sit arheologic

In scopul transformarii sale intr-un bagaj de mana cumsecade pentru plecarea la Paris, tocmai m-am decis sa aflu ce se ascunde in ghiozdanul meu de uz zilnic si sa fac -daca este cumva nevoie- ordine prin el.
Si, doamne, ce nevoie era! Am gasit prin el o groaza de lucruri, dispuse ca-n straturi geologice: 2 perechi de acumulatori -cred ca m-a intrebat taica-miu la un moment dat, in ultimul an, despre ei- , multe ziare si saptamanale strivite, o buza uriasa si doua insigne adezive -accesorii de la petrecerea Kiss FM (cand a fost asta, acum vreo 6-8 luni?!), o gramada de pixuri si creioane, un fes pe care nu tin minte daca l-am pus acolo iarna asta sau iarna trecuta, o groaza de medicamente uitate pe acolo (pastile, capsule, picaturi de nas, sticlute, unsori, potiuni, elixiruri) si cateva prezervative- ce mai, cat sa-mi deschid o mica farmacie; bine ca am verificat din timp, fiindca am gasit acolo si brelocul meu sub forma de briceag luat de la Paris (ma si vedeam la stiri ca terorist); si ca vorbim de Paris, am gasit -lasate acolo din motive sentimentale, deci on purpose, pan' la urma- multe bilete de la diverse obiective si servicii de pe-acolo, ocazie cu care m-am lamurit si ca, intr-adevar, shuttle-ul Beauvais-Paris costa 13 euro (ma-ntrebam ca sa-mi fac bugetul pentru prima zi); asta, bineinteles, pe langa maldarul de servetele de pe la fast-fooduri pe care nu le-am folosit, dar nici nu-mi vine -ecologist vorbind- sa le arunc si de gramada de pungi de plastic pe care le tin ca sa nu mai cumpar din supermarketuri, dar de care oricum uit mereu. A, si doua pliculete de zahar, pe care le-am pastrat, ca cine stie..

Si ma mai miram ca ma doare spatele...

pastila

Nu prea fac doua parale ca reprezentant medical, in schimb fac destule parale, ca pacient, pentru industria farmaceutica din care fara mandrie fac parte.
In fiecare zi inghit o groaza de chestii si de la o groaza de firme: un alfa blocant de la Astellas, un antiinflamator de la MSD, supozitoare de la Novartis, antibiotic de la Ranbaxy, algocalmin de la Zentiva si chiar si niste prafuri efervescente de la anonimii PharcoFarm.. Ba, de cand cu gripa asta porcina m-a apucat tusea si rinoreea, asa ca iau si Nurofen de la Reckitt Benckiser..Practic m-am dat cu toti, mai putin cu cei care chiar imi dau painea, de la Glaxo; singura chestie pe care am inghitit-o de la ei oricum am primit-o gratis, ca mostre, deci nu le-am facut nicio vanzare..
Cand devin disperat, mai calc stramb si iau si niste capsule naturiste si-mi mai fac si ceai din te-miri-ce..
Si ca tacamul sa fie complet, am reusit sa-i fac o bucurie si bunicii, care a insistat sa beau in fiecare dimineata un pic de aghiazma- poate s-o si intorce sufletul meu agnostic la calea cea dreapta.

In orice caz, la ce speranta medie de viata are omul modern si la cate boli nevindecabile m-or mai astepta, probabil ca voi umple multe buzunare si voi indeplini multe targeturi de vanzari. Pentru altii.

adevarul

O destul de mare inovatie in lumea cartilor a fost aparitia in prima parte a secolului 20 a paperback-ului; acestea sunt carti cu coperti din hartie sau carton moale, lipite cu adezivi si, uneori, tiparite pe hartie de calitate inferioara; toate astea, raportate la traditionalul hardcover, cel cu coperti tari din carton, acoperite cu stofa sau chiar cu piele, cu pagini cusute, faceau ca noul tip de carte sa fie mai ieftin si mai usor de produs in numar mare. Efectul a fost ca scrierile de tot felul au devenit in timp accesibile si oamenilor cu venituri mai reduse si cu alte prioritati, deci cunoasterea s-a raspandit dincolo de paturile sociale care-si puteau permite carti scumpe. Un lucru bun, nu-i asa?

Numai ca intotdeauna sunt si oameni care prefera forma fondului, carora le pasa mai mult de cum da un lucru decat de ce inseamna el, care doresc sa etaleze, mai mult decat sa cunoasca. Asa ca, la fel cum in alte vremuri orice familie mic burgheza isi facea o aspiratie din a avea in casa un pian sau macar o pianina, indiferent daca stia sau nu cineva sa cante, la fel a ramas probabil undeva in mintea omului (romanului) dorinta de a avea o biblioteca care sa dea bine, cu care sa se poata fali, cam cum au vazut ei prin filmele cu boieri.

