Cartea de bucate

De mai multă vreme aveam de gând să fac pentru Valentina un album în care să-şi pună reţetele găsite altundeva decât în cărţile de bucate. Ideea a apărut când a început să-şi ia avânt culinar tot mai mare, să caute şi să încerce lucruri noi. Urma deci să fie un cadou drăguţ, dar şi un obiect cu rol de ordonare şi eficientizare a spaţiului, prea încărcat de ziare şi reviste. Cum la amânări mă pricep însă cel mai bine, au trecut mai multe săptămâni până să mă montez şi să mă pun pe treabă. A trebuit să-mi impun un termen-limită, reprezentat de o mică aniversare lunară, ca să intru-n priză.

Aşa că, după achiziţionarea materialelor care-mi mai trebuiau, mi-am pregătit cutterul şi prenadezul, rigla, echerul şi creionul ascuţit, m-am încins cu şorţul-amintire din State de la Wendy’s şi m-am apucat de..făcut prostii.

Această a doua carte făcută cap-coadă de mine, după cartea semnelor de carte, urma să aibă aceeaşi legătură japoneză, potrivită pentru un album. Am vrut totuşi să fac şi ceva special, şi anume, să înfrumuseţez coperta I cu o fotografie în acţiune a bucătăresei căreia îi era dedicat; poza respectivă am „developat-o” –sau cum s-o zice pentru cele digitale- am redus-o la dimensiunile dorite şi am plastifiat-o, după care am aşezat-o între cele două bucăţi de carton –cea de deasupra fiind decupată-n centru pentru a se vedea imaginea- care aveau să alcătuiască, lipite una peste alta, coperta cărţii. Am repetat procesul lipirii a două straturi de carton pentru a doua copertă şi cele două cotoare.

Pân-aici, toate bune. De aici încolo, am început să fac aproape toate greşelile pe care le puteam face. Când să învelesc coperţile, dimpreună cu cotoarele, în hârtia colorată, am constatat că era prea mică pentru a le acoperi cum trebuie-a trebuit aşadar să tai din coperţi, şi chiar şi-aşa nu prea mi-a ajuns. Apoi, după ce am lipit hârtia pe coperta I şi, cu mâini tremurânde, am decupat-o de deasupra ferestrei de carton unde era poza, am constatat că aşezasem cartonul invers decât trebuia; aşa că fie poza Valentinei urma să troneze pe prima copertă cu faţa în jos, fie albumul urma să aibă deschiderea pe stânga şi cotorul pe dreapta, fie fotografia trebuia pur şi simplu să rămână la sfârşit, pe coperta IV; nu mai era nimic de îndreptat, n-aveam nici timp sau răbdare s-o iau de la capăt, aşa c-a rămas cum a picat. Deşi m-am străduit să lucrez cât mai îngrijit, graba de a lipi hârtia de carton înainte ca prenadezul să se usuce m-a făcut să mânjesc coperta finală cu lipici; mai puţin decât dăţile trecute, dar la fel de frustrant. Cartoanele subţiri pe care aveam să le folosesc pe post de file ale albumului le-am tăiat, oricât de mult m-am străduit, la dimensiuni un pic diferite unul de celălalt; iar găurile date la capete, prin care urma să treacă aţa, nu se suprapuneau exact –fiindcă n-am avut inspiraţia şi răbdarea să fac un şablon; rezultatul a fost că filele n-aveau cum să se mai suprapună exact şi estetic.



Şi cu toate astea, la sfârşit, după multe ore de strădanie şi nervi, rezultatul final a fost neaşteptat de drăguţ, iar eu eram chiar fericit; am uitat de toată mizeria pe care am făcut-o în jurul meu, de braţele obosite şi degetele lipicioase de la prenadezul întărit şi-am putut să admir cu un pic de mândrie rezultatul minţii mele un pic prea avântate şi al mâinilor mele un pic prea nepricepute. Mi-am făcut un duş, am plecat la Valentina şi i-am dăruit albumul, pe care l-a primit cu bucurie şi care şi-a găsit repede un loc in bibliotecă, lângă cărţile de bucate de Sanda Marin şi Jamie Oliver. Iar reţetele care-şi aşteaptă rândul la bucătărie au început deja să-şi găsească locul printre filele lui. Uite cum, uneori, din multe greşeli, poate ieşi un lucru frumos.

Poveste de toamnă

In primii opt ani de viaţă, petrecuţi în Ploieşti, locul meu preferat era partea de bulevard ce se întinde între Gara de Sud şi Liceul Mihai Viteazul; oficial, se cheamă Independenţei, dar pentru mine are o denumire personală -Bulevardul Castanilor. De când mă ştiu, bulevardul este mărginit de nişte mici parcuri lunguieţe, cu băncuţe, peluze şi mai ales..castani. Imi aduc şi-acum aminte cu câtă veselie culegeam de pe jos castanele din care, împreună cu beţe de chibrituri, încercam fără prea mare succes să fac diverse figurine, aşa cum vedeam într-o cărticică pentru copii. Castana era, rând pe rând, proiectil, monedă, obiect de colecţie, jucărie, iar învelisul ei verde şi ţepos semăna cu un cap de buzdugan.

Probabil că începutul vieţii este cel care mi-a sădit admiraţia pentru copacul ăsta. In sufletul meu mă simt frate cu castanul, dac-aş fi un copac, castan aş fi. In fiecare primăvară mă bucur să-i văd florile aşezate în piramide mari, albe sau roşii; în fiecare vară întorc capul după copacii mari cu frunza deasă din Cişmigiu, din curtea liceului meu sau din grădinile caselor boiereşti; în fiecare septembrie aud frunzele foşnind şi castanele pocnind pe trotuar, printre ţipete amuzate de copii care bagă capul la cutie; în fiecare octombrie văd soarele bătând prin frunza galbenă şi subţire. An de an zâmbesc ca la un miracol descoperind câte un castan reînflorit toamna târziu, când frunzele i-au dispărut deja. Si tot mai des mă întristez văzând câte un vechi prieten dispărând ca să facă loc vreunei noi clădiri.

La fiecare început de toamnă culeg de jos prima castană pe care o văd; nu mai am timp să fac figurine, dar o ţin pe birou şi-o văd, de la o zi la alta, cum se transformă, pierzându-şi mărimea, luciul şi netezimea şi ajungând mică, ştearsă şi încreţită. Si aşa cum tot fac de 20 de ani încoace,o să asist şi de acum încolo la spectacolul nesfârşit al fraţilor mei, până când eu însumi voi ajunge un bătrânel ridat şi chircit ca o castană veche.

Capăt de linie

Cu toată goana mea din ultima vreme după autori nordici, mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc să-mi cumpăr şi apoi să citesc „Trăim numai o dată” a lui Vilhelm Moberg. Cauza era tocmai titlul, care s-a dovedit, de-ndată ce am început lectura, concordant cu tonul cărţii.

Un bărbat este prins între Suedia, ţara pe care a lăsat-o cu mult timp în urmă şi America, ţara în care trăieşte de atunci încoace; între zgomotul oraşului vremelnic şi freamătul oceanului etern; între viaţa care s-a scurs şi puţinul pe care-l mai are de trăit. Este un om care, ajuns în amurgul existenţei fără realizări, fără cămin şi fără familie, îşi contemplează cu nelinişte scurtul viitor care i se întinde în faţă şi priveşte spre trecut ca să-şi explice prezentul.

Rememorează copilăria şi adolescenţa marcată de moartea, la 19 ani, a fratelui mai mare care, ca să-şi asculte tatăl, trebuie să-şi incalce propriile principii; care respectând a patra poruncă a unei credinţe care nu mai e a lui, îşi neagă adevăratele convingeri şi plăteşte cu viaţa. Moartea fiinţei celei mai apropiate declanşează ruptura de părinţi, de ţară şi de credinţă, în locul căreia nu pune însă nimic; astfel că, departe de a deveni omul care se visa, el ajunge un dezrădăcinat nemulţumit de viaţa sa, eşuând lamentabil ca părinte, soţ şi antreprenor. Abia târziu ajunge să-şi inţeleagă şi să-şi aprecieze părinţii, cu lumea restrânsă şi visurile mărunte, cu filozofia arhaică şi simplă, care i-a trecut insă neabătuţi prin viaţă. Eşecurile ce i-au marcat viaţa îi alimentează frica de momentul morţii, în faţa căreia ar vrea să stea precum tatăl său, cu care se împacă înainte de a-l petrece pe lumea cealaltă.

„Intrase în somnul cel fără de sfârsit. Nimic nu trăda că se luptase cu Moartea; se întâlniseră doar- şi se înţeleseseră.
Nu-mi doresc altceva decât să pot muri aşa cum a murit tata: cu aceeaşi seninătate netulburată, aşa cum frunza veştedă se desprinde de pe ramură şi, încetişor şi tăcut, cade pe pământ.”

O carte cutremurător şi minunat scrisă despre ratare, regret şi moarte- cele mai groaznice lucruri despre care se poate scrie.

Brutarul

Poate că e datorită multelor expresii pe care le aud sau, mai rar, le folosesc –„pâinea noastră cea de toate zilele”, „dă-mi şi mie să-mi iau o pâine”, „aduce pâinea-n casă”, „pâine şi circ”, „are pâinea şi cutitul”- şi care şi-or fi croit incet-incet drum in mentalul meu; sau poate o fi imaginea bunicii mele frământând aluatul, a tăviţelor puse la cuptor, mirosul proaspăt şi gustos care mă făcea să tremur de nerăbdare. Cert este că acum câteva săptămâni, când am aflat că la Violeta’s vintage kitchen se ţine un atelier de făcut pâine, m-am şi hotărât să mă inscriu.

Lunea care a trecut, când am intrat la ora 6 seara in micul restaurant de la intersecţia Calderon cu Batişte, pe câteva măsuţe din faţă erau pregătite deja ingredientele pentru cursanţi: făină, apă, lapte, ulei, gălbenuş bătut cu lapte, sare, un pliculeţ de drojdie, un pliculeţ de miere, salvie şi praf de usturoi, seminţe şi fulgi de ovăz; iar pe fiecare scaun ne aştepta câte un şorţ de gătit. După o mică aşteptare, a venit şi Violeta; deşi ar fi trebuit să fim mai mulţi, in afară de mine nu mai venise decât o fetiţă cu mama ei-mai bine aşa, voi avea parte de mai mult ajutor.

Am cernut făina, ocazie cu care am şi suferit prima accidentare- m-am inţepat sub unghie intr-o sârmuliţă; am pus făina-n cerc, iar in interiorul lui am aşezat sarea, mierea –pentru drojdie, ca s-o „activeze”, ce-o fi-nsemnând asta- şi doua linguriţe de drojdie; am turnat un pic de lapte deasupra, am amestecat, după care am inceput incet-incet să inglobăm făina; după ce-am terminat laptele, am continuat cu apa. După cum ţineam minte de la prima şi singura dată când am facut cozonaci, sub supravegherea bunicii, partea asta cu aluatul e cea mai grea; te mozoleşti in ultimul hal, de-aia e recomandat să frămânţi cu podul palmei, nu cu degetele; de multe ori ai impresia că ai mai mult aluat pe mâini decât pe masă şi ţi se pare că n-o să-i dai niciodată de capăt. Aici insă işi intra in rol Violeta, cu sfaturi productive sau direct cu intervenţii prompte, totul cu mare calm şi cu asigurări că totul merge cum trebuie. Când a incetat să se mai lipească, aluatul era gata- l-am tăiat in cruce şi l-am lăsat, bine infofolit, la crescut.

In acest răstimp am luat cina- inclusă in pretul cursului- la o măsuţă aflată in mica şi intima curte interioară a restaurantului. Aerul era curat şi liniştit, mâncarea era bună, iar eu-entuziasmat de cum imi petreceam seara. După vreo jumătate de oră, aluatul era crescut şi gata de lucru-l-am intins, am presărat in el salvia şi praful de usturoi; asta era combinaţia de arome aleasă de Violeta, dar posibilităţile se pare că-s nelimitate: oregano, măsline, cartofi, morcovi- imaginaţie şi timp să ai. L-am luat din nou la frecat şi am ascultat sugestiile legate de forma pe care aş putea să i-o dau: pâine mare şi rotundă, chifle, baghete, pâine impletită şi câte şi mai câte. Pe mine personal, la prima incercare, mă interesa mai mult gustul decat aspectul, insă am ales până la urmă să rulez şi să-ntind aluatul, după care l-am impletit. Precursorul de pâine astfel obţinut l-am aşezat in tava tapetată cu unt şi pudrată cu făină; mi-am inmuiat apoi degetele in gălbenuşul bătut cu lapte şi am uns aluatul, apoi am presărat seminţele şi fulgii de ovăz pe deasupra..şi gata! Pâinea a mai stat o vreme la dospit, după care Violeta a băgat-o in cuptor.

Au mai trecut astfel vreo 30-40 de minute; afară se inserase deja, in curte se aprinseseră lumânărele. Eu am rămas insă inăuntru de data asta, la o măsuţă din spate, citind dintr-o carte, la o ceaşcă de cappucino. Lângă mine cânta Mark Knopfler, lent şi melancolic. Si cum stăteam aşa, având curticica intr-o parte şi restul bistroului in cealaltă, cu feţele de masă in carouri, cu mirosul bun de mâncare şi cu cărţile de pe etajere, mă simţeam ca intr-o casă de om; şi mă simţeam bine.

Intr-un final, pâinea a fost gata. Era fierbinte şi inmiresmată de la aromele din ea, rumenă şi frumoasă. Mai frumoasă a fost a colegelor mele de curs, care au şi câştigat un premiu- un tort făcut de Violeta. N-am insă niciun regret, dimpotrivă- am făcut pâine pentru prima oară in viaţă şi am petrecut o seară excelentă. Si mă intreb deja la care din celelelate cursuri mă voi mai duce.