în felul lui.

Am terminat de citit prima carte din an, Beatles de Lars Saabye Christensen, o alegere fericită. În josul ultimei pagini, am trecut, cum fac de obicei, data la care am isptăvit-o -11.1.’11- zâmbind cu o mulţumire tâmpă primei înşiruiri de cifre identice din calendarul acestui an.

A doua zi, uitându-mă la ceas, am constatat că eram pe 13. Deci cu o zi înainte fusese de fapt 12. Din primele douăsprezece zile ale anului, eu am pierdut deja una- din neatenţie.

Cum n-a picat însă-ntr-o vineri, 13 n-a fost zi cu ghinion, dimpotrivă. M-am întâlnit prima oară cu partenerul de visare şi-am început să punem lumea la cale. Roţile bicicletei încep să se-nvârtă. Acum meşterim la clopoţel.

Săptămâna 1

Anul 2011 a început cu unul din cele mai proaste filme ale lui 2010- „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, povestea unei jurnaliste cu prea mulţi bani şi prea mult timp, care se regăseşte pe sine graţie filozofiei ieftine cu care ţopăie timp de un an prin jurul lumii. Noroc cu spectacolul de prânz de la cinematograful meu preferat, Studio, datorită căruia am dat pe acest film exact cât merită-5 lei.

Marţi pe la 10.30 mă plimbam amărât pe stradă, privind în zadar printre gene la soarele care se dădea în spectacol pentru nişte oameni cam indiferenţi. Norocul meu cu doamna drăguţă de la un colţ de stradă care mi-a împrumutat pentru câteva clipe ochelarii păstraţi din ’99 într-un sertar. O oră mai târziu, la ieşirea dintr-o staţie de metrou, am traversat o stradă care-şi serba onomastica- Strada Eclipsei.

Am găsit pe cineva cu care să-mpart un vis mai vechi. Să visezi de unul singur e ca şi când ai pedala în gol; când ţi se alătură încă unul, e ca şi când ai găsi a doua roată la bicicletă- nu-ţi mai trebuie decât un clopoţel şi toată lumea va-ntoarce capul după visul tău cel iute.

După două ore, un interviu, un role-play, un test de cunoştinţe medicale, unul de engleză şi încă un interviu, toate trecute cu felicitări, am primit şi o ofertă- 10 milioane. Pe moment m-am simţit jignit, dar poate s-ar fi cuvenit să văd partea bună- încă s-a mai găsit cineva să-mi ofere un job.

Dacă faci rezoluţii de Anul Nou, în prima săptămână, când decizia încă-i proaspătă, trebuie să te pui hotărât pe treabă. Vrei să mănânci sănătos? Goleşte-ţi frigiderul de cărnuri şi ticseşte-l cu legume! Vrei să „intri-n formă”? Fă-ţi abonament pe un an la sală! Vrei să patinezi? Ia-ţi patine! Mi-am luat patine.

Dispariţia

Azi am scos bradul din casă. I-am strâns calm rolele de beteală, i-am cules maşinal globurile, i-am tras plictisit luminiţele din priză şi i-am îndepărat precaut suportul.

Crăciunul acesta a fost cel mai ciudat de până acum- nu i-am aşteptat venirea, nu i-am simţit prezenţa şi nu i-am regretat plecarea. Or fi fost temperaturile prea mari, or fi fost grijile prea multe, o fi fost vârsta prea lucidă. Reclama de sezon de la Coca-Cola şi-a pierdut magia pe drum, colindele, demult în agonie, au murit din cauza crizei, iar bradul din Toamnei, pipernicit şi lipsit întâia oară de ornamentele vechi din copilărie, s-a furişat în living ca un străin. Masa festivă nu mi-a trezit apetitul, cadourile nu mi-au stârnit entuziasmul, programele de sezon nu mi-au câştigat atenţia, vestea minunată nu mi-a luminat sufletul.

Azi am dus afară, la ghenă, bradul din Dristor, de la Valentina. A lăsat în urmă un pumn de ace încăpăţânate, o mireasmă care-a zburat la prima aerisire şi un gol pe care nici nu-l umpluse vreodată. Poate sub bradul de la anul voi găsi, drept dar, Crăciunul pierdut iarna aceasta.