La oamenii astia cred ca s-au gandit in primul rand cei de la Adevarul cand si-au lansat colectia de carte, anul trecut. Nici nu prea se ascund, de vreme ce promovarea merge pe expresii de gen: „carti pe care trebuie sa le ai in biblioteca”, „editie eleganta”, „carte legata in piele ecologica” sau „acum poti sa te mandresti cu biblioteca ta”. E vorba de 100 de carti pe care trebuie sa le ai, nu neaparat sa le citesti, tu ia-le pentru ca arata misto. La fel de bine, avand in vedere si scandalurile recent aparute legate de continutul –incomplet pe alocuri- al cartilor, oamenii ar putea sa-si ia volume-butaforie de genul celor din decorul emisiunii lui Cristoiu, „Zig-zag”- macar alea au si mai multe variante de culori.

In contextul asta cred ca se potriveste, cu mici modificari, dilema pe care o avea Kundera intr-unul din romanele sale: „ce-ar prefera un barbat, sa faca dragoste cu o femeie foarte frumoasa, dar totul sa ramana intre ei doi, sau sa iasa cu ea la plimbare pe strada, in vazul lumii?” –el crede ca majoritatea ar alege a doua varianta. Si in cazul nostru, unii oameni vor sa aiba o biblioteca neatinsa, dar stralucitoare.

O dimineata

Coincidenta face ca si anul asta, la fel ca anul trecut, plecarea la Paris s-o fac pe pagini de Hemingway. Anul asta este „Adio, arme”, anul trecut era „Pentru cine bat clopotele”. Tin si acum minte una din diminetile din Paris.
Ma durea foarte tare spatele, asa ca i-am lasat pe ceilalti sa mearga la Versailles, pentru ca eu sa pot s-o iau mai usor dupa ritmul indracit din primele zile. M-am dat jos din pat mai tarziu, am iesit din camera, am luat metroul si am coborat la Rambuteau. Voiam sa merg la Atelierul lui Brancusi, dar acolo am aflat ca se deschidea abia dupa-amiaza; asa ca m-am dus la marginea esplanadei din fata Centrului Pompidou si, incurajat de multimea de oameni intinsi pe paturici sau direct pe piatra cubica, m-am asezat si eu pe hanoracul intins sub mine, lipit cu spatele de un copac. Mi-am scos din rucsac cartea de care spuneam in doua editii, una in romana, alta in engleza si am inceput sa citesc, facand din cand in cand pauze ca sa privesc in jurul meu.
In fata mea se afla Centrul Pompidou, cu aspectul la fel de ciudat si futurist ca si exponatele pe care le gazduieste; in stanga, intr-un corp separat, Atelierul Brancusi. La cealalta extrema a esplanadei, pe traseul celor ce mergeau spre intrarea-n muzeu, un tip canta evergreen-uri la chitara; gaseam ca ce canta el, Beatles, R.E.M, etc, contrasta cu aspectul lui- un tip rotofei, mai intre doua varste, chinez (deci si cu o voce cumva caracteristica), dar una peste alta canta bine, asigurand un fundal dragut lecturii mele. Asta pana cand a aparut in peisaj o tiganca batrana rau, subtire si uscata, care s-a asezat putin mai la stanga lui si a inceput sa scartaie in continuu, egal si monoton, cu un zambet fara dinti, dintr-o scripca cu o singura coarda.
In tot timpul asta, la capatul esplanadei opus Centrului, unde ma aflam si eu, se manifesta un negru, fie beat fie drogat, care statea sprijinit de cate un copac, privind absent, ca intr-o transa, in fata; daca treceai pe langa el cum statea asa linistit ziceai ca-i totul normal si nu-i dadeai atentie, dar din timp in timp izbucnea intr-un ras nestapanit, umed si usor psihotic, speriindu-i pe cei din jur, care fie se mutau, fie deveneau mai vigilenti. Dar tipul era inofensiv si intr-un fel imi devenise simpatic.
Dupa ce-am terminat un capitol mai mare, pe parcursul caruia am descoperit in editia engleza cateva pasaje cenzurate la traducerea comunista pe care o citeam, mi-am strans lucrurile, m-am ridicat si m-am dus intr-o piateta la un Starbucks pentru un capuccino mare. Pana cand l-am terminat plimbandu-ma pe ici pe colo, s-a facut ora de deschidere a Atelierului, iar vizita de acolo a fost unul din cele mai memorabile momente ale celor zece zile din Paris. Vor mai urma si altele, saptamana care vine.
E si asta un lucru misto la carti- sunt ca un jurnal involuntar.