M-a condus tata. Când ieşeam pe uşă în curtea întunecată, ţopăind printre isprăvile de peste noapte ale Verei, el era deja în maşină, cu motorul pornit. Era cam 5.15 când am plecat spre gară, pe drumul dintotdeauna- Eminescu, Romană, Catargiu, Lemnea, Buzeşti, Polizu, Griviţei. Am ajuns după un sfert de oră, iar tata a plecat dup-aceea înapoi spre casă, unde mama-l aştepta cu cafeaua între timp răcită, cum îi place lui. Întotdeaua poţi conta pe el să te ducă la gară sau la aeroport, cu cât mai devreme, parcă cu atât mai bine. N-aş şti să zic de ce- eu îmi imaginez că aşa participă un pic la călătoriile pe care şi el le plănuieşte, dar rareori le face. E un gând care mă întristează de fiecare dată.
Trenul pleca la 6.15. Am trecut pe la bancomat să-mi scot hârtii mici, pe la farmacie să iau pastile pentru răceala care se manifesta-n cascade de secreţii şi rafale de strănuturi şi pe la supermarket, să-mi iau apă pentru drum; „Doi litri ar fi bine să bei până acolo”, mă sfătuise Valentina. M-am lămurit la ce linie va trage trenul, după care am intrat la Mc. Singura dată când am mâncat meniul matinal al lor a fost în State, acum mai bine de 5 ani, tot într-o dimineaţa somnoroasă, înaintea altui drum lung-cel de întoarcere. Unele schimbări trec mai greu oceanul, aşa că meniul de până-n ora 10 a ajuns la noi abia anul trecut- iar eu l-am testat tocmai acum. Am stat la o coadă lungă şi înceată: erau deschise doar două case, iar clienţii, adormiţi şi zăpăciţi de lipsa cartofilor şi Big Macurilor, se hotărau după lungi deliberări. Aşa se face că, după ce-am primit în pungă sandvişurile şi cafeaua, am ieşit în fugă de-acolo- în difuzoare se anunţa că trenul pleacă-n 5 minute, iar vagonul meu era în faţă de tot. Îmi pare rău că te-am sculat aşa devreme, tată. La cum am ajuns în cele din urmă să gonesc pe peron, aş fi putut să plec de-acasă pe jos şi să te las pe tine să te-odihneşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu