Obsedantul deceniu

În dimineaţa ultimei zile de vineri a lui iulie, înainte de serviciu, mă duceam la spital pentru o procedură neplăcută şi îndelung amânată, dar rapidă şi de rutină, care să-mi mai cumpere câteva săptămâni de linişte. Lucrurile îmi mergeau bine: nu trecuse mult de când Viena îmi împuiase capul cu visuri, un editorial cu al cărui sarcasm mă mândream apărea chiar în ziua aceea pe tarabe, iar august aştepta după colţ, cu promisiunea unui concediu memorabil prin ţară. Câteva ore mai târziu, după ce procedura eşuase, doctorul meu îmi explica, cu calmul pe care ţi-l dau experienţa şi seriozitatea, intervenţia de urgenţă pe care era nevoit s-o efectueze. Rămas singur în salon ca să mă pregătesc, mă minunam, rememorând trecutele grozăvii care mă aduseseră-n acea situaţie şi contemplând-o pe cea inedită şi umilitoare pe care urma s-o trăiesc, că tot nu am pornirea de mă arunca de la fereastra etajului al treilea, unde mă aflam.

Problema mea nu este una spectaculoasă- n-am căpătat-o în împrejurări remarcabile şi n-ar declanşa o campanie frenetică de strângere de fonduri în reţelele sociale. Dar din momentul în care, pe la sfârşitul liceului, a început să-şi etaleze simptomele, mi-a schimbat viaţa. Acţiuni uzuale până la desconsiderare ale corpului uman au devenit pentru mine, rând pe rând, dificile, chinuitoare, imposibile. Am căpătat astfel, în timp, obiceiurile, grijile, ciudăţeniile şi suspiciunile unui pensionar, cu o viaţă socială pe măsură, iar bucuriile mi-au înflorit, rare şi plăpânde, într-o umbră în care s-au ofilit rapid. Boala mi-a prezidat aceşti 10-11 ani de prietenii abandonate, ocazii irosite, iubiri tensionate şi cariere ratate- să mă gândesc la cine-aş fi fost astăzi în alte circumstanţe mă descumpăneşte.

În dimineaţa asta de început de noiembrie, merg spre sala de operaţie având în spate ruinele unui deceniu. La finalul zilei, îmi doresc ca viaţa mea să fi păşit pe-un drum mai bun.

Sfârşit de capitol

Într-un oraş care se mândreşte cu trecutul său cum este Viena, istoria te însoţeşte discret la tot pasul. Zăboveşte lângă tine în pieţe vegheate de statuile înverzite ale eroilor naţiunii şi se cuibăreşte în armurile războinicilor cu sânge albastru, te iscodeşte prin muzee din celebrele portrete cu capete încoronate şi te găzduieşte în încăperile ori grădinile somptuoase ale palatelor imperiale. La Viena, istoria este aşternută pe pânză, turnată în bronz, forjată în oţel, clădită în piatră. Însă câteodată, trecutul –surprinzător, magnific, paradoxal – revine, pentru puţin timp, la viaţă.

Sub soarele arzător al după-amiezii de 16 iulie, câteva sute de oameni se adunaseră în spatele gardurilor amplasate de poliţişti în Piaţa Eroilor, împărţindu-şi atenţia între imaginile proiectate de televiziunea publică pe un ecran uriaş şi ieşirea din marea curte interioară a Hofburgului. Prin acel loc şi-a făcut apariţia, la cinci şi un sfert, pe acordurile unui marş funebru, cortegiul funerar al lui Otto Habsburg, ultimul Prinţ Moştenitor al Imperiului Austro-Ungar. Născut în urmă cu aproape un secol, pe când bătrânul Franz Iosif încă mai domnea iar vechea ordine părea de neclintit, el a ajuns, după pierderea războiului, destrămarea imperiului şi moartea tatălui –vremelnicul ultim împărat Carol I-, şeful în exil al unei familii care condusese Austria vreme de şase sute de ani. Timpul s-a scurs, spiritele s-au calmat şi rănile s-au închis, iar fostul pretendent al unui tron dispărut a ajuns să se remarce prin lupta împotriva regimurilor totalitare şi pentru unificarea Europei. Moartea sa a stârnit aşadar emoţii sincere, iar ceremoniile care i-au fost dedicate- nostalgii inofensive.

Pe drumul ocolit dintre Catedrala Sfântul Ştefan, unde a fost oficiat recviemul, şi cripta Mânăstirii Capucinilor, Otto Habsburg a fost condus de 3.500 de persoane, care au reconstituit în acea zi splendoarea epocii imperiale. Bărbaţi şi femei de toate vârstele au înfruntat canicula, purtând cu mândrie costume tradiţionale din regiunile fostului imperiu sau defilând, cu săbii strălucitoare, panaşuri semeţe şi steaguri îndoliate, în uniformele puşcaşilor, grenadierilor, dragonilor şi altor războinici demult dispăruţi de pe câmpul de luptă. Iar când sicriul arhiducelui, acoperit cu steagul galben-negru al Habsburgilor, a poposit pentru câteva momente în faţa statuii lui Eugen de Savoia, 21 de salve au fost trase din cele două tunuri uşoare mânuite de artilerişti de epocă.

De jumătate de oră a fost nevoie pentru ca întreaga procesiune să treacă prin Piaţa Eroilor de unde, după alte treizeci de minute, urmăream pe videowall impresionanta ceremonie a intrării lui Otto Habsburg în locul unde avea să-şi petreacă veşnicia. Ajuns la Mânăstirea Capucinilor, maestrul de ceremonii a bătut de trei ori în uşile închise, din spatele cărora călugării au întrebat de trei ori cine cere să intre. Prima oară, mesagerul l-a prezentat pe cel care, în alte împrejurări, ar fi avut o domnie de aproape nouă decenii, drept „Otto de Austria”, fost Prinţ Moştenitor al Austro-Ungariei şi deţinător a zeci de titluri princiare şi nobiliare. Răspunsul călugărilor la această trufaşă enumerare? – „Nu-l cunoaştem!”. Nici următoarea dată, când cel decedat a fost recomandat ca „Dr. Otto Habsburg”, preşedinte al Uniunii Pan-Europene, membru şi decan de vârstă al Parlamentului European, doctor honoris causa a numeroase universităţi, călugării nu i-au permis intrarea. De-abia a treia oară s-au deschis uşile lăcaşului unde se află Cripta Imperială- când cel condus de mii de oameni prin centrul Vienei a fost prezentat ca „Otto, un muritor şi un păcătos”.

Două ore mai târziu, ultimii invitaţi părăseau Mânăstirea Capucinilor, unde un om şi epoca sa erau de-acum rezumaţi printr-o piatră de mormânt. Iar în lumina înserării, arătări cu săbii, flinte şi uniforme fistichii mergeau fără ţintă pe străzile Vienei, exponate rătăcite ale unui muzeu însufleţit vreme de-o zi.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 35 (1.129) din 2 septembrie 2011

Spectatori la CPR

Către orele 7 ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe Şoseaua Ştefan cel Mare- supravegheate de jandarmi şi poliţişi, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv Dinamo. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă” nu răzbăteau scandările galeriilor- nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardio-respiratorie (CPR) din lume. Înăuntru, sub jumătate din cele 15.000 de locuri ale stadionului fuseseră ocupate: mult peste asistenţa medie la meciurile din sezonul trecut ale „câinilor roşii”, dar mai puţin decât numărul de 7.000 la care speraseră organizatorii. Eforturile de strângere a participanţilor erau aşadar în toi: începerea cursului se amâna; pe afară, reprezentanţi ai Salvării îndemnau trecătorii să intre; iar înăuntru, în dreptul meu, un angajat al firmei de pază şi un instructor de prim ajutor introduceau de zor câteva zeci de bilete în cititoarele ataşate turnicheţilor. Chiar şi aşa, la şapte şi jumătate, jandarmii din spatele meu estimau că se adunaseră doar vreo 6.700. Cinci minute mai târziu, toată lumea se ridica în picioare pentru intonarea -cam improvizată- a imnului naţional al României; cel al Mexicului, „adversarul” nostru şi deţinător, cu 6.577 de cursanţi, a recordului de doborât, n-a răsunat însă din amplificatoare- meciul acesta se juca de la distanţă.

Filmul proiectat pe tabela stadionului, în care dna dr. Alis Grasu, managerul Serviciului local de Ambulanţă, explica şi demonstra etapele asigurării sprijinului vital de bază a fost, fireşte, concis şi corect, deşi nu ştiu câţi dintre cei prezenţi înţelegeau termeni precum „ram mandibular” sau „decubit dorsal”. Partea cea mai importantă a adunării de-abia începea; observând poate fluxul nu masiv, dar vizibil, de oameni care părăseau incinta la finalul proiecţiei -„Important a fost biletul!”, spuneau unii din cei începeau să plece pe la casele lor- , vedeta TV responsabilă cu întreţinerea atmosferei avertiza că, pentru validarea recordului, cei prezenţi trebuie, vreme de jumătate de oră, să şi aplice noţiunile tocmai vizionate. Aplecaţi aşadar deasupra scaunelor de la peluze şi tribune -gazdele restricţionaseră accesul pe pistă şi gazon- câteva sute de binevoitori au purtat, cu mai multă sau mai puţină convingere, lupta pentru salvarea celor 700 de manechine special achiziţionate pentru această ocazie. Compresiile erau făcute în ritmul şi cu forţa de care era fiecare în stare, iar ventilaţiile artificiale - însoţite de râsetele anturajului sau chiar ale salvatorului- rareori ajungeau să şi destindă toracele ipoteticei victime. În acest timp, alţi câţiva comentau de pe margine, iar majoritatea îşi documentau cu telefonul sau aparatul foto participarea la eveniment. Cu 15 secunde înainte de împlinirea sorocului, amfitrionul serii a dat prin staţie startul numărătorii inverse, încheiate cu chiote, aplauze şi manechine aruncate spre cer de bucuria intrării în istorie. După puţin timp, reprezentantul Guiness Book înmâna fericiţilor organizatori dovada obţinerii rezultatului înscris şi pe tabelă: evenimentul adunase 7.402 „spectatori” -un termen care cred că descrie foarte corect gradul de implicare al mulţimii adunate.

Pe la opt şi jumătate, oamenii părăseau zâmbind incinta Stadionului Dinamo, bucuroşi că au intrat în Cartea Recordurilor. Mă întreb însă câţi dintre ei ştiau măcar să enumere, nu să şi pună în practică, noţiunile pe care se presupune că le învăţaseră: verificarea conştienţei victimei, deschiderea căilor aeriene şi verificarea respiraţiei, aşezarea în poziţie de siguranţă, efectuarea compresiilor şi a ventilaţiilor. Aceasta-i nenorocirea cu recordurile-ele consfinţesc ce-i puţin sau mult, scurt sau îndelungat, mic sau mare. Dacă s-ar putea însă contabiliza şi concepte precum corectitudinea, eficienţa sau utilitatea, mă tem că manifestarea de marţea trecută n-ar fi oferit nimănui motive de mândrie.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 30 (1.124) din 29 iulie 2011

Lecţii ratate

În urmă cu doi ani, când încă încerca să se acomodeze cu ideea unei crize economice de amploarea celei interbelice, omenirea era lovită şi de pandemia de gripă porcină, hotărâtă să egaleze „performanţele” ucigaşe ale celei spaniole- molima care prefaţase, cu nouă decenii mai devreme, Marea Depresiune. Privită iniţial cu scepticismul izvorât din controversele suratei aviare, gripa porcină a ajuns la un moment dat să fie luată în serios şi prin România. Oamenii îşi anulau călătorii îndelung plănuite sau porneau cu presimţiri sumbre la drum spre ţările afectate, făceau ocoluri largi pe lângă grupurile mari de oameni, aruncau ocheade diagnostice oricărui individ suspect, ba chiar se apucaseră să poarte pe faţă măşti de genul celor cu care asiaticii ne amuzau odinioară. În aceeaşi perioadă, tot mai mulţi dintre concetăţenii noştri descopereau şi aplicau una din miraculoasele recomandări venite pe calea mesajelor de interes general: folosirea, în caz de tuse sau strănut, a unei batiste de unică întrebuinţare.

Acum câteva săptămâni, panica lovea din nou, de această dată nu din aer, ci din farfurie, şi nu la nivel mondial ci pe plan mai restrâns, european. Prin pieţe, primejdiile pândeau la tot pasul, aleile dintre tarabe deveniseră la fel de periculoase ca şoselele din Afganistan, ca să mănânci o tradiţională salată de vară, trebuia să ai curajul nebun al consumatorilor de peşte toxic japonez Fugu, iar doamnele excludeau legumele din tratamentele cosmetice- bacteria E. Coli stricase pofta de legume a unui continent întreg. În timp ce suspecţii -castraveţi sau salate, soia sau muguri de fasole- erau anchetaţi, recoltele erau irosite şi embargourile impuse, specialiştii prescriau deja antibioticul-minune: spălarea atentă a legumelor -iar pentru zeloşi, şi a mâinilor- înainte de masă.

Dacă am încerca să găsim partea bună a unor epidemii care au adus groază, suferinţă, faliment şi moarte, aceea ar fi că le-a oferit unora dintre noi şansa de a deprinde noţiunile de igienă pe care nu şi le însuşiseră în primii ani de şcoală sau cei şapte de acasă. În realitate însă, nu ne-am ales nici măcar cu atât. După ridicarea alertelor şi risipirea interesului mediatic, compatrioţii noştri au renunţat rapid la precauţiile de-abia adoptate: zi de zi, pe stradă, în metrou sau la serviciu, recepţionăm în faţă strănuturile sau tuşiturile celor din jur, iar la piaţă, covrigărie sau restaurant, primim alimentele din aceeaşi mână care încasase banii. Lecţia predată de A/ H1N1 şi ECEH n-a fost învăţată, ci doar memorizată, aşa că bacilul Koch şi virusul hepatitic A ne prind în continuare cu temele nefăcute.

* publicat în "Viaţa medicală", numărul 27 (1.121) din 8 iulie 2011