Mare lucru nu mai ţin minte. Ştiu de pildă că-n seara dinaintea oralului la română, toceam la lumina becului din curte, în timp ce la televizorul din casă Franţa şi Italia jucau finala Euro 2000. Absolventă de Pedagogic, sor-mea mă ajuta să îngraş porcu-n ajun, revăzându-şi fişele pe care le făcuse cu 7-8 ani înainte. Subiectele pe care le-am extras în dimineaţa următoare nu le mai ştiu. Îmi amintesc doar că pe unul îl învăţasem foarte bine, iar pe celălalt- deloc. Cu toate astea, l-am stors pe cel cunoscut în asemenea hal, încât comisia, convinsă că nici nu mai are rost să mă asculte la celălalt, mi-a dat 10. Dar la fel de bine aş fi putut să iau orice notă până la 6. A urmat oralul la engleză unde, cu toate că limba principală în cei patru ani fusese franceza, am luat tot 10, fără emoţii.
Cum se împlineau 150 de ani de la naştere, cu toţii ne aşteptaserăm ca Eminescu să aibă monopolul la română- dar n-a fost aşa. La scris, subiectul principal –şi singurul pe care mi-l amintesc din toată suita de examene- este „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski, pe care o ştiam foarte schematic, aşa că aceeaşi idee am scris-o, cred, de cinci ori în cinci feluri diferite, doar-doar oi reuşi să umplu mai multe foi. Deşi am beneficiat de colaborarea şuşotită cu colegii şi –din câte reţin- de atmosfera familiară a sălii unde studiasem în trei din anii de liceu, aici am luat cea mai mică notă: 8,90.
Din proba la mate nu-mi amintesc decât că primele câteva probleme erau cumva legate între ele- dac-o greşeai pe prima, le greşeai şi pe celelalte. Sunt destul de sigur însă că n-am făcut de unul singur descoperirea asta, ci că m-a ajutat colegul din spate care, dintr-un noroc alfabetic, era, dacă nu mă-nşel, fostul meu coleg de bancă. Dacă n-aş avea dovezi scrise, aş fi uitat până şi nota obţinută- 9,30.
Examenul de care cred că mi-a fost cel mai frică a fost cel scris la informatică. Dacă ar fi să privesc în urmă în căutarea sursei cele mai îndepărtate a problemelor mele de adult, aceea ar fi faptul că, din dorinţa stupidă de-a mă afla printre elevii „de elită”, am optat pentru profilul de informatică. O materie predată de incompetenţi, din care n-am înţeles decât cele mai banale aspecte, pe care an de an am trecut-o târându-mă, picurând în mine o neîntreruptă stare de nesiguranţă, care mă caracterizează şi acum. Mi-e clar acum că, odată greşeala comisă, ar fi trebuit s-o repar reprofilându-mă cel târziu după primii doi ani; dar n-am făcut-o, şi mi-o reproşez mai mult decât opţiunea iniţială, luată din ignoranţă. Am făcut toată această introducere ca să explic faptul că la această probă m-am bazat exclusiv pe copiat din carte şi de la alţii. Patru ani de chin sunt aşadar încununaţi printr-o notă de 9,05 din care aş fi meritat probabil doar punctul din oficiu.
Examenul la alegere, cel la fizică, a fost singurul unde n-am avut niciun sprijin din partea prietenilor, fiindcă nimeni altcineva din clasa mea n-a mai optat pentru materia asta- la care eu mă pregătisem în vederea Medicinei. Doar la un subiect de fizică nucleară a trebuit să caut o formulă lungă cât casa, dar în rest am fost cuminte. Am avut, ce-i drept, norocul ca printre corectori să se numere şi meditatorul meu, dar nota de 9,40 n-a fost umflată prea mult.
Pe diploma eliberată în urmă cu aproape 11 ani, media înscrisă în josul rubricii de Bacalaureat este de 9,44- una mediocră în acel an la profilul meu, dar cea mai bună din familia mea. Niciodată însă, de la afişarea notelor şi până acum, nu m-am mândrit cu rezultatul ăsta- aşa mi s-a părut că e decent, de vreme ce îl împart cu norocul, colegii şi supraveghetorii. De altfel, decenţa a caracterizat, din câte ţin minte, abaterile din sesiunea aceea şi din locul acela: nu s-au dictat subiecte, nu s-a vorbit gălăgios, nu s-a copiat grosolan.
Două motive am pentru această rememorare cu iz de autodenunţ. O dată, ca să-mi fixez pe un suport tot virtual, dar mai trainic, nişte amintiri care se împuţinează. Şi-n al doilea rând, ca să adaug o perspectivă mai nuanţată intransigenţilor care, trecuţi prin sita largă a Bacurilor din ultimele decenii, îi critică pe cei eşuaţi acum pe capete în plasa vigilenţei sporite. Sigur că de câţiva ani, decenţa fusese călcată în picioare, iar examenele se transformaseră în dezmăţ şi formalitate. Dar cred că dacă doar cei care, la vremea lor, n-au folosit copiuţe, nu s-au sfătuit cu colegii şi nu s-au uitat în lucrarea vecinului, ar avea voie să vocifereze, atunci corul acuzării de azi n-ar mai fi chiar aşa de puternic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu