Săptămâna cinci
Trenuleţul vieţii mele nu pare învăţat să meargă la câmpie, el ştie să ruleze numai în sinusoide. Din micuţul pisc în care ajunsese spre sfârşitul săptămânii precedente, la începutul următoarei se prăbuşise deja sub nivelul mării. Motivele nu le-nţeleg nici eu. Să fiu eu un mecanic incompetent, ori să-mi fi fost tocmai mie trasată dinainte şina asta indecisă? Cert e că săptămâna trecută tare-mi mai doream să fiu ocolit de speranţe, uitat de deznădejdi şi să pot să merg măcar oleacă pe drumul lin al resemnării. Să nu mai colind nici drumul înalt al setei de a trăi, să nu mai bat nici ruta adâncă a preferinţei pentru moarte, ci să păşesc uşurel, un timp, pe calea cuminte a renunţării la viaţă- să văd doar pentru viitor dacă terasamentul mă ţine. Trei zile am reuşit să ţin calea asta. Locomotiva a tremurat un pic, vagoanele-au protestat pe-alocuri, dar trenul a trecut testul şi ştiu că, atunci când va fi vremea, mă va duce unde trebuie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu