luni, 14 februarie 2011

Vise pentru altădată

Inspirat de Fenno, scoţianul gay din Trei veri care-şi deschide în New York o librărioară intimă şi cochetă, am început să mă gândesc cum ar arăta librăria pe care-aş înfiinţa-o eu aici, în Bucureşti.

S-ar afla, în primul rând, într-o căsuţă veche cu grădină din zona paracentrală. În curte ar fi şezlonguri, umbreluţe, mese lungi şi poate şi un hamac. Pe verandă ar sta rafturi cu cărţi despre grădinărit, ghivece, saci de pământ, greble, foarfeci şi plicuri cu seminţe. Înăuntru, autorii ar fi rânduiţi în două camere: clasicii, premiaţii şi „serioşii”, în general, s-ar reuni în salon să fie răsfoiţi în fotolii şi canapele cu toată atenţia cuvenită; iar umoriştii, romanticii, neruşinaţii şi senzaţionaliştii ar fi în dormitor, aşteptându-şi cititorii care preferă lecturile uşoare dinainte de culcare. În birou s-ar găsi cărţile de specialitate, iar la bucătărie, în preajma cuptorului, ar fi aliniate cele de gastronomie. Cine doreşte o gustare simplă, un sadviş sau o plăcintă, poate mânca din cele făcute chiar în casă. La mansardă ar fi colţul prichindeilor, cu poveşti noi sau vechi şi-o groază de jocuri şi jucării, iar în şopron, în spatele casei, dintre unelte ilustrative, ar îndemna la aventură cărţile de hobbyuri- bricolaj, sport, călătorie. Vara toate scaunele din grădină ar fi ocupate de oameni care citesc cu un pahar de limonadă-n mână, iarna toată activitatea s-ar muta pe lângă sobele înalte, la o cană de cacao.

Şi după ce-ar plăti la casa din hol, oamenii ar ieşi pe poartă zâmbind şi programându-şi deja reîntoarcerea în locul ăsta vesel şi liniştit, pentru care am deja un nume: Căsuţa cărţilor.


sâmbătă, 12 februarie 2011

Prostia omenească

Un bărbat intră într-o benzinărie de la marginea autostrăzii, împingând maşina la volanul căreia stă soţia. Aflând că nu poate plăti cu cardul, deşi ar avea destui bani în portofel, tipul scuipă-n palme, îşi încordează muşchii şi porneşte cu rezervorul gol spre o staţie mai civilizată. Benzinarul, mai modern decât casa de marcat, îl întreabă, pe post de la revedere, cu cine face banking- vrea şi el să ştie ce bancă o fi preferând un individ care pleacă de la pompă aşa cum a venit- în pana prostului.

Undeva în Alpii elveţieni, alt tip îi dăruieşte iubitei o cutie de bomboane albastră în formă de inimioară. Asta după ce renunţase să-i ofere un imens cord roşu de pluş, fiindcă nu-l dusese mintea c-ar putea încerca să-l treacă prin uşă pe grosime, nu pe lăţime. Cum spunea nemuritorul Charlie din „Doi bărbaţi şi jumătate”: „love isn’t blind- it’s retarded!

vineri, 11 februarie 2011

Exerciţiu de admiraţie

Ea- fiică de grădinari din Connecticut, pictoriţă ratată, văduvă de două luni. El- născut în America din părinţi greci, fiul proprietarului apartamentului din New York în care stă ea. Se cunoscuseră-n seara când el a anunţat-o că soţul ei s-a omorât. Acum se-ntâlnesc într-un magazin, iar el o invită între două comisioane la un ceai. O duce la casa părinţilor lui, unde trece să ude florile. Îi arată grădina cu arbuşti şi mirodenii. După ceai şi discuţii:

„ Stavros i-a spus că peste jumătate de oră trebuie să fie la cursul de greacă, dar înainte să plece a luat o foarfecă şi o papiotă de aţă din sertar şi s-a dus iar în grădină. Când s-a întors, i-a dat trei bucheţele de oregano.

- Dacă vrei, agaţă-le undeva vreo două săptămâni să se usuce. Dar să le ţii în borcane separate, ca să nu se amestece aromele.

(La întuneric, în borcane de sticlă, departe de aragaz, Fern ştia lecţia de la mama ei.)” *

Ce mod simplu şi graţios de-a surprinde începutul unei idile- printr-o tăcere bine plasată.

* Trei veri, Julia Glass, Editura Niculescu

miercuri, 9 februarie 2011

Montagne russe

Săptămâna cinci



Trenuleţul vieţii mele nu pare învăţat să meargă la câmpie, el ştie să ruleze numai în sinusoide. Din micuţul pisc în care ajunsese spre sfârşitul săptămânii precedente, la începutul următoarei se prăbuşise deja sub nivelul mării. Motivele nu le-nţeleg nici eu. Să fiu eu un mecanic incompetent, ori să-mi fi fost tocmai mie trasată dinainte şina asta indecisă? Cert e că săptămâna trecută tare-mi mai doream să fiu ocolit de speranţe, uitat de deznădejdi şi să pot să merg măcar oleacă pe drumul lin al resemnării. Să nu mai colind nici drumul înalt al setei de a trăi, să nu mai bat nici ruta adâncă a preferinţei pentru moarte, ci să păşesc uşurel, un timp, pe calea cuminte a renunţării la viaţă- să văd doar pentru viitor dacă terasamentul mă ţine. Trei zile am reuşit să ţin calea asta. Locomotiva a tremurat un pic, vagoanele-au protestat pe-alocuri, dar trenul a trecut testul şi ştiu că, atunci când va fi vremea, mă va duce unde trebuie